Autor 6715 vizualizări


Încheierea armistițiului de la Focșani (26 noiembrie /9 decembrie 1917), cu toată opoziția guvernului francez de a menține pe poziții frontul românesc, a accentuat izolarea politică a statului român. 

Începutul anului 1918 găsea România în imposibilitatea practică de a mai desfășura acțiuni militare angajate scopului întregirii naționale pentru care intrase în război cu Puterile Centrale. Pacea germano-rusă de la Brest-Litovsk deschidea perspective sumbre pentru viitorul statului român și acestea erau percepute ca atare și de principalul aliat apusean, Franța.

Situația nedreaptă a României 

În articolul „România gâtuită” apărut în ziarul parizian La Victoire la 7 martie 1918, Gustave Hervé își exprima compasiunea pentru situația nedreaptă ce urma să i se rezerve țării noastre. Redăm mai jos cele mai sugestive pasaje:

„România n-a fost învinsă de germani, ea le-a fost dată de revoluțiunea rusă legată de mâini și de picioare. Din acea zi [aluzie la încheierea păcii separate de la Brest-Litovsk; n.n.] viteaza armată română, care s-a reorganizat atât de repede cu ajutorul ofițerilor francezi și care în august 1917, la bătălia de la Mărășești, a frânt cumplit timp de 3 săptămâni furioasele atacuri ale lui Mackensen, nu mai avea o altă cale de ales decât aceea de a depune armele... Ea va cunoaște acum ce înseamnă pacea «fără anexiuni» a austro-germanilor. România pierde toată Dobrogea, adică ținutul cuprins între Dunărea de Jos și Marea Neagră cu singurul ei port Constanța.

Ea va trebui să sufere dinspre Ungaria îndreptările de graniță pe care noi nu le cunoaștem încă îndeajuns, dar care vor îngădui vecinilor în cazul când România s-ar mișca, să coboare ușor de la munte la câmpie. Ea va fi nevoită cât va ține războiul să lase liberă trecerea trupelor austro-germane în drum spre Odessa.

Nici vorbă că din punct de vedere economic ea cade cu totul în robia dușmanilor. Numai un exces de scrupul face pe aceștia să îngăduie încă o așa zisă independență. În realitate, însă, încercuită și înlănțuită, România de azi încolo încetează de a fi o națiune independentă. Ea devine un stat vasal al Pangermanismului.

Aceasta este pentru România răsplata faptei sale mărinimoase care în vara anului 1916 o face să se arunce în vâltoare pentru a scăpa de jugul unguresc pe cele 3 milioane de copii ai săi din Transilvania. Aceasta este răsplata legământului ei sufletesc cu Franța, sora sa mai mare latină, a cărei iubire a hotărât în bună parte intrarea ei în rândurile națiunilor care se băteau pentru drepturile popoarelor și libertatea tuturor celor îngenunchiați.

În această zi de doliu, care e zi de rușine numai pentru Rusia revoluționară, ce putem spune mai mult fraților noștri români, decât că patria lor nu ne-a fost niciodată mai scumpă ca în aceste clipe când ea îndură cea mai nemeritată din nedreptăți. România a căzut în robie, dar robia ei nu va dăinui.

Aci, pe frontul nostru din apus, Franța, Italia, Belgia, Portugalia, Anglia, America se vor bate pentru dânsa și pentru libertatea ei. În ziua victorioasă ... în ziua în care toate Alsaciile-Lorene vor fi înapoiate Țărei lor mume, aliații nu vor uita că sunt în Transilvania ungurească și în Basarabia rusească, 2 Alsacii - Lorene românești”1.

Finalul articolului este sugestiv pentru justețea cauzei române, autorul încercând să încheie într-o notă optimistă, încurajatoare. 

„Pacea accesibilă” și elita românească

În cursul negocierilor româno-germane, inamicul a făcut cunoscute condițiile așa zisei „păci accesibile” pe care se arăta dispus s-o ofere. Tratativele de pace începute la 9/22 martie 1918 au fost purtate de noul guvern condus de Alexandru Marghiloman, instaurat după demisia celui prezidat de generalul Alexandru Averescu2.

Așteptările clasei politice și ale opiniei publice în general, față de liderul uneia din grupările Partidului Conservator se bazau pe simpatiile sale pro-germane și pe atașamentul față de instituția monarhiei. Speranțele în discutarea de pe alte poziții a condițiilor păcii și în obținerea unor concesii din partea germanilor nu erau complet lipsite de temei.

Încă din anul 1914 un grup de filocentriști, în dorința de a se evita un război cu Austro-Ungaria, au lansat un set de propuneri de natură a întreține o stare de spirit amiabilă: un consorțiu de capitaliști germani să închirieze cazinourile de la Sinaia și Constanța pentru a organiza jocuri de baccara, serbări de Crăciun și revelion, precum și petreceri cu participarea unor trupe de teatru și variété române (de la teatrul Majestic din București) și franceze.

Nu lipseau din „program” nici concertele clasice susținute de orchestra Ministerului Instrucțiunii Publice și de artiști străini, cazinograph și chiar meciuri de box. Totodată, se avea în vedere redeschiderea băilor de la Techirghiol „pentru a veni să se vindece mai degrabă soldați din Austo-Ungaria care au ceva parale3.

Departe de a putea fi considerate drept măsuri realiste, capabile de a influența decizii politice de anvergura celor avute în vedere, propunerile elaborate în perioada neutralității și înaintate la 7 decembrie 1914 „Excelenței” de la legația Austro-Ungariei la București, relevă anumite aspecte ale stării de spirit a protipendadei. Pe de o parte detașarea unei părți a clasei conducătoare de febra războiului ce cuprinsese o bună parte a continentului, de aici și caracterul naiv, aproape pueril al ofertei avansate.

