Autor 56198 vizualizări


Tema paralelei dintre mareşalul Ion Antonescu (1882-1946) şi mareşalul finlandez Carl Gustav Mannerheim (1867-1951) este una dintre cele mai seducătoare existente în discursul public de nuanţă istorică din România. Multe clişee şi multe legende sunt amestecate aici – şi toate alimentează sentimentul de regret al multor români că Antonescu a sfârşit în faţa unui pluton de execuţie, la vârsta de 64 de ani, într-o vale arsă de soarele unui început de vară, în timp ce Mannerheim a terminat Războiul al II-lea Mondial ca erou naţional şi ca preşedinte al ţării sale (1944-1946) şi avea să moară într-un luxos spital elveţian, în ianuarie 1951, la venerabila vârstă de 84 de ani.

De ce această diferenţă, din moment ce – cred unii dintre români – „cei doi au acţionat similar”? De fapt, aceasta e întrebarea:cât de similar au acţionat cei doi lideri? Din acest punct de vedere, o analiză atentă poate fisura unele clişee existente.

Conjunctură asemănătoare...

Câteva asemănări între cele două cazuri sunt evidente. Indiscutabil, I. Antonescu şi C.G. Mannerheim I) au fost doi oameni ai armelor şi – mai ales – ai armatei. Deşi ambii aveau convingeri de dreapta puternice şi reale, II) nici unul dintre ei nu a făcut politică în sensul formal al termenului – ci, mai curând, împărtăşeau o anumită stinghereală în faţa liderilor politici din ţările lor. Cei doi mai împărtăşeau ceva: III) cei doi viitori mareşali erau anticomunişti convinşi:atât Ion Antonescu (prin structura şi prin formaţia sa), cât şi Mannerheim (prin experienţa sa de viaţă) s-au temut de bolşevism ca de Satana – şi aveau, fiecare, suficiente motive pentru aceasta.

Dacă, pentru noi, cazul lui I. Antonescu e binecunoscut, în cazul lui Mannerheim să reţinem că el fusese tânăr ofiţer în armata ţaristă, luptase cu bravură în războiul ruso-japonez din 1904-1905 (primul război din istoria modernă pierdut de către o putere de rasă albă!), ajunsese apoi chiar şi în anturajul familiei Ţarului Rusiei, iar anul revoluţionar 1917 l-a prins la Sankt Petersburg, unde a fost martor la preliminariile demagogiei bolşevice.

Apoi, IV) aşa cum Ion Antonescu a fost – cel puţin în anii primi ai războiului – un model şi un îndemn pentru Armata română, Mannerheim a reprezentat chiar ceva mai mult:el a fost practic creatorul armatei moderne în Finlanda (din acest motiv, chiar şi azi, ziua de naştere a fostului mareşal este ziua forţelor armate finlandeze). Revenit în 1918 într-un stat care tocmai îşi câştiga independenţa din ruinele fostului Imperiