Autor 2242 vizualizări


Desființarea Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană în 1803 și întemeierea în 1806 a Confederației Rinului, a fost primul proces care a dus la crearea uniunii vamale, numită Zollverein, din 1834. Unificarea teritorilor germane și industrializarea lor într-un stat național au fost primii pași spre o economie solidă. Statele germane, au practicat o politică de dezvoltarea a infrastructurii, în primul rând prin preluarea unor societăți de căi ferate și construirea unor linii ferate, finanțate prin emisiunea de obligațiuni. 

Creșterea economică a produs și cresterea acumulării de capital. Dacă în perioada 1860-1869, acumularea de capital a ajuns la 10% din veniturile naționale, în 1879, a ajuns la circa 13%, iar între 1900-1914 la circa 15,9%. Astfel, Germania era al treilea mare exportator de capital, într-un volum mare, deținând din piața mondială de capital 13%, după Marea Britanie care deținea 40%, iar Franța 20%.

Investițile germane în sud-estul Europei, trebuia împărtițe între: cele ce vizau Imperiul Austro-Ungar și cele din țările balcanice, care s-au eliberat de sub suzeranitatea otomană. Exportul de capital german în țările din Balcani s-au efectuat în două forme, fie prin împrumuturi de stat, fie prin investiții în bănci și societăți industriale. Germania alături de Imperiul Austro-Ungar au fost cei mai mari investitori din zona balcanică.

Una din preocupările de căpătâi ale Regelui Carol I, încă de la venirea sa în țară, a fost de a construi o rețea de căi ferate care să lege Regatul României de restul Europei.

În acest sens, Carol I îl contactează pe Henri Strousberg, considerat în epoca respectivă în țările germane, drept "rege al drumurilor de fier". Prețul pentru realizarea căilor ferate a fost de circa 250-300 mii lei aur per km de cale ferată. Carol I acceptă oferta propusă de către Strousberg sub forma de concesionare, materializată în "Legea conceșionării căilor ferate române" care primește girul parlamentului român pe data de 10 septembrie 1868. Valoarea totală a investiției s-a ridicat la suma de 247 milioane lei, rețeaua de căi ferate urmând să devină proprietate a statului român după 90 de ani de la intrarea acesteia în funcțiune.

În vederea asigurării capitalului necesar realizării planului propus, consorțiul avea dreptul de a emite obligațiuni acoperite prin fondul căilor ferate, cu dobanzi garantate de către consorțiu pe timpul executării lucrărilor și de către Guvernul Român, după finalizarea acestora și până la trecerea rețelei în proprietatea regală. Obligațiunile aduceau posesorilor dobânzi de 7,5% pe an, numărul acestora fiind corespunzător valorii primilor 300 km de linii ferate. Emisiile urmatoare urmau să fie scoase pe piață pe măsură construirii și recepției rețelei de cale ferată.

Emisiunea de obligațiuni de către Regatul României urma să fie făcută la Bursa de Valori din Berlin, sub supravegherea unui imputernicit (comisar) străin din partea Statului Român. In această postură va fi desemnat însă Ambron, un cetățean german impus cu tărie în fața lui Carol I, de către Henri Strousberg. La 18 decembrie 1868, la Berlin, s-a lansat pe piață prima emisiune de obligațiuni românești. În vederea achiziționării acestora "mii de persoane se îngrămădiseră la ghișeuri, funcționari înalți, dame de la Curte, tot Berlinul” .

Strousberg a demarat o serie de abuzuri încă de când au fost depuse spre vânzare obligațiunile, aceaste fiind emise în numele Statului Român. În decembrie 1870, Strousberg anunță că din cauza propriilor sale greutății financiare, nu se mai poate considera obligat să plătească cuponul scadent la 1 ianuarie 1871, iar sarcina revenea Statului Român. Guvernul României refuză plata dobânzilor, deoarece aceasta era obligația lui Strousberg până la finalizarea lucrărilor. Cei care au investit banii in acțiunile căilor ferate Române erau numeroși și, totodată, nemultumiți de situația creată. Guvernul german va intervenii în susținerea intereselor propriului popor, de problema interesându-se direct cancelarul Bismarck.

La Berlin se constituie acum "Societatea acționarilor drumurilor de fier din Romania", patronată de Gerson von Bleichräder, unul din cei mai importanți bancheri ai Germaniei, sfătuitorul și omul de încredere al cancelarului în problemele financiare, cel care administra averea personală a lui Bismark

Nu doar Administrația Regală a beneficiat de aportul capitalului german, dar și bănci precum Banca Comercială Română sau Marmorosch Blank&Co, iar investitorii germani au intemeiat în 1895 Banca Generală Română pentru finanțarea comerțului și industriei.

Capitalul german s-a implicat și în industria petrolului. În 1902, Banca Maghiară de Industrie și Comerț, acționarul principal al societății petroliere Steaua Română, a dat faliment, după care a fost preluată de către Wiener Bankverein.

În Banque Marmorosch Blank&Co, capitalul german a conlucrat cu cel francez și austriac. Aceasta a intermediat efectele românești pe piața din Berlin, cu ajutorul celor două instituții tutelare germane: casa bancară Bleichröder și Disconto-Gesellschaft . În 1902, Banque Marmorosch Blank&Co, a ajuns la înțelegere între Deutsche Bank, Standard Oil și Disconto-Gesellscheft pentru preluarea acțiunilor firmelor românești și plasarea aceștora pe piața Germană.

În 1898, Banca Marmorosch Blank&Co, a participat la transformarea fabricii și rafinăriei de zahăr din Chilia, în societate anonimă, iar in 1904 a introdus în țară o industrie cu totul nouă, cea a decorticării orezului. Orezul decorticat în România, a asigurat numeroase locuri de muncă și câștiguri din vâzanarea orezului decorticat (prețul brut fiind mai mare decât orezul nedecorticat). Pentru a practica o astfel de activitate largă, Banca Marmorosch Blank avea nevoie de sporirea mijloacelor bănești proprii, astfel s-a orientat spre bănci din Austria, Germania și Italia. Banque Commerciale Hongroise de Pest, Darmstadter Bank, la care a luat parte și Berliner Handela-Gesellschaft.

Bibliografie

Alexandru Pintea, G. R., n.d. Băncile în economia Românească 1774-1994. s.l.:s.n.

Botez, C. S., 1977. Epopeea feroviară româneașcă, București. Bucuresti: s.n.

Jeidels, O., 1908 . Das Verhältnis der deutschen Grossbanken zur Industrie. s.l.:s.n.