„Vă asigurăm – se aprecia în continuarea scrisorii – că toată elita societății românești va fi la jocurile de noroc și serbările Casinoului, precum și toți agitatorii naționaliști. Lumea din țara românească este setoasă de plăceri și petreceri”4.

Pe de altă parte, toate aceste mijloace considerate „cele mai sigure de a împiedica România să declare război Austro-Ungariei” se subordonau mai degrabă unor interese economice, în speță de divertisment și turistice. Doar astfel poate fi înțeleasă cererea de acordare a unei reduceri de 75% pe căile ferate pentru vizitarea cazinourilor.

Semnatarii, un grup de jucători „de boule”, solicitau în scopul reușitei demersului lor intervenția „la d-nul Marghiloman și la Prințul George Cantacuzino și la toți cei binevoitori”. Propunerile veneau pe linia general-ascendentă a relațiilor comerciale româno-germano-austro-ungare. Încă din 1912-1913 Sindicatul Industriei Militare Germane „considera România ca o țară cucerită economicește5.

Guvernul Marghiloman și unirea Basarabiei 

Un moment important al începutului guvernării lui A. Marghiloman l-a reprezentat, fără îndoială, revenirea Basarabiei la patria mamă. Evenimentul istoric decis la Chișinău la 27 martie 1918 a avut printre participanți și reprezentanți ai guvernului român care au salutat mărețul act.


Actul unirii Basarabiei cu România

Și în alte orașe basarabene alături de populația locală s-au aflat și militari ai armatei române chemate să asigure un climat de ordine în fața tulburărilor elementelor bolșevice ruse. Iată cum descrie arhitectul Remus Iliescu, militar în divizia a 4-a sentimentele care îl străbăteau în acea zi de 27 martie, în scrisoarea intitulată „Cetatea Albă”:

„Cu pașii hotărâți și sufletul plin de emoție am pășit, noi ostașii României, prin porțile acestui oraș minunat ... Hotin, Soroca, Bălți, Orhei, Chișinău, Tighina, Chilia, Cetatea Albă, tot atâtea nume câte amintiri de duioasă măreție pentru sufletele curate ale acestui blajin și cinstit popor moldov[ e]an...

În această stare sufletească trăim noi, Divizia a 4-a bucureșteană a Generalului Ghinescu de cele câteva zile de când – chemați pentru a vă ocroti de vâltoarea criminală a bandelor bolșevice – ne aflăm în acest ospitalier Akkerman, oraș menit să aibă un viitor strălucit și ale cărui frumoasă întocmire și gospodărire le-am apreciat de la început <...>.

Primirea prietenoasă a bravilor lui cetățeni ne-a înălțat mai mult sufletele și dorim din toată inima ca, la puținul ce puterea noastră militară a adus siguranței acestui ținut, să putem adăoga și pe acela al unei sincere înfrățiri intelectuale și sufletești, astfel cum reclamă civilizația și vremurile acestei democrații binecuvântate.

România, țară de ordine și de progres, a respectat necontenit durerea Basarabiei sufocate de intriga și călcâiul țarismului de tristă amintire; iar astăzi, cu atât mai mult o iubește și o ajută cu dragoste de soră, în primii ei pași, când pe buzele ei se deslușește fericirea de a fi devenit o țară, pe atât de liberă, pe cât de frumoasă și de rodnică.

Și vai de acela care se va mai atinge în viitor de dreptul libertăților ei câștigate, de tricolorul și de pământul ei! Iar noi, care cunoaștem adevărul curat asupra bunelor intențiuni ce Guvernul român și Sfatul Țărei moldov[e]an împletesc laolaltă pentru binele celor două țări surori, strigăm tare ca să audă și cei din colibe ca și cei din palate, că pe aceste două pământuri vecine, întocmai cum le-a stăpânit cu cinste și obștesc belșug brațul vânjos al lui Ștefan cel Mare și Sfânt, tot astfel Geniul modern va flutura ... singura chezășie prin care Dumnezeu ocrotește de sclavie popoarele cinstite și le îngăduie să trăiască fericite...”6

Contextul intern în care se desfășura prima etapă a Marii Uniri nu era prea favorabil. Din contră. Deși neînfrântă, dar cu 2/3 din teritoriu ocupat de armatele inamice, în primăvara anului 1918 România era tratată ca o țară cucerită și pe plan militar. Pacea semnată la 24 aprilie / 7 mai la București nu a lăsat loc niciunei concesii, fiind apreciată pe drept ca „pacea punică”7.

Semnarea păcii cu Germania 1918

Spolierea României prin pacea cu Germania

Sunt cunoscute condițiile înrobitoare atât de natură teritorială, cât și economice impuse statului român, căruia i se știrbea grav suveranitatea. Ne vom concentra mai mult pe consecințele ce ar fi decurs din posibila punere în aplicare a păcii în eventualitatea victoriei Puterilor Centrale în război.

În perioada de după 1900 România avusese un comerț exterior înfloritor, bazat în proporție covârșitoare pe valorificarea produselor agricole. Conform convențiilor speciale ale păcii, țării noastre i se impunea un regim strict privind cerealele, principala sursă de bogăție a statului. Toată producția agricolă urma să fie scoasă de sub regimul liberei concurențe pe timp de 9 ani, creându-se monopol comercial „în favoarea Puterilor Centrale, care singure vor dispune de ea raționând [raționalizând; n.n.] toate nevoile populației românești8.

Erau vizate cerealele, furajele, plantele oleaginoase și textile, carnea, vitele și păsările al căror export trebuia decis de o comisie germano-austriacă în care urmau să fie cooptați și români. Surplusul ce ar fi rămas disponibil după acoperirea pretențiilor învingătorilor nu se putea exporta decât după obținerea consimțământului acestora, așadar un regim asemănător cu cel impus până în anul 1829 de Imperiul Otoman. Populației românești i-ar fi rămas la dispoziție pentru consum raționalizat 25% din producția de legume, fructe, ouă și vinuri, restul „(75% din produse)... vor fi la dispoziția Puterilor Centrale9.

În aceeași convenție se stipula că pe lângă sus numita comisie de export se va constitui și o societate germano-austriacă de cumpărare a produselor ce urma să le preia direct de la marii producători români, înlăturând controlul statului asupra acestui proces. Sub pretextul sporirii productivității, agenții comerciali ai Germaniei urmăreau să dețină și controlul asupra organizării producției agricole. În acest sens urma să se constituie o altă societate, tot austro-germană, beneficiară a unui capital de pornire de 70 milioane lei „chemată să ia moșii în exploatare10.

Ea trebuia să fie beneficiara arendărilor pe termen lung impuse de inamic încă din perioada ocupației militare. Impunerea a tot felul de societăți și organizații cu rol de control și decizie în conducerea sectorului agricol și în gestionarea beneficiilor se regăsea în prevederile articolului 4 al tratatului de pace ce prevedea că „formațiile întrebuințate la exploatarea economică vor rămâne în țară până la un termen ce se va conveni mai târziu11.

Era evident că impunerea controlului străin pentru aproape un deceniu ar fi adus grave prejudicii atât agriculturii, cât și poporului român. Prețurile fixate pentru cereale nu corespundeau nivelului real de pe piețele mondiale și nu acopereau nici măcar costul producției. O parte din despăgubirile datorate țărilor foste inamice urmau să fie suportate de statul român prin scăderea prețului la produsele „cultivatorilor cu taxe de export”.

Măsura era nefastă întrucât agricultura României ar fi produs în pierdere, iar leul românesc ce fusese o monedă forte în perioada antebelică, ar fi cunoscut o depreciere. Nici varianta schimburilor comerciale în contrapartidă nu era viabilă în acea perioadă, întrucât industria germană adaptată pentru producția de război nu putea satisface rapid nevoile civile românești de import. Pentru a nu se angaja la schimburi reciproc avantajoase, negociatorii germani au stabilit crearea unui „așa zis cont curent, prin care statul român creditează valoarea producției cumpărate austro-germanilor12.

Sumele încasate prin vânzarea cerealelor exportate prefigurau „un schimb defavorabil nouă”, statul neputând oferi producătorilor români decât bilete pentru care „ar trebui să facă emisiuni corespunzătoare fără nici o acoperire13. În genere, un conflict militar amplifică cererea internațională de produse alimentare necesare atât consumului direct, cât și asigurării stocurilor necesare rezervelor pe perioade mai lungi. Dar în condițiile regimului economic impus prin pacea de la București, României ca țară agrară i se blocase accesul la regimul liberei concurențe.

Pe timp de pace și la prețuri reale, România exporta cereale în valoare de peste 600 milioane lei. După 1918 însă, procentul exportabil sporit prin impunerea raționalizării populației se corobora negativ cu prețuri subapreciate. După unele calcule ale unor analiști ai vremii asupra consecințelor odiosului tratat, statul român trebuia să piardă din comerțul agricol efectuat cu Germania „cel puțin 3 miliarde” lei14.

Această sumă urma să se adauge pierderilor de alte miliarde de lei în urma jafului organizat și a pagubelor directe aduse de ocupant agriculturii românești în anii 1916-1918. Prerogativele decizionale ale statului român în acest important sector deveneau foarte restrânse prin convențiile speciale ale tratatului, printre aceste competențe aflându-se și cea de a asigura forța de muncă, în principal „muncitori cu brațele”.

Munca plugarilor români avea să fie mult mai grea în condițiile insuficienței forței de tracțiune animală. Caii aflați în teritoriul vremelnic ocupat au fost luați de inamic. Armata română dispunea, cel puțin scriptic, de peste 200 000 de cai, dar în urma demobilizării i se impunea păstrarea doar a numărului necesar pentru cei 3200 militari ai cavaleriei și alți 9000 de artileriști15. Este lesne de imaginat ce urmări putea avea această măsură pentru o țară agricolă rămasă fără vite de tracțiune.

În „Instrucțiunile asupra demobilizării armatei” din 1 mai 1918 era prevăzut că din teritoriul liber (Moldova) „caii sunt destinați a fi trimiși în teritoriul ocupat, unde vor fi dați în păstrarea locuitorilor”16. Acești cai trebuiau strânși în herghelii, fiecare a maxim 500 de cai, și puse sub comanda unui ofițer ajutat de doi gradați și un infirmier de cai. Neclar rămânea regimul proprietății asupra cailor, întrucât expresia „în păstrarea locuitorilor” pare a semnifica doar un drept de folosință, custodia asupra lor și nu reintrarea în posesie.

Regimul preconizat a fi administrat României în primii 9 ani după încheierea războiului mondial ar fi reprezentat o piedică ce ar fi blocat refacerea micii culturi țărănești, reînzestrarea gospodăriilor și înfăptuirea unei ample reforme agrare. Pe plan economic cedarea către Puterile Centrale a terenurilor petrolifere lipsea mijloacele de transport terestre și navale de combustibilul necesar, îngreuna înființarea ramurilor industriale necesare armatei, iar predarea surplusului hranei făcea imposibilă completarea stocurilor de rezervă.

După subalimentația din timpul războiului era „necesară supraalimentația copiilor, viitoarele generații de soldați17, condiție greu de îndeplinit., În concluzie, cu o capacitate economică și financiară slăbită nici puterea armată nu se putea dezvolta. Pentru statul român acceptarea și punerea în practică a prevederilor păcii de la București ar fi echivalat cu pierderea neatârnării. Motivul era mai mult decât suficient atât pentru regele Ferdinand care a refuzat să o recunoască, cât și pentru reprezentanții celor patru puteri antantiste acreditați la Iași ce i-au declarat toate clauzele nule și neavenite18.

Germania – la limita foametei

Nu la fel de înrobitor apărea spiritul tratatului și nici atât de apăsătoare prevederile sale economice pentru cercurile politico-militare de la Berlin. În scopul înțelegerii mai exacte a rațiunilor pentru care a fost el conceput în astfel de termeni trebuie avută în vedere starea economică a Germaniei din ultimul an de război.

Situația alimentară a majorității populației ajunsese la limita suportabilului și ea a continuat să se agraveze până la semnarea armistițiului de la Compiègne. Elocventă în acest sens este nota nr. 12 372 din 6/18 noiembrie 1918 prezentată de „Radio Nauen” intitulată „Relativ la chestiunea subnutriției în Germania” și pe care o reproducem aproape integral mai jos:

„Președintele S.U.A. a declarat la 11 noiembrie în fața Congresului că Antanta are intenția de a aproviziona Puterile Centrale cu alimente... O comisie se va duce fără întârziere la ambasadorul american de la Haga pentru a face posibilă o grăbire a sprijinului și a porni trimiterile începătoare.

Niciodată încă până acum nu a fost dus un război mai crud... nu s-a dus o luptă împotriva vieții și prosperității unui popor așa fără de milă ca în războiul de înfometare împotriva femeilor și copiilor din țară...

Cu timpul sănătatea și forța de viață a fost slăbită. Ce înseamnă războiul și urmările sale pentru viitorul nostru, aceasta o puteți mai bine vedea din observațiile ce s-au făcut la mamele și copiii de lapte de la noi. 70% din toate femeile însărcinate și [cele] care au născut sunt subnutrite și trebuiesc trimise în clinică ca înfometate, așa încât nici una din ele nu este sigur că va scăpa.

Subnutriția și anemia au căpătat o așa întindere, încât ultima epidemie de gripă a secerat aproape 20% din toate femeile însărcinate și lehuze. Copiii nu pot fi alăptați de către mame și cu sfertul de litru de lapte nu pot fi nutriți nici cu biberonul, așa încât noi avem acum o mortalitate de cel puțin 30% la copiii legitimi și de 50% la copiii nelegitimi.

Astăzi există de fapt în Germania starea grozavă că noi, pentru mamele și noii născuți ai populației mai sărace, avem o complectă foamete, care cere cele mai grele jertfe. Vedeți din aceasta că pentru adversarii noștri de până acum, războiul era terminat cu ultimul foc de pușcă, pe când pentru noi el răscolește încă în măduva poporului. O pace adevărată va fi pentru noi numai atunci când vom avea o nutriție suficientă și cu ea o reînviere a forței de lucru”19.

Relevantă ni se pare condiția din finalul dramaticei relatări pentru „o pace adevărată” și a cărei realizare a depins în bună măsură, doar cu câteva luni mai devreme, de posibilitatea transformării României în grânarul ieftin și de lungă durată al Germaniei.

Ludendorff: tratatul cu România de interes capital

În același registru se înscriau și aprecierile generalului Ludendorff. „Dispozițiunile economice ale tratatului cu România – afirma acesta în memoriile sale – trebuiau să fie de o importanță cu totul specială, din cauza exportului de petrol și grâu pe care le reclamau și țara și armata. Ele deveneau prin urmare de un interes capital pentru viața noastră economică” 20.

Factorii decizionali germani considerau cu cinism că România „a scăpat ușor”, iar o parte a presei interne reproșa semnatarilor tratatului că au dat dovadă de o generozitate exagerată21. Același general german aprecia că situația militară ar fi permis și încheierea unei păci „de violență”, dar lipsea motivul pentru a o face.

Până la încheierea păcii generale comandamentul german a urmărit anihilarea capacității militare românești, „dar după aceea nu aveam nici un interes ca să slăbească România”22. Mai apropiată de starea de fapt ni se pare o altă apreciere din presa germană conform căreia „prin tratat s-a lăsat României strictul necesar pentru a trăi în folosul Mittel Europei”23.

Pax germanica: distrugerea Armatei române

În realitate condițiile militare impuse statului român, alături de preconizatele amputări teritoriale, îl slăbeau mai mult decât lasă să se întrevadă din simpla citire a textului tratatului. Din capul locului se prefigurau două perioade relativ distincte privind viitorul statut al țării.

Prima etapă era cea de la semnarea tratatului de pace și până la încheierea totală a Primului Război Mondial. Cea de-a doua etapă cuprindea primii ani ai unei presupuse „pax germanica”. Trăsătura principală a primei perioade consta în impunerea unor condiții ce dezagregau capacitatea militară a României lăsând-o la discreția Puterilor Centrale.

Acestea vizau ocupația militară a celor mai populate și bogate regiuni din țară, demobilizarea armatei române cu excepția trupelor din Basarabia, reducerea efectivelor de pace ale unităților corelată cu interdicția concentrării rezerviștilor, călărașilor și artileriștilor. Acestor dispoziții li se adăugau cele privind depozitarea întregului armament și a echipamentelor românești în teritoriul ocupat de dușman, predarea tuturor rezervelor alimentare și a cailor unităților demobilizate (inclusiv a celor 6000 de cai ce deserveau artileria grea) pe care inamicul îi putea rechiziționa, intrarea căilor ferate sub control german.

Totodată, instalarea unei delegații germane la Iași compusă din diferiți atașați pe lângă ministerele românești era menită a masca adevăratul scop, de „organ inamic de supraveghere și spionaj permanent”24. Consecința acestei primei etape era că armata română, în lipsa mijloacelor necesare, se vedea „redusă la un schelet care nu se putea instrui, ... inexistentă ca mijloc de război”25.

Pentru a doua etapă prevederile tratatului au fost de așa natură alcătuite încât capacitatea defensivă a țării să fie ineficace, iar cea ofensivă, ca și inexistentă. Ocuparea Dobrogei ar fi permis armatei bulgare să învăluie toată apărarea Munteniei, rupând legătura cu sistemul defensiv din Moldova „tocmai pe linia de unire Galați-Carpați care nu are decât 130 km”.

Linia de cale ferată Reni-Brăila se afla în raza artileriei dușmane ce ocupa înălțimile Bugeacului și Pricopului, astfel încât pentru concentrările de trupe românești în Muntenia ar fi rămas utilizabilă doar ruta Focșani-Buzău. În această parte a țării se aflau majoritatea unităților militare și a resurselor. Și în situația teoretică a necesității asigurării unui transfer eficace de forțe spre zonele sudice ale Moldovei și Basarabiei, calea ferată Buzău-Focșani rămânea insuficientă pentru preluarea rapidă a trupelor și echipamentelor.

Factorii militarii români care au analizat cu atenție consecințele eventualei puneri în aplicare a condițiilor păcii de la București atrăgeau atenția și asupra altor pericole. O Bulgarie stăpână la Marea Neagră, dar și pe Dunăre ar fi deținut controlul asupra transporturilor pe apă. Planurile iredentiste bulgare față de sudul Basarabiei ar fi apropiat această țară de o alianță cu Ucraina și, în concluzie „cedarea Dobrogei atrage deci, din punct de vedere militar în cazul unui viitor război, părăsirea și chiar pierderea întregii Muntenii cu toate resursele sale în oameni și materiale”26.

Temerile comandamentului românesc se bazau pe dreptul autoproclamat al Puterilor Centrale de a ține vase de război pe tot cursul Dunării, avantaj ce ar fi permis facilitatea unei treceri mai lejere a inamicului de pe malul drept, mai înalt, pe cel stâng. La rândul ei, Austro-Ungaria obținea posibilitatea închirierii insulelor Simian, Corbu și Ostrovu Mare și prin flota sa pe Dunăre „va împiedica orice legătură și cooperare a noastră cu Serbia, aliată naturală contra Bulgariei”27.

Prin capacitatea de a deține agenți și ateliere în porturile dunărene și maritime, Puterile Centrale obțineau „un adevărat drept de extrateritorialitate28. Ele puteau să le utilizeze drept „centre de spionaj oficiale”, sau doar ca puncte de depozitare a armamentului și explozibilului pentru a distruge în cazul unei eventuale mobilizări instalațiile și comunicațiile românești. 

Chiar și dreptul acordat pescarilor bulgari de a pescui pe toată lungimea Dunării nu era lipsit de riscuri întrucât pe lângă avantajul economic direct puteau face sondaje și să planteze mine.

Rectificarea frontierei cu Austro-Ungaria

Rectificarea frontierei cu Austro-Ungaria făcea cu neputință orice ofensivă românească pentru realizarea unității naționale, „lucru care este ... o chestiune de viață și de moarte pentru neamul românesc”29. Mai mult, apărarea liniei Munților Carpați devenea în viitor aproape imposibilă. Datorită faptului că „toate defileurile trecând în mâinile lor [ungurilor; s.n.] și forma frontierei care le îngăduie concentrarea forțelor, pe când ne silește pe noi a le împrăștia, ei vor putea oricând să ne atace30.

Prin „rectificările” și cesiunile efectuate, inclusiv pe frontiera Bucovinei, se cedau aproape 800 000 locuitori, „unii, excelenți soldați”, însemnate poziții militare și resurse, mai ales material lemnos. Puterea de apărare era subminată în perspectivă și prin acordarea de largi drepturi societăților și persoanelor străine.

Printre acestea se aflau: închirierea pentru 30 de ani a terenurilor rurale cu posibilitatea de prelungire până la 60 de ani, deținerea și transmiterea prin moșteniri a unor bunuri rurale, cumpărarea de terenuri urbane, numirea de parohi și profesori direct de către cultele și comunitățile străine. Astfel, în țară se puteau crea lesne „centre de deznaționalizare, de agitație, de spionaj și chiar de rezistență armată”31.

Armata română era împiedicată a se dezvolta firesc prin îndatorirea definitivă a corpurilor de trupe de a rămâne la nivelul din ultimul buget pe timp de pace, deci fără artileria grea și artileria antiaeriană. Se dizolvau prin demobilizare cartierele generale de armată, batalioanele de miliție și batalionul de debarcare al marinei. Ca efectiv de pace rămâneau sub arme contingentele pe anii 1916-1919 și foștii voluntari ale acestora. Din punct de vedere al originii sociale, prioritate la demobilizare o aveau preoții32.

Micșorarea numărului locuitorilor valizi era accentuată de posibilitatea „Puterilor Centrale de a tocmi lucrători agricoli din țară, ceea ce ar face ca în toiul muncilor o bună parte din populația militară să fie dusă peste graniță și deci nedisponibilă pentru o eventuală mobilizare33.

Unele măsuri preconizate aveau și caracter persuasiv, erodând bazele unității sufletești „factorul de căpetenie pentru armată”: îndatorirea de a amnistia pe cei făcuți vinovați de trădare, interzicerea oricăror manifestații ce ar putea fi considerate ca iredentiste, elaborându-se chiar o legislație în acest sens, revizuirea manualelor școlare. Deciziile erau circumscrise intenției de a submina conștiința națională și avântul patriotic al combatanților, pentru „a-i face să uite că dincolo de Carpați și în Dobrogea sunt români sub jug străin34.

Alături de idealul întregirii neamului românesc pentru care participase cu mult aplomb la război, cea mai mare parte a populației se afla în așteptarea unor legi de o deosebită importanță pentru democratizarea societății: o cât mai amplă reformă agrară și o cuprinzătoare reformă electorală.

Guvernul conservator s-a aflat în lunile în care a guvernat țara sub o dublă presiune: externă, consecință a evoluției politico-militare est-europene și internă, urmare a agravării situației materiale a populației de pe urma războiului. Un factor agravant pentru succesiunea evenimentelor pe plan intern îl putea reprezenta extinderea valului anarhic-contestatar, generat de revoluția bolșevică din Rusia.

Tulburări sociale în urma păcii înrobitoare 

Elocventă pentru gradul ridicat de periculozitate și pentru măsurile ce se cereau înfăptuite este corespondența purtată de diverși oameni politici cu primul-ministru. La 22 august 1918, din Pitești, generalul T. Coandă îi prezenta lui A. Marghiloman o situație internă gravă, amintind întrucâtva de marile tulburări din anul 1907, ba chiar mai radicală prin extinderea nemulțumirilor și la orașe. Redăm mai jos, pasajele cele mai sugestive:

„Domnule Prim-Ministru – afirma generalul T. Coandă – țara stă pe un vulcan, gata să izbucnească teribil. Mergem spre revoluție, jacquerie, spre bolșevism, cu o iuțeală vertiginoasă. Terenul era deja prielnic, s-a pregătit, acum e gata. Sămânța s-a adus și se aduce necontenit cu fiecare convoi de demobilizați ce vin din Moldova.

Îi văd și îi aud mereu de câteva luni. Figurile lor sunt închise și posomorâte ca și inimile lor; dar gânduri ascuse, grozave, clocotesc în creierul lor și răsar din privirile lor. Toți blestemă și înjură pe «boieri» ... Domnule Prim-Ministru, la sate ca și la orașe, nemulțumirile sunt adânci și nenumărate. Rechizițiunile nu mai contenesc și se fac fără a mai păstra nici o măsură și nici o formă. Prin abuz, se ia mereu și se ia tot. De mâncare și de îmbrăcăminte nu mai este. Corvezile nu mai contenesc; abia sosiți de la front, soldații sunt scoși la muncă de jandarmi pentru «boieri».

La orașe cartiruirile: se ține lumea pe drumuri, casele celor întorși fiind ocupate. Scumpetea este insuportabilă... și din nenorocire profitabilă traficanților celor mai fără scrupule, tolerați și încurajați de autorități, care pentru bacșișuri exercită o adevărată tiranie. Toată lumea se întreabă: Ce pace e asta? Domnule Prim-Ministru luați seama! Țăranii noștri și plebea orașelor noastre sunt atât de întunecați și de pătimași ca [și] rușii.

Mișcarea lor va fi fatalmente, tot atât de nebună și de crudă ca în Rusia. Forța publică și scutul armelor străine nu poate oferi multă garanție. Autoritatea statului este distrusă. Oamenii care și-au expus viața și au îndurat pe front toate privațiunile și toate mizeriile, pe care le găsesc acasă mai grozave, nu mai știu de nici o frică.

Am auzit: armele vor ieși ca din pământ, când va fi nevoie de ele. Trebuie să profitați de puținul răgaz care mai este și, în curând, fără un minut de întârziere, apelând la toate bunăvoințele, să reușiți a dirija altfel dispozițiunea maselor, să le distrați [distrageți; s.n.] de la gândurile rebele, de la ideea lor fixă de revoltă și de crimă socială.

Un singur leac este: mișcați mulțimea prin acte de dreptate, lăsați-o să răsufle în libertate. Voiți să nu ni se facă revoluție? S-o facem noi. Numaidecât ... s-o luăm înainte. S-o facem cinstit, fără gând precugetat. Glasul dreptății, Domnule Prim-Ministru, singurul mai poate fi ascultat și crezut, dacă e dovedit de fapte.

Da, întâi, pedepsiți pe vinovați, fără milă, pe toți vinovații mari și mici, pe oricine s-a îmbogățit din mizeria publică. Aceasta repede, sincer și drept, să nu se creadă că părtiniți sau că vă răzbunați. În același timp însă, trebuie să răsplătiți pe cei sacrificați de până acum. Acestora, dați-le îndată drepturile lor: hrană și libertate, pământ și vot obștesc. Viitoarea constituantă să fie exprimarea liberă și adevărată a voinței naționale...”35.

Dacă generalul T. Coandă a făcut dovada înțelegerii frământărilor din societatea românească și a necesității abordării radicale a nevoilor acesteia, nu același lucru se poate spune despre marele proprietar funciar Constantin Bălăceanu. În scrisoarea adresată lui Alexandru Marghiloman la 1 august 1918, intitulată „Câteva reflexiuni asupra problemei agrare”, exponentul Partidului Conservator își exprima concepția în această privință.

Deși conștient că societatea se afla „pe un vulcan”, el se limita la sugerarea acelor măsuri care să nu afecteze prea mult regimul proprietății și nici rentabilitatea marii culturi agricole. Mai mult chiar, închirierea unor moșii către obștile de arendare era socotită de Constantin Bălăceanu drept o măsură nepotrivită, menită să agraveze tensiunile din viața satelor, nicidecum să le diminueze.

„Arendarea forțată – afirma acesta – pune pe proprietar cu desăvârșire la discreția obștei, care va pretinde pământul cel mai bun pentru a-l lua în arendă, de unde o sumedenie de certuri între proprietar și obști. Proprietarul nu va mai fi stăpân pe avutul său.

Noi care dispunem de mari întinderi de pământ putem cultiva moșiile noastre fără îngrășăminte sau gunoi de fermă, fiindcă întrebuințam un sistem de rotațiune, lăsând moșia noastră să se odihnească...

Dacă pentru arendare forțată se va rupe dintr-o moșie, spre pildă, una mie de pogoane care se vor parcela spre arendare la săteni, aceste parcele vor fi supuse la o cultură intensivă fără gunoi, căci sătenii duc lipsă de gunoi, fiindcă vitele lor nu stau în grajduri și gunoiul se pierde pe câmp.

După 3 sau 4 ani de arendare rentabilitatea pământului va începe să scadă cu mult. Obștea va cere ieftinirea arendei, sau mai probabil va cere alte pământuri mai bune. Proprietarul va fi silit să-și dea treptat întreaga moșie spre a fi stricată de o cultură sălbatică... Relațiile dintre proprietari și săteni se vor întărâta din ce în ce mai mult. Stăm pe un vulcan și orice măsură care în loc de a limpezi situația duce la complicațiuni, evident va produce explozia.

Suntem în ajunul votului universal, prin urmare guvernul conservator are interes de a se pune în relațiuni mai intime cu populația rurală, i se prezintă o ocazie fericită cu reforma agrară. Aș fi de părere ca guvernul să aleagă din fiecare județ 3 sau 4 săteni proprietari buni gospodari, să-i convoace la București într-un congres, sau în serii de câte 30 de inși, să se consfătuiască cu dânșii, să le câștige concursul <...>.

Dacă sătenii declară că doresc împroprietărirea cât mai curând, atunci guvernul să cumpere imediat moșiile actualmente de vânzare, plătindu-le cu Bonuri Rurale 5% amortizabile prin tragere la sorți și să le vândă în urma unei parcelări la săteni <...>. Agricultura noastră suferă mult din cauza lipsei de brațe [de muncă] în epoca secerișului și treierișului.

Cu cât vom merge mai departe cu împroprietărirea sătenilor, cu atât mai mult se va simți această lipsă de muncitori agricoli. Nu numai proprietarii cei mari suferă, chiar sătenii avuți au nevoie de ajutoare <...>. Atenția guvernului trebuie îndreptată în această direcție fiindcă din cauza acestei lipse de brațe, au izvorât o mulțime de neajunsuri care au tulburat bunele relațiuni dintre proprietari și săteni.

Nu vom avea liniște în țară până când nu va dispare lupta disperată care se încinge între proprietari și săteni în fiecare an la anumite epoci. Întâiul, împins de nevoia de a-și secera și treiera recolta caută a-l atrage la dânsul, săteanul se împotrivește fiindcă și dânsul are o recoltă care așteaptă”36.

Necesitatea îmbunătățirii relațiilor sociale era văzută doar prin prisma efectului preconizatei introduceri a votului universal și nicidecum din rațiunea ameliorării disproporționatei repartiții a proprietății funciare.

Constantin Bălăceanu nu identifică cauzele profunde ale tensiunilor din lumea satelor, punând accentul pe situații mai mult sau mai puțin conjuncturale legate de termenii în care se încheiau contractele de arendare sau de stabilirea priorităților muncilor agricole. Din motive înguste, de profit economic, în locul unor soluții de anvergură era preferată organizarea unui „serviciu special” pentru „introducerea în țară a muncitorilor agricoli din țările vecine37.

Măsura era justificată de criza forței de muncă generată de război și avea menirea de a „menține prețul muncilor la un nivel rezonabil prin concurență”38. Cu o astfel de viziune Partidul Conservator nu putea spera nici să-și atragă țărănimea de partea sa, nici să rezolve în termeni reali „problema agrară”.

Înclinăm să credem că soluțiile lui Constantin Bălăceanu nu erau printre cele mai potrivite a fi transpuse în viață de guvernul condus de Alexandru Marghiloman. Ele ar fi putut avea un oarecare succes în condiții firești, de pace socială, dar în niciun caz în situația inflamantă din ultimul an de război.

Ajutorul Antantei și demisia guvernului Marghiloman

În septembrie 1918 trupele Antantei de pe frontul din Balcani, conduse de generalul Franchet D’Espérey au înfrânt Bulgaria, iar în octombrie Serbia a fost eliberată39. Prefigurarea reintrării în luptă a armatei române a impus generalului Mackensen o atitudine mai conciliantă în direcția modificării tratatului de pace.

Misiunea guvernului condus de Alexandru Marghiloman se încheia cu rezultate contradictorii. Neatingând obiectivul unei păci mai blânde, dar nici îngenuncheat de apăsătoarele ei prevederi ce nu au fost aplicate, acest guvern a fost de la început menit a fi unul de sacrificiu. Instituit în urma unei situații militare limită și confruntat cu o accentuare a tensiunii sociale, el a avut meritul de a asigura viabilitatea instituțiilor statului din primăvara până în toamna dificilului an 1918.

Unirea Basarabiei cu România reprezintă neîndoielnic o cucerire ce a stat la baza realizării statului național unitar. Printre neîmplinirile sale se află degradarea situației economice marcată de creșterea inflației pe fondul unui an agricol slab. Sub presiunea evenimentelor la 24 octombrie /6 noiembrie 1918 guvernul Marghiloman și-a prezentat demisia fiind înlocuit cu un guvern aflat sub președinția generalului Coandă40.


La Iași se desfășura o febrilă activitate pentru pregătirea condițiilor în vederea desăvârșirii unității naționale. La 29 octombrie din capitala provizorie generalul Bethelot (foto sus) a lansat o vibrantă proclamație menită să transmită un impuls mobilizator ostașilor români:

„Trupele franceze au trecut astăzi Dunărea ... la arme români! De 8 luni de zile ați fost cu toții în măsura de a judeca brutalitatea inamicului care vă socotea în puterea lui <...>. Germanii au pustiit câmpiile voastre, au prădat casele voastre, au așezat robia și foametea la vetrele voastre, ferm hotărâți ei înșiși au spus-o să nu lase decât ochi pentru a plânge <...>. Clipa a sunat de a arde zdreanța de hârtie* care ne-a fost adusă la București. Soldați! Batalioanele noastre să se unească cu ale voastre ... Sculați-vă frați români și aruncați-vă asupra dușmanului! Bethelot”41.

Pe cuprinsul vechiului Regat nu se putea găsi un loc mai indicat ca Iașiul pentru lansarea unui astfel de apel. Dorința de libertate și spiritul unionist aveau tradiții de 7 decenii în capitala moldavă, iar memoria lui Alexandru Ioan Cuza era mai mult decât un simbol.

Într-o epistolă din 22 martie 1911 adresată de profesorul universitar C. Cosmin lui A. Marghiloman, acesta era înștiințat că „... poporul este pentru a se ridica statuia lui Cuza, în Piața Unirii... Vă asigur că revoluție va fi în Iași, dacă statuia nu se va așeza42 în locul indicat.

Favorizată de factorii internaționali și, deopotrivă, rezultat al unei evoluții istorice firești, unirea Bucovinei și a Transilvaniei cu patria mamă la sfârșitul anului 1918 a desăvârșit procesul de constituire a statului național unitar român.

NOTE

1. Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale, fond Proprietari de moșii, partea structurală Iliescu Ion, dosar nr. 3, f. 27. În continuare se va cita D.A.N.I.C., fond Proprietari, I. I.
2. Gh. Platon, Istoria modernă a României, București, 1985, p. 482.
3. D.A.N.I.C., fond Alexandru Marghiloman, Dosar nr. 330/1914, f. 2.
4. Ibidem.
5. Lui Alexandru Marghiloman, omagiu cu prilejul unei îndoite aniversări, București, 1924, p. 7.
6. D.A.N.I.C., fond Proprietari, I.I., dosar nr. 3, f. 30.
7. Gh. Platon, op. cit., p. 482.
8. D.A.N.I.C., fond Barbu Știrbei, Dosar nr. 89/1918, f. 19.
9. Ibidem.
10. Ibidem, f. 20.
11. Ibidem.
12. Ibidem, f. 21.
13. Ibidem.
14. Ibidem.
15. Ibidem, f. 39.
16. D.A.N.I.C., fond Proprietari, I.I., Dosar nr. 3, f. 118.
17. D.A.N.I.C., fond Barbu Știrbei, Dosar nr. 89/1918, f. 54.
18. Gh. Platon, op. cit., p. 482-483.
19. D.A.N.I.C., fond Alexandru Marghiloman, Dosar nr. 5, f. 75.
20. Memoriile generalului Ludendorff despre războiul mondial și prăbușirea Germaniei, vol. II, București, 1920, p. 205. În continuare se va cita volumul Memoriile generalului Ludendorff.
21. Gh. Platon, op. cit., p. 482.
22. Memoriile generalului Ludendorff, vol. II, p. 206.
23. D.A.N.I.C., fond Barbu Știrbei, Dosar nr. 89, f. 9.
24. Ibidem, f. 50.
25. Ibidem.
26. Ibidem, f. 51.
27. Ibidem, f. 52.
28. Ibidem.
29. Ibidem.
30. Ibidem.
31. Ibidem, f. 53.
32. D.A.N.I.C., fond Proprietari, I. I, dosar nr. 3, f. 115; 117.
33. D.A.N.I.C., fond Barbu Știrbei, Dosar nr. 89, f. 53.
34. Ibidem, f. 54.
35. D.A.N.I.C., fond Alexandru Marghiloman, Dosar nr. 5, f. 95-97.
36. Ibidem, f. 31-32.
37. Ibidem, f. 32.
38. Ibidem.
39. Gh. Platon, op. cit., p. 484.
40. Ibidem. * aluzie la condițiile păcii.
41. D.A.N.I.C., fond Alexandru Marghiloman, Dosar nr 5, f. 71.
42. D.A.N.I.C., fond Alexandru Marghiloman, Dosar nr 99, f. 2.

""