Autor 9371 vizualizări


Mihail Sadoveanu a nemurit zeci de cărţi pe care şi-a scris numele. Volumele din prima jumătate de secol XX sunt dovada de necontestat geniului său publicistic. Pentru opera sa însă, literatura angajată politic a fost ca o cămaşă de forţă pentru o cămaşă. Aceasta este biografia incomodă a autorului, versantul josnic al masivului Ceahlău.
1 martie 1945, după-amiaza, Bucureşti, Sala Dalles.

Linişte. Vorbeşte marele Mihail Sadoveanu, ziarist, eseist, traducător, poet, povestitor, nuvelist, romancier, academician, mason, acum comunist:„Cărturari de pretutindeni din această ţară, uniţi-vă! În voi mi-e nădejdea, între voi sunt sigur că se găsesc inimi devotate şi lipsite de viclenie. [...] Popoarele Uniunii (n.r. – Sovietice) nu numai că nu s-au răsculat, dar au dovedit un devotament nemărginit regimului nou şi au desvoltat o forţă eroică întru apărarea câştigurilor sociale, care ridicau pe ruinele trecutului o lume nouă, mai bună şi mai dreaptă“.

Această groaznică apoteoză, acest abominabil act de capitulare a bunului-simţ este certificatul de renaştere al lui Mihail Sadoveanu. Scriitorul nu are nimic pe conştiinţă pentru că nu mai are conştiinţă. Şi, fie că e vorba de un instinct de conservare, inacceptabil, dar firesc, fie că e un simplu, perfid, troc pentru bunăstare şi confort, un lucru e sigur:Mihail Sadoveanu şi-a vândut numele, reputaţia şi, mai ales, principiile. Fapt divers:ziarul liberal „Viitorul“ îşi încetează apariţia în aceeaşi zi în care Sadoveanu le vorbeşte cărturarilor de pretutindeni. Fusese interzis.

Biblia, Stalin şi revelaţia Adevărului
Conferinţa lui Sadoveanu, inclusă într-o serie de discursuri pentru cunoaşterea URSS, poartă numele „Lumina vine de la răsărit“ şi va rămâne cunoscută, în istoriografia dosnică a literaturii româneşti, drept cea mai ruşinoasă, mai dezonorantă şi mai regretabilă probă a oportunismului. În dulcele stil clasic. În discursul său, cărturarul alătură pasaje din Biblie cu citate din Stalin, spune că, atunci când a citit Constituţia URSS din 1936, a avut, ca apostolul Pavel odinioară, revelaţia adevărului! Cum poate un simplu act juridic să mute din loc Ceahlăul? Mihail Sadoveanu:„Negurile pe care o propagandă bolnavă le revărsase asupra lumii noastre se risipeau, soarele răsăritului biruie balaurul îndoielilor mele“. Blasfemii ce cutremură orice om cu frica lui Dumnezeu, nu insistăm.
„Sadoveanu îşi ştergea o lacrimă de bucurie“

Totuşi, stilul perfid elegiac al scriitorului nu este doar rezultatul unei aşa-zise revelaţii mistice. Sadoveanu ştie despre ce vorbeşte:nu de mult timp, se întorsese de la Moscova, unde erau celebraţi 220 de ani de la întemeierea Academiei de Ştiinţe a Uniunii Sovietice. Fusese însoţit de crema fină a intelectualilor români:C.I. Parhon, Dimitrie Gusti, Simon Stoilov, Traian Săvulescu şi Iorgu Iordan. Ultimul îşi notase în jurnalul de călătorie:„Am văzut, o clipă, cum îşi ştergea o lacrimă, de bucurie, Mihail Sadoveanu“.

De fapt, la 1 martie 1945, lui Sadoveanu nu-i mai trebuie nimic. Şi-a construit o fundaţie literară aproape imposibil de zdruncinat, şi-a aşezat numele în rafturile bibliotecilor, are trecut, iar posteritatea pare să-i fi făcut deja toate promisiunile. Pe Sadoveanu îl preocupă însă prezentul.

Citeste mai mult: adev.ro/no3gps