Apostolii Epocii de Aur, episodul #7. Manea Mănescu, ultimul om care i-a sărutat mâna lui Nicolae Ceauşescu
Ministru de Finanţe, membru al Academiei Române şi prim-ministru timp de cinci ani, Manea Mănescu a strâns mâna multora dintre puternicii lumii, dar a sărutat una singură.
27 iunie 1989, şedinţa Comitetului Politic Executiv (CPEx) al Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR). Are cuvântul tovarăşul Manea Mănescu:„În acest moment de însemnătate cardinală pentru prezentul şi viitorul ţării, vă rog să-mi îngăduiţi, stimaţi tovarăşi, să fac propunerea ce izvorăşte din dragostea, respectul şi recunoştinţa noastră, a membrilor CPEx, a tuturor comuniştilor, a clasei muncitoare, ţărănimii şi intelectualităţii, a întregului popor, ca la Congresul al XIV-lea, în funcţia supremă de secretar general al Partidului Comunist Român, să fie ales, ilustru gânditor şi militant politic, care în cele şase decenii de continuă şi eroică activitate revoluţionară, şi-a dedicat întrega viaţă, zi de zi, cauzei drepte a eliberării sociale şi naţionale, a victoriei socialismului, a independenţei şi fericirii poporului român, a colaborării şi păcii în lume, tovarăşul Nicolae Ceauşescu“. În sală se aud aplauze puternice, îndelungate, potrivit stenogramei şedinţei. Nesfârşita frază, impresionantă prin complexitatea sa artificială, face parte dintr-un întreg discurs ditirambic, anost şi aproape interminabil, ipocrit şi ticălos.
Manea Mănescu nu poate lăsa adevărul să strice un elogiu perfect. Până la urmă, bărbatul îşi construise o întreagă carieră prin abilitatea de a se prosterna eficient în faţa dictatorului Nicolae Ceauşescu. Şi, oricum, se împământenise rânduiala ca, la fiecare congres al Partidului, Mănescu să fie cel care face propunerea oficială ca dictatorul să fie reales.
Rafinamentul adulării
Bărbatul e un adevărat savant al panegiricelor lacrimogene, iar lui Ceauşescu îi place ca preamăririle să aibă şi ceva artistic în ele, să fie clar rafinamentul adulării. Aplauzele, unanimităţile aparent spontane, toate sunt parte din acest exerciţiu care se încăpăţânează să pară naturale. De pildă, la plenara CC al PCR din iunie 1984, dictatorul îi zâmbeşte complice lui Mănescu, mimând surprinderea în faţa conglăsuirii:„Data viitoare să mă propui tot tu“, îi spune, potrivit istoricului Lavinia Betea în volumul „Viaţa lui Ceauşescu“. Această atitudine îl aşezase pe unele dintre cele mai importante fotolii ale nomenclaturii comuniste:bărbatul fusese ministru de Finanţe (1955-1957), preşedinte al Consiliului Economic (1967-1972), viceprim-ministru (1972-1974) şi prim-ministru al României (1974-1979).
Propunerea lui Manea Mănescu de la ultimul congres al PCR, marcată de acelaşi autism sinucigaş, vine într-o perioadă de transformări poiltice aproape violente în toată Europa. România pare să rămână îngheţată în faţa valului de schimbări. „Ceauşescu reales la al XIV-lea Congres“ e sloganul cu care românii întâmpină anul 1989. Chiar şi cu o lună înaintea Revoluţiei din decembrie, Manea Mănescu, încă vicepreşedinte al Consiliului de Stat, îi spune, cu afect, dictatorului:„Aţi intrat în istoria românilor ca un exemplu de muncă rodnică, pentru măreţia patriei“, arată disidentul Şerban Orescu în volumul „Ceauşismul – România între anii 1965 şi 1989“. Mai mult:în tumultul revoluţionar pe care îl aduce sfârşitul lui decembrie, Mănescu îi promite dictatorului:„Vom lupta până la ultima picătură“.
