Autor 10552 vizualizări


A rămas în istorie pentru fraza „am fost un dobitoc“, rostită în faţa judecătorilor, în primul proces al comunismului, din ianuarie 1990. Tudor Postelinu n-a fost niciodată un dobitoc! A ştiut întotdeauna care-i misiunea sa în ceauşism şi şi-a asumat, cu cinism ţanţos, dar cu preţul onoarei proprii, atât responsabilităţile criminale de şef al Securităţii, cât şi conspiraţiile şi câştigurile din jurul maşinăriei de bani a Securităţii.

22 decembrie 1989, după-amiaza, Clădirea Comitetului Central (CC) al fostului Partid Comunist Român (PCR). Ministrul de Interne Tudor Postelnicu „Dulăul“ şi prim-viceprim-ministrul Ion Dincă „Teleagă“ sunt arestaţi şi anchetaţi ad-hoc de către un un tribunal spontan format din revoluţionari, procurori şi alţi martori înflăcăraţi. Bărbaţilor li se dau jos cravatele şi sunt aşezaţi, pe jos, în faţa uneia dintre ferestrele clădirii. De afară se aud întruna focuri de armă automată. Afară e Revoluţie.

Anchetatorii de conjunctură au destule motive să-i reţină pe foştii nomenclaturişti:Tudor Postelnicu fusese şeful Securităţii vreme de 10 ani, în timp ce Ion Dincă avea în spate o carieră provocatoare în structurile comuniste. „Domnilor, aţi fost ce-aţi fost. Acum nu mai sunteţi. Trebuie să daţi socoteală poporului“, strigă cu hotărâre o voce al cărei chip nu e vizibil pe înregistrarea video a acţiunii pseudojuridice. Îi urmează altele, fiecare mai înfierbântată, revanşardă, justiţiară. „Ai copil?“ „Cu puşca-n spate-l ţin!“. Petre Roman anunţă la Televiziune recentele cuceriri ale Revoluţiei. În clădirea CC al PCR, e o forfotă generală. E mare Revoluţie şi e zbucium. Ion Dincă rămâne prăbuşit, nu scoate nicio vorbă, e speriat, dar liniştit – de altfel, în procesul improvizat din ianuarie-februarie 1990, Dincă va fi singurul care nu va face recurs.

“Eu cu tovarăşul Iliescu am lucrat“

 Postelnicu însă ripostează. Încearcă să se justifice, să explice, însă reuşeşte numai jumătăţi de propoziţii fără relevanţă precum:„Tovarăşe procuror, cu Securitatea dumneavoastră ştiţi cum se lucrează“. Se încheagă, totuşi, un dialog relativ absurd:„De ce nu v-aţi predat?“ „Domnule, n-am ascultat apelul de la televizor, l-am auzit doar pe Ion Iliescu.“ „Ce l-ai fi arestat pe Ion Iliescu!“ „Eu cu tovarăşul Iliescu am lucrat, mi-a fost şef. [...] Dânsul era preşedintele studenţilor, iar eu eram un amărât de instructor“, spune Postelnicu.

Dincă şi Postelnicu vor fi judecaţi în „procesul celor 4“, alături de Manea Mănescu şi Emil Bobu, într-o mascaradă judiciară de inspiraţie stalinistă în care acuzaţiile – de genocid! – se limitează la evenimentele din decembrie 1989. Chiar şi aşa, Tudor Postelnicu îşi cunoaşte vinovăţia:din ordinul Elenei Ceauşescu şi cu concursul său, 40 de cadavre fuseseră scoase din morga de la Timişoara şi încărcate într-o autoizotermă cu destinaţia Bucureşti. Morţii fuseseră incineraţi, în taină, la Crematoriul Cenuşa. Fostul ministru de Externe Ştefan Andrei povesteşte, în volumul „I se spunea Machiavelli“, despre momentul în care Nicolae Ceauşescu a aflat de operaţiunile „Trandafirul“ şi „Vama“ (n.r. – preluarea, transportul şi incinerarea morţilor), la întoarcerea dintr-o vizită în Iran. „Cum, că tovarăşii (n.r. – în timpul vizitei, Ceauşescu a ţinut legătura doar cu soţia sa) mi-au spus că sunt 11. [...] Cum au fost incineraţi?“, întreabă dictatorul încă în funcţie. Explică Postelnicu:„Întrucât au fost vagabonzi neidentificaţi, s-a primit ordin – şi a îndreptat bărbia spre ea – să fie incineraţi“. Ca fapt divers, Emil Bobu ar fi propus ca morţii să fie declaraţi ca fugiţi peste graniţă.

Continuarea articolului pe Adevărul.ro