Autor 6369 vizualizări


Iarăşi vom avea parte de un 29 februarie, ziua adăugată la patru ani pentru a armoniza calendarul modern cu ciclurile cereşti care i-au creat bazele. Dar cum s-a ajuns la anul bisect? Şi au şi alte culturi în propriile sisteme temporale nevoie de el?

Pe scurt, răspunsul este da. Anul bisect reprezintă micul truc pe care îl foloseşte omenirea pentru a recupera timpul pierdut. Am adoptat anul bisect întrucât rotaţia Pământului în jurul Soarelui se realizează în 365, 242 de zile, un număr nu foarte uşor de transpus într-un calendar. Drept urmare, multe civilizaţii antice au recurs la adăugarea unor zile sau chiar luni pentru a-şi ajusta calendarele. Calendarele timpurii se bazau pe lunile lunare, care însumau 29, 5 zile. Dar un an calculat astfel ajunge doar la 354 de zile.

Discrepanţa avea efecte nefaste asupra evenimentelor anuale – festivaluri, sărbători agricole, procesiuni religioase şi alte date importante – care odată cu trecerea anilor ajungeau să fie decalate şi să nu se mai racordeze la perioadele care le erau destinate. Civilizaţii precum cea romană au încercat să adauge luni calendarului pentru a-i corecta deficitul, o soluţie însă nu foarte productivă pentru că producea haos în multe aspecte, de la sărbătorile religioase până la organizarea târgurilor. Ca să nu mai vorbim că era o societate sofisticată, în care se plăteau chirii, se stabileau dobânzi, tot felul de astfel de chestiuni care puteau fi afectate. Mai mult, problema s-a agravat în momentul în care oficialii responsabili de administrarea calendarului au început să-l folosească în scopuri politice, de pildă prin extinderea mandatelor favoriţilor lor. Calendarul putea să devieze atât de tare încât să ai parte de serbările recoltei în momentul când se punea de fapt răsadurile. Oamenii nu considerau calendarul ca fiind ceva foarte stabil şi solid, aşa cum facem noi, şi totuşi situaţia era scăpată de sub control.

Reforma a sosit la Roma şi apoi în toată lumea vestică prin intermediul egiptenilor, care alături de babilonieni şi mayaşi au fost printre primii care au determinat lungimea reală a anului solar. Egiptul a adoptat sistemul cu anul bisect, adăugând o zi la fiecare patru ani, în timpul dinastiei greceşti a Ptolemeilor (305-30 a.Hr.). Ultimul lider al Ptolemeilor, Cleopatra, a fost oarecum responsabilă de introducerea sistemului şi la romani din pricina legăturii cu Iulius Caesar. În anul 46 a.Hr., Caesar a introdus mai întâi un an de 445 de zile, supranumit anul confuziei, pentru a corecta dintr-o dată deficitele acumulate şi a pregăti calendarul reformat.

Calendarul iulian a reorganizat timpul într-un sistem cu 12 luni şi 365 de zile, cuprinzând aşadar şi anul bisect. Era o îmbunătăţire considerabilă, dar cu un mic defect. Sfertul de zi pe care îl adăuga anul bisect era ceva mai mare decât rămăşiţa de 0, 242 dintr-o zi în anul solar. Diferenţa infimă prelungea anul solar cu circa 11 minute, rezultând într-o discrepanta de o zi întreagă la fiecare 128 de ani. Din aceasta cauză calendarul iulian a deviat cu 10 zile până în secolul al XVI-lea. Situaţia i-a atras atenţia papei Grigore al XIII-lea, pe care astronomii săi îl convinseseră că practic toate sărbătorile creştine erau celebrate în zile greşite. Papa a introdus propriul calendar în 1582, stabilind ca numai unul din patru “ani seculari” să fie bisect. Adică 2000 şi 2400 de pildă sunt ani bisecţi, dar 2100, 2200 şi 2300 nu. Calendarul gregorian a fost treptat adoptat de aproape toată lumea, rămânând în uz şi azi.

În China se respectă tot acest calendar, dar cel tradiţional lunaro-solar are incă importanţă în stabilirea datelor unor festivaluri cum ar fi Anul Nou Chinezesc. Ca şi în cazul altor calendare antice, calendarul tradiţional chinezesc corespunde fazelor lunii. Sistemul chinezesc cuprinde însă şi un calendar solar şi o întreagă lună este adăugată o dată la trei ani pentru a-l sincroniza cu anotimpurile. Anii “bisecţi” chinezeşti de câte 13 luni au 383, 384 sau 385 de zile. Un astfel de sistem presupune un ciclu lunar care începe cu luna nouă şi se concentrează pe fazele lunare importante pentru datarea evenimentelor religioase si culturale.

Vechii mayaşi, faimoşi pentru calendarele complicate şi precise pe care le dezvoltau, se axau pe doi ani calendaristici, dar se pare că niciunul nu se deranja cu anul bisect. Astronomia amerindiană în general nu era preocupată de acest detaliu. Anul solar mayaş de 365 de zile era fundamental pentru ciclurile agricole, în vreme ce anul ritualic de 260 de zile se folosea pentru a stabili datele de bun augur. Calendarele se intocmeau cu mare grijă pentru a se sincroniza în cicluri de câte 52 de ani, dar nu se ţinea cont de prevenirea datelor “deviante”. Cu alte cuvinte nu i-ar fi interesat dacă n-ar fi avut un Crăciun alb. Pe mayaşi îi interesa mai mult să marcheze trecerea timpului prin sisteme suplimentare cum ar fi calendarul lung, care se desfăşura pe cicluri de nu mai puţin de 5000 de ani. Anul bisect este parte a unei scheme complicate pentru a armoniza calendarul cu anotimpurile, în vreme ce amerindienii credeau că timpul ar trebui pur si simplu să curgă neîntrerupt, că nu ar trebui să ne amestecăm în curgerea sa, că acesta are o continuitate sinonimă cu ordinea lumii.