Autor 2266 vizualizări


La 18 octombrie 1918, în Parlamentul de la Budapesta, Alexandru Vaida-Voievod a dat citire „Declarației de la Oradea”, prin care națiunea română din Transilvania, Banat și Ungaria anunța că a hotărât să beneficieze de dreptul la autodeterminare. Urmarea acestei decizii extrem de importante a fost în data de 30 octombrie, când, la Hotelul „Jägerhorn” (Cornul vânătorilor), s-a constituit Consiliul Naţional Român, care, prin atribuţiile pe care le-a avut, a devenit unicul organism central recunoscut de către români pentru a-i reprezenta, în toamna anului 1918. Sediul acestuia a fost stabilit la Arad, în casa lui Ştefan Cicio-Pop, situată în strada Fabián Gábor, nr. 7 (actuala stradă Ștefan Cicio-Pop, nr. 3.) Fruntaşul politic arădean își punea energia și averea proprie în slujba naţiunii române.

Istoricul american Keith Hitchins, în lucrarea România 1866-1947, în a doua sa ediție apărută la Bucureşti în anul 1996, la pagina 282 afirmă următoarele: „Consiliul... şi-a asumat atribuţiile unui guvern provizoriu român”. Cu alte cuvinte, casa personală în care locuia Ştefan Cicio-Pop a devenit sediul guvernului român al Transilvaniei. Era casa în care au poposit de-a lungul timpului o serie de personalități uriașe ale poporului român, cum ar fi: Octavian Goga, Ion Luca Caragiale, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş etc.  


Casa în care locuia unul dintre puținii deputați români din Parlamentul de la Budapesta a devenit, deci, centrul naţiunii române din Transilvania – şi în încăperile acestei case au fost luate decizii de o importanţă epocală pentru toți românii. Acest organism era constituit din şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român (Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Lazăr, Aurel Vlad) şi şase reprezentanţi ai Partidului Social-Democrat din Ungaria, secţia română (Ioan Flueraş, Iosif Jumanca, Tiron Albani, Enea Grapini, Bazil Surdu, Iosif Renoiu). În cadrul Consiliului Naţional Român Central (C.N.R.C.) erau trei arădeni: Ştefan C. Pop, V. Goldiş şi I. Flueraş.

C.N.R.C. şi-a început efectiv activitatea la 2 noiembrie, Ştefan C. Pop fiind ales preşedinte al acestui organism. Printre atribuţiile sale au intrat şi organizarea consiliilor şi gărzilor naţionale române locale. V. Goldiş asigura secretariatul general, T. Mihali – urmărirea activităţii din parlament a partidelor politice maghiare, Al. Vaida-Voevod era responsabil cu coordonarea legăturilor cu Antanta, A. Vlad supraveghea activitatea consiliilor şi a gărzilor naţionale din centrul Transilvaniei. Pentru a eficientiza activitatea s-a stabilit că pentru luarea unor hotărâri nu era necesar să fie prezenţi toţi membrii consiliului.

„Către Naţiunea Română” 

La data de 6 noiembrie, C.N.R.C. a publicat un manifest intitulat „Către Naţiunea Română”, semnat de către Ştefan C. Pop. Cu acest prilej, au fost anunţaţi cei 12 membri ai consiliului, iar în final se solicita naţiunii române să aibă în vedere, în zilele următoare, cinci aspecte: să păstreze ordinea, să apere viaţa şi avutul tuturor oamenilor „buni şi cinstiţi, fără deosebire de neam şi lege”; să-i primească pe trimişii C.N.R.C. care trebuiau să îi „lumineze” şi să îi „ajute”, adică să le explice sensul spre care se îndrepta viitoarea lor existenţă; să constituie garda naţională locală, din care putea face parte „fiecare om de cinste fără deosebire de neam şi lege”; să conştientizeze faptul „că jafuri şi omoruri compromit cauza sfântă a democraţiei noi” pe baza căreia trebuia să se construiască noua societate în care se vor realiza ideile de „libertate, frăţietate şi egalitate”; se mai preciza că ofiţerii şi soldaţii români din fosta armată imperială „au datoria” să se înroleze în gărzile naţionale. În final se amintea că „jefuitorii sunt cei mai mari duşmani chiar ai poporului românesc”.

Se poate constata cu uşurinţă că scopul principal al manifestului emis de C.N.R.C. a fost acela de a face un apel către întreaga populaţie din Transilvania pentru asigurarea ordinii şi a proprietăţii. În acelaşi timp s-a dorit transmiterea unui mesaj către întreaga lume, prin care să se afirme dorinţa populaţiei româneşti de a fi un factor de stabilitate. Apelul la înscrierea în gărzile naţionale române era, şi în acest sens, al asigurării păcii şi ordinii de către aceste organisme.

În primele zile ale activităţii sale, membrii C.N.R.C. au fost preocupaţi de înfiinţarea consiliilor şi gărzilor naționale românești în localitățile din Transilvania şi Ungaria locuite majoritar de către români. Au fost primele nuclee care, în toamna anului 1918, au asigurat procesul de preluare a administrației românești din mâinile autorităților maghiare. Respectivele organisme nu se puteau constitui decât sub conducerea și autoritatea C.N.R.C.


Constatând că, în data de 2 noiembrie 1918, la Cluj, dr. Amos Frâncu și dr. Iuliu Hațieganu au format un Senat Naţional Român, C.N.R.C. a dat un comunicat, la data de 9 noiembrie, în care se preciza că „nici un consiliu național comitatens, nici vreo persoană singuratică nu are dreptul de a organiza garde naționale ori organe administrative în mod unitar pe teritoriile mai multor comitate” („Românul”, anul VII, nr. 3 din 30 nov./12 nov. 1918, p. 1.). S-a hotărât trimiterea la Cluj a unui delegat. Era necesară menținea unității de acțiune a românilor.

În contextul evenimentelor tulburi care s-au declanșat în Ungaria după preluarea guvernării de către Consiliul Naţional Maghiar au avut loc manifestări violente în unele localităţi din Transilvania, inclusiv în comitatul Arad. La ele au participat atât persoane civile, cât şi militari reîntorși de pe front, indiferent de originea lor etnică. Din acest motiv, Ştefan C. Pop, împreună cu alți conducători ai românilor s-au prezentat la începutul lunii noiembrie la comandantul cetății din Arad, căruia i-au comunicat hotărârea C.N.R.C., „că în aceste momente nu doresc să facă politică, că singurul lor ţel este de a ajuta la menținerea ordinii publice”, după cum informa ziarul „Aradi Kőzlőny”, în numărul din 3 noiembrie.

Delegația C.N.R.C. a transmis autorităților militare și civile – la discuție participând şi primarul orașului Arad, Varjassy Lajos – că ofiţerii de origine română vor merge în sate pentru a asigura respectarea ordinii. Din acest motiv, membrii consiliului au acordat o atenție deosebită procesului de constituire a gărzilor naţionale române locale.

Comanda Supremă a Gărzilor Naţionale Române din Transilvania și Ungaria 

La 7 noiembrie 1918, la Arad, a fost reorganizată comanda gărzii naţionale a comitatului Arad, înființată în zilele de 1-2 noiembrie pe baza unui regulament elaborat şi aprobat de către C.N.R.C. La 11 noiembrie, la Arad, a luat ființă Comanda Supremă a Gărzilor Naţionale Române din Transilvania și Ungaria. În fruntea acestui organism a fost numit maiorul Alexandru Vlad. Cu prilejul instalării sale, Ştefan C. Pop a rostit un discurs de mobilizare a energiilor românilor din Ardeal și Ungaria, pentru împlinirea dezideratelor naționale. Înființarea comandamentului suprem al gărzilor naționale a accelerat procesul de constituire a gărzilor române locale. Conform regulamentului stabilit, numărul gardiștilor nu putea depăși 5% din totalul populaţiei din localitate. După constituire, gărzile se îndreptau spre Arad pentru a depune jurământul de credință, față de Consiliul Naţional Român din Ungaria şi Transilvania, și față de națiunea română (Oanea: 139). În curtea sediul C.N.R.C., pe o masă se afla o Biblie şi, cu mâna pe ea, militarii rosteau jurământul de credință. După aceasta, se întorceau în localitățile de origine.

După constituirea comenzii supreme a gărzilor naţionale, ofiţerii români s-au deplasat în localităţile în care au fost înregistrate tulburări pentru a asigura liniștea şi pacea, dar și siguranța podurilor şi a șoselelor.

Constituirea gărzilor naţionale româneşti s-a realizat şi pentru preluarea în siguranță, fără incidente, împreună cu consiliile naţionale române locale, a administrației din mâinile autorităților maghiare. Acest proces s-a desfăşurat pe parcursul lunii noiembrie, fiind înregistrate şi incidente între autoritățile maghiare şi noile autorități românești. Organismele româneşti au asigurat, prin măsurile luate, rezolvarea problemelor de ordin economic de aprovizionare a populaţiei, plata ajutoarelor de război, asigurarea fondurilor necesare pentru înarmarea gărzilor şi plata soldei acestora precum şi a altor cheltuieli.

O hotărâre importantă luată de către C.N.R.C., la data de 7 noiembrie, a fost legată de reapariția ziarului „Românul”, începând cu 8 noiembrie. Hotărârea era extrem de necesară, deoarece prin intermediul său puteau fi publicate toate documentele elaborate de către C.N.R.C., spre a fi aduse la cunoştinţa românilor şi a lumii. Ziarul a devenit principalul difuzor al hotărârilor pe care le lua cel mai important organism chemat să schimbe istoria românilor din Transilvania. În primul număr a fost publicat un articol de fond cu un titlu semnificativ: „Înviere”.


La sediul C.N.R.C. se desfășura zilnic o activitate febrilă, era un du-te-vino de soldați, de persoane care veneau să se pună la dispoziția consiliului, de lideri politici naționali şi locali, ziariști, chiar și de la gazetele maghiare arădene. Toată această activitate presupunea un efort mare la care participau şi persoane din familia lui Ştefan C. Pop, având în vedere că totul se întâmpla, în fond, în casa acestuia. Fiica sa, Ani Cicio-Pop, încă elevă la liceu, dădea o mână de ajutor la munca de secretariat, fiind un fel de secretară personală a tatălui său. 

Tensiunea a devenit şi mai mare după ziua de 9 noiembrie. În această zi, din casa lui Ștefan C. Pop a fost înaintată guvernului maghiar nota ultimativă a C.N.R.C., prin care se solicita, în baza dreptului la autodeterminare a popoarelor, preluarea puterii depline de guvernare asupra teritoriilor locuite de către românii din Transilvania şi Ungaria. Comitatele vizate în textul ultimatumului pentru a intra sub autoritatea administrației românești erau: Alba Inferioară, Arad, Békés (Bichiş − părţi din comitat), Bihor, Bistrița-Năsăud, Brașov, Caraș-Severin, Csanád (Cenad − părţi din comitat), Ciuc, Cluj, Făgăraș, Hunedoara, Maramureș, Mureș-Turda, Odorhei, Sălaj, Satu-Mare, Sibiu, Solnoc-Dăbâca, Târnava Mică, Târnava Mare, Timiș, Trei Scaune, Torontal, Turda-Arieş, Ugocea (părţi din comitat) (Oanea:136).

În textul documentului înaintat se preciza că, după intrarea respectivelor comitate sub administrația C.N.R.C., înceta orice fel de stăpânire străină. Sub administrația românilor urmau să intre „toate instituțiunile, autoritățile şi organele de stat, politice, administrative, judecătorești, de comunicații, școlare, bisericești şi militare, aflătoare pe acest teritoriu” (Onea:136-137). În cazul neîndeplinirii solicitării cuprinse în ultimatum, consiliul se vedea obligat ca printr-o proclamație să anunțe poporul român, ţara şi lumea întreagă că a fost împiedicat să-şi exercite dreptul de autodeterminare, caz în care aveau să fie suspendate orice forme de colaborare cu autoritățile maghiare, asupra cărora cădea întreaga responsabilitate. C.N.R.C. se mai angaja ca în teritoriul ce urma să-l preia să garanteze „ordinea publică, siguranța averii şi a vieții”. Celorlalte popoare care urmau să rămână pe teritoriul solicitat le era asigurat un tratament în conformitate cu principiile wilsoniene. Preluarea urma să se facă în prezenţa unei comisii mixte, guvernul român al Transilvaniei urmând a avea sediul la Sibiu. Răspunsul la ultimatum era așteptat până la data de 12 noiembrie 1918, la orele 18:00 (Oanea:137).

Aradul, gazda tratativelor dintre delegația guvernului maghiar şi delegația C.N.R.C 

Urmarea ultimatumului a fost începerea la Arad a tratativelor dintre delegația guvernului maghiar, condusă de către Oskár Jászi, şi delegația C.N.R.C. În zilele de 13-14 noiembrie, cu prilejul desfășurării tratativelor, sediul C.N.R.C. a devenit principalul punct de atracție, mai cu seamă pentru ziariștii veniți de la Budapesta (erau reprezentate 10 publicații – n.n.) și cei arădeni, care se înghesuiau să surprindă atmosfera existentă în tabăra politicienilor români.

În dimineața zilei de 13 noiembrie, înainte de începerea tratativelor, casa lui Ștefan C. Pop era plină de politicieni şi de ofițeri români. Alexandru Vlad, comandantul Gărzii Naționale Române, ținea într-una dintre încăperi o conferință de presă în fața ziariștilor veniți de la Budapesta, cărora le preciza că scopul gărzilor românești era acela de asigura liniștea şi de a împiedica răspândirea bolșevismului. Într-o altă încăpere se aflau politicienii. Se pare că cei mai tensionați erau Ștefan C. Pop, V. Goldiș şi A. Vlad, care urmau să participe la tratative. Pe fața lui Vasile Goldiș se putea vedea tensiunea ultimelor zile de muncă („Aradi Ujság”, an XVIII, nr. 259, din 14 noiembrie 1918, p. 1).

În ziua următoare, după sosirea de la Viena a lui Iuliu Maniu, la sediul C.N.R.C. a avut loc o nouă întrunire la care, alături de ceilalți membri ai consiliului și ai comitetului executiv al Partidului Național Român, au participat și proaspăt sosiții Aurel Vlad și Aurel Lazăr. Cu acest prilej, noii sosiți au fost informați despre desfășurarea tratativelor din ziua anterioară și au stabilit răspunsul C.N.R.C. la propunerile lui Oskár Jászi („Românul”, anul VII, nr. 5 din 1/14 nov., p. 1).

Eșuarea tratativelor de la Arad a avut darul de a accelera activitatea şi deciziile C.N.R.C. Pe parcursul timpului în care C.N.R.C. a funcționat în casa lui Ștefan C. Pop au fost și momente în care respectiva clădire s-a dovedit a fi neîncăpătoare pentru a asigura un spațiu suficient de mare pentru întrunirea tuturor participaților.

După încheierea tratativelor, la 15 noiembrie, a avut loc o ședință în sala de gimnastică a Școlii de fete, aflată în apropierea sediului C.N.R.C. Fiind evident că guvernul maghiar nu era dispus să recunoască dreptul popoarelor la autodeterminare decât în maniera proprie de interpretare, la respectiva adunare a fost discutată problema convocării Adunării Naţionale care să hotărască soarta naţiunii române din Transilvania şi Ungaria. Se pare că în timpul ședinței, Iustin Marieșu, care a devenit primul prefect român al județului Arad, a solicitat ca în respectiva ședință să fie proclamată unirea Transilvaniei cu România. Vasile Goldiş, mai cumpătat şi cu mai multă experiență politică, a răspuns mai tânărului său coleg şi restului de tineri prezenți la acea ședință că este nevoie, pentru a da legitimitate internaţională hotărârii, de o largă consultare a poporului român. Conform amintirilor unuia dintre participanții la întrunire a fost discutată şi problema locului de desfășurare a adunării plebiscitare. Unii au insistat ca aceasta să aibă loc la Arad, alții au propus Câmpia Libertății de la Blaj. Un tânăr ofițer prezent la ședință a amintit faptul că gara din Blaj era prea mică pentru a putea primi un număr mare de trenuri care să aducă zeci de mii de participanți.


 Una din consecințele acestei întruniri a fost elaborarea și anunțarea la sediul C.N.R.C., în ziua de 18 noiembrie, a manifestului intitulat „Către popoarele lumii”, publicat de ziarul „Românul” din 20 noiembrie. Manifestul, publicat în limbile română și franceză, începea cu următoarele cuvinte: „Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania, ținută de veacuri în robie trupească şi sufletească de către clasa stăpânitoare a poporului maghiar, eliberată din sclavie prin strălucita învingere a armelor care s-au luptat pentru drepturile civilizaţiei umane împotriva principiului barbar al opresiunii nationale și de clasă, înaintea guvernului opresorilor de până aci a declarat voinţa sa de a se constitui în stat liber şi independent spre a-l putea validita nelimitat forţele sale în serviciul culturei şi al libertăţii omeneşti”.

În final, apelând la „sprijinul lumii civilizate”, este trimis şi un avertisment destul de clar al naţiunii române „că din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pieri mai bine, decât a suferi mai departe sclăvia şi atârnarea”. Curaj, hotărâre şi demnitate sunt calitățile de care au dat dovadă liderii politici ai românilor în toamna anului 1918.

Manifestul era semnat de Ştefan Cicio-Pop în calitate de preşedinte al C.N.R.C. şi de secretarul Gheorghe Crişan. În ziua publicării manifestului, Ștefan C. Pop a convocat o întrunire a C.N.R.C. la care au participat și alți membri locali ai Partidului Național Român. Și de data aceasta întrunirea a avut loc în sala de gimnastică a Școlii de fete. Ținând cont de îndemnurile venite de la Guvernul Regatului României, de scrisoarea trimisă de către Ion I. C. Brătianu, precum şi de datele referitoare la starea de spirit a populaţiei româneşti, Ştefan C. Pop, împreună cu participanții la respectiva reuniune, au decis convocarea Adunării Naţionale de la Alba Iulia pentru data de 1 decembrie 1918.

„Istoria ne cheamă la fapte” 

Convocatorul a fost elaborat definitiv la data de 20 noiembrie, fiind publicat în ziarul „Românul” din 21 noiembrie sub titlul „Convocare”. În partea de început se amintea faptul că poporul român se afla în fața unui moment istoric: „Istoria ne cheamă la fapte”.

După aceasta erau amintite instituțiile românești care urmau să fie reprezentate de drept prin delegații pe care trebuiau să-i aleagă, fiind precizat şi numărul acestora. De asemenea era stabilită și reprezentarea din cercurile electorale, așa cum au fost ele stabilite la alegerile de deputați din anul 1910. Fiecare cerc electoral urma să fie reprezentat de către cinci delegați.

Anunțul convocării Adunării de la Alba Iulia a fost urmat de o serie de măsuri care să asigure buna desfășurare a acesteia. Ştefan Cicio-Pop, în calitatea lui de preşedinte al C.N.R.C., a apelat la bunele oficii ale lui Varjassi Lajos, comisar al guvernului maghiar care se pare că a înțeles dorințele românilor. De fapt, el a și recunoscut că administrația comitatului Arad trebuia să ajungă în mâinile românilor. Acestuia i s-a solicitat să intervină pe lângă guvernul pe care îl reprezenta în vederea luării unor măsuri care să asigure liniștea şi pacea până la Adunarea de la Alba Iulia, precum şi în timpul desfășurării acesteia.


Cererile C.N.R.C. au vizat şi îndepărtarea din Transilvania a unor persoane care dețineau funcții de comandă sau se bucurau de o mare influență, fiind însă recunoscute pentru atitudinea lor antiromânească. Erau vizați generalul Siegler, comandantul garnizoanei din Cluj, şi prof. univ. dr. Apáthy István (Oanea: 144). De asemenea, s-a solicitat ca guvernul să dea ordin autorităților maghiare din teritoriile locuite de către români să colaboreze cu consiliile şi gărzile române locale, pentru a asigura pacea şi liniștea necesară desfășurării fără incidente a adunărilor populare de alegere a delegaților la Adunare Națională. O ultimă solicitare s-a referit la punerea la dispoziție a unor trenuri speciale care să transporte în perioada 30 noiembrie-2 decembrie pe toţi cei care doreau să se deplaseze la Alba Iulia şi nu aveau posibilitatea de a ajunge pe jos sau cu căruțele.

Varjassi Lajos s-a deplasat la Budapesta pentru a transmite personal guvernului maghiar solicitările C.N.R.C. Autorităţile au răspuns acestor doleanţe. Au chemat la Budapesta persoanele nominalizate de către C.N.R.C., iar în data de 27 noiembrie au hotărât să asigure trenurile speciale solicitate. Aceste trenuri au fost puse la dispoziție de către Ministerul Comerțului, de care depindea transportul feroviar din Ungaria, începând cu dimineața zilei de 30 noiembrie până în ziua de 2 decembrie. Transportul cu aceste trenuri a fost gratuit pentru zecile de mii de români, dar a fost decontat de către C.N.R.C.

Tot pentru a asigura liniștea şi pacea pe timpul deplasării și desfășurării adunării de la Alba Iulia, Ştefan C. Pop a transmis de la sediul C.N.R.C. o scrisoare feldmareșalului von Mackensen care comanda armata germană aflată în retragere pe teritoriul Transilvaniei. În amintirile sale, Ani Cicio-Pop (căs. Birtolon) redă schimbul de scrisori între cei doi, ea fiind cea care a făcut traducerea scrisorilor în germană şi în română. În scrisoarea pe care i-a adresat-o, Ştefan C. Pop a solicitat oprirea operațiunilor de retragere a armatei germane cu o zi înainte şi una după adunarea de la Alba Iulia, pentru a se evita eventuale ciocniri: „Excelență, în vederea Adunării constituante a poporului român transilvănean, vă rog să binevoiți a opri, cu o zi înainte şi o zi după adunare, trecerea trupelor dumneavoastră, pentru a evita orice ciocnire între armata germană şi miile de români care se vor aduna la Alba Iulia” (Birtolon: 31). Nu la mult timp a sosit şi răspunsul celebrului comandant de oști german, care a răspuns cu aceeași eleganță caracteristică oamenilor educați: „Excelență! Propunerea o găsesc rațională şi o accept cu o condiție: ca dumneavoastră să luați toate măsurile astfel încât poporul să nu-mi atace şi să-mi dezarmeze trupele în retragere” (Birtolon: 31). Şi, într-adevăr, armata germană s-a oprit din retragere la Oarda, iar trupele maghiare, aflate în nodul feroviar de la Teiuş, au primit ordin să nu împiedice deplasarea românilor spre Alba Iulia.

C.N.R.C. s-a ocupat şi de organizarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia 

Arădeanul Ioan Suciu a fost desemnat să coordoneze întreaga activitate pentru desfășurarea pe ziua de 1 Decembrie 1918 a Marii Adunări Naţionale.

În ziua de 24 noiembrie a sosit la sediul C.N.R.C. o delegație din partea Consiliului Naţional Român din Alba Iulia, pentru a discuta cu Ştefan C. Pop, V. Goldiş şi I. Suciu detaliile necesare pentru pregătirea şi desfășurarea adunării. A fost discutată problema cazării şi a hranei participanților. De organizarea Adunării Naționale de la Alba Iulia s-a ocupat comitetul aranjator condus de către Ioan Suciu.

Un document mai puțin amintit în cadrul istoriografiei unirii, semnat de către Ștefan C. Pop la data de 24 noiembrie, este cel prin care este adus la cunoștința publicului modul de organizare a C.N.R.C. Potrivit acestui act, organele centrale ale C.N.R.C. erau prezidiul, secretariatul, secția prezidială, secția justițiară, culturală, sanitară, economică, comercială și industrială, financiară, comunicație, siguranță, externe, biroul de presă, cancelaria centrală. Organele din afară (sau locale – n.n.) erau consiliile comitatense și locale, care trebuiau să urmeze după necesități modelul de organizare central. Consiliile locale urmau a fi alese prin vot universal („Românul”, anul VII, nr. 15, din 12/26 nov. 1918, p. 4). Observăm prezența unei structuri incipiente de organizare a administrației românești în teritoriile locuite de ei în Transilvania, Banat și Ungaria.


Un interes deosebit a arătat C.N.R.C. pentru stabilirea programului Marii Adunări Naționale. Acesta a fost publicat în numărul din 27 noiembrie al ziarului „Românul”. Potrivit acestuia, adunarea urma să înceapă la orele 7:00 dimineața cu serviciul divin, ce urma a fi celebrat în bisericile parohiale ortodoxă și greco-unită din oraș. Au fost stabilite pe ore toate momentele principale ale măreței adunări naționale, întrunirea Marelui Sfat Național în sala Casinei Militare și citirea rezoluției adunării în fața celor 100.000 de participanți.

Din păcate, în perioada 27-29 noiembrie, capacitatea de muncă a președintelui C.N.R.C. a fost afectată de febra provocată de gripa spaniolă de care s-a îmbolnăvit. Implicit, activitatea C.N.R.C. a avut de suferit dar, la acel moment, au fost luate importantele hotărâri care au culminat cu Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.

La sediul C.N.R.C. consemnăm și alte evenimente care țin de activitatea curentă a unui for de reprezentare a unei națiuni. Așa spre exemplu, în ziua de 25 noiembrie, Ștefan C. Pop a transmis în numele C.N.R.C. o adresă către Rada Națională Ruteană, prin care saluta înființarea acestui organism al națiunii rutene, semn al trezirii la „conștiință a națiunii rutene” („Românul”, anul VII, nr. 15, din 13/27 nov. 1918, p. 3). Tot în aceeași zi, la sediul C.N.R.C. a efectuat o vizită de o jumătate de oră colonelul Dragutin Popovici, comandantul trupelor sârbești care au ocupat cetatea Aradului. Observăm cu acest prilej că activitatea C.N.R.C. nu s-a rezumat doar la aspectele care vizau acțiunea politică românească din toamna anului 1918, ci și la reprezentarea națiunii române din Transilvania și Ungaria în raporturile cu alte națiuni.

Ultima întrunire a C.N.R.C. s-a desfășurat în data de 30 noiembrie la Alba Iulia. Ştefan C. Pop a convocat o ședință la care au participat membrii C.N.R.C., președinții consiliilor județene, delegații gărzii naţionale şi ai legiunilor de voluntari de la regimentele româneşti de la Viena şi Praga.

Scopul întrunirii desfășurate la Hotelul „Hungaria” a fost acela de a se definitiva textul rezoluției care urma să fie citită a doua zi, în cadrul Adunării Naţionale. Baza discuțiilor a fost proiectul de rezoluție elaborat, încă la Arad, de către Vasile Goldiş. După câteva ore de discuții, textul rezoluției a fost definitivat, fiind încredințat lui Vasile Goldiș pentru redactarea formei finale. Această formă, bine cunoscută, a fost supusă aprobării celor peste 100.000 de participanți adunați pe Câmpul lui Horea, pe data de 1 Decembrie 1918.

Bibliografie: 
Birtolom Ani, „Neuitatul an 1918 în amintiri” în „Magazin Istoric”, an XII, nr. 8 (137), august 1978.
Neagu, Nicu, „Cum s-au «negociat» articolele Rezoluţiei Marii Uniri la Hotelul «Hungaria» din Alba Iulia”, https://www.historia.ro
 Oanea, Laurențiu, Dr. Ștefan Cicio-Pop. Un titan în luptele național-politice ale românilor din Transilvania și părțile românești din Ungaria. 1865-1934, Ediție îngrijită, studiu introductiv, note, anexe, glosar, album de Felicia Aneta Oarcea, Arad, Editura Gutenberg Univers, 2008.
Periodice 
„Aradi Kőzlőny”, numerele din noiembrie 1918
„Aradi Ujság”, numerele din noiembrie 1918
„Românul”, numerele din noiembrie 1918


""