Autor 19792 vizualizări


A fost sursa celor mai multe bancuri şi glume. Izvor de bârfe, şmenuri, şuşanale. Totuşi, Nicolae Ceauşescu n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Nicolae Ceauşescu era un pic prea trist.

Marţi, 23 decembrie 1947. Nicolae Ceauşescu şi Elena Petrescu stau, unul lângă altul, timoraţi, dar fermi, în faţa ofiţerului Stării Civile din Bucureşti. El e deputat de Olt deja de mai bine de un an. Ea e însărcinată de şapte luni. Îl va chema Valentin. Au verighetele pregătite – făcute la un oarecare bijutier pe nume Alexandru Năstăsescu, care are atelier lângă primărie. Naş de cununie e Gogu Rădulescu, cunoscut şi ca primul dezertor român din cel de-Al Doilea Război Mondial. Pe el îl aleseseră cei doi drept autoritate morală, drept patron spiritual al căsniciei ce avea să înceapă. În sală aşteaptă să-şi legalizeze relaţia şi Maria şi Manea Mănescu, şi Paula şi Grigore Preoteasa. Peste o săptămână, regele Mihai I al României va semna actul de abdicare şi-i va da ocazia mucalitului Petru Groza să spună, cu emfază, că „poporul a făcut un divorţ – şi decent, şi elegant – de monarhie“. În acest cadru, Nicolae şi Elena Ceauşescu se căsătoresc după toate canoanele bolşevice, fără popă, dar cu tovarăşii aproape. Până când moartea îi va despărţi, doar pentru câteva minute, într-o garnizoană din oraşul Târgovişte. Nu asta scrie pe actul de căsătorie nr. 2592/947, dar orişicât. 

Se spune că, pentru comuniştii mai tineri, era în vigoare un ordin informal dat de Ana Pauker, devenită mai bigotă spre bătrâneţe, potrivit căruia un activitst trebuia să se căsătorească – de preferinţă, cu o activistă –, să ducă o viaţă curată, sănătoasă şi să nu facă de râs Partidul. Dar poate că ar fi nedrept ca o căsătorie, sacră prin însăşi existenţa ei, să fie limitată, chiar şi de istoriografia cea mică, de ziar, la un simplu ordin potenţial al unei bătrâne doamne cu vizite multe. Întâmplător, oricine poate iubi. Chiar şi dictatorii. Mai ales ei. 

Continuarea pe Adevărul.ro