Autor 1662 vizualizări


După introducerea cultului personalității, a devenit evident pentru toată lumea că Nicolae Ceaușescu își dorea un statut de care nu se bucura niciun lider al lumii comuniste la acea vreme. În anul 1974, procesul de concentrare a puterii nu mai putea fi ținut în frâu deoarece eventualii adversari ai unei astfel de soluții fuseseră excluși din aparatul de conducere sau izolați și confruntați cu situația de a nu mai putea face niciun gest de natură opoziționistă.

Atacul final al lui Ceaușescu a avut loc în cadrul lucrărilor Plenarei Comitetului Central (în continuare, CC) din 25-26 martie 1974. Cu această ocazie, au fost supuse la vot anumite modificări ale Constituției, în virtutea cărora era instituită funcția de Președinte al Republicii Socialiste România. Prin vot unanim, Nicolae Ceaușescu a fost ales în funcția creată. În spiritul noilor reglementări, președintele țării era ales de Marea Adunare Națională (în continuare, MAN), era șeful statului și reprezenta România pe plan internațional.

Campania premergătoare a Congresului al XI-lea al PCR dintre 25-28 noiembrie 1974 a fost lungă și pregătită cu multă atenție. Cele mai spectaculoase manifestări ale campaniei de pregătire a Congresului au fost trimfalele „vizite de lucru” ale conducătorului, în cadrul cărora se organizau mitinguri, la care se adoptau rezoluții exprimând dorința realegerii lui Ceușescu în funcția de secretar general. O noutate față de congresul precedent consta în faptul că la adoptarea rezoluțiilor respective luau parte nu numai membrii de partid, ci toate persoanele adunate la miting, dorind să se lase impresia că realegerea lui Ceaușescu reprezenta dorința întregului popor.

În campanie, după opinia autorităților, participarea mediilor creatoare a fost prea redusă, acestora reproșându-li-se faptul că sunt „rupte de viața poporului, izolate profesional în problemele proprii, neînțelegând necesitățile momentului prezent în construirea socialismului”. Slaba activitate a artiștilor rezulta, după părerea specialiștilor de la Ambasada Republicii Populare Poloneze, nu din cauze politice, ci din câteva decizii economice nepopulare în lumea lor, cum ar fi limitarea veniturilor artiștilor prin asimilarea activităților lor cu cele editoriale și de presă.

Cu ocazia Congresului al XI-lea s-au făcut și unele schimbări de cadre. Componența CC a fost îmbogățită cu încă 76 de persoane, dintre care 40 de membri plini și 36 membri supleanți. De altfel, în urma acestei plenare, încă unul din „baronii” lui Dej a fost debarasat din funcție – Ion Gheorghe Maurer (care, oficial, a ieșit la pensie) – Ceaușescu scăpând de unul dintre potențialii (sau doar închipuiți) adversari ai săi. Soarta va face ca în următorii doi ani să moară doi lideri comuniști din vechea gardă – Chivu Stoica (în anul 1975) și Emil Bodnăraș (în 1976).

Faptul că Nicolae Ceaușescu era ales de MAN îi conferea acestuia siguranța deținerii funcției deoarece, pentru a fi eliminat din funcție, Ceaușescu trebuia revocat, concomitent, atât din funcția de secretar general al partidului de către Congresul PCR, cât și din cea de președinte al statului de către MAN. Astfel, eliminarea acestuia din funcția de președinte devenea aproape imposibilă doarece ar fi fost nevoie de o majoritate absolut covârșitoare a opozanților acestuia în aparatul de partid și de stat, ceea ce, după cum este bine cunoscut, nu s-a întâmplat niciodată.

Congresul al XI-lea a constituit încheierea triumfală și încoronarea procesului de dobândire, consolidare și apoi concentrare a puterii în mâinile lui Nicolae Ceaușescu. Din acel an, conducătorul român a început să apară în situațiile oficiale încins cu eșarfa tricoloră și cu sceptrul de aur în mână – acest simbol feudal însemnând nu numai că Nicolae Ceaușescu este singurul stăpân, ci și că el se înscrie în șirul figurilor de însemnătate fundamentală pentru istoria țării – ceea ce era, de fapt, un motiv recurent al propagandei oficiale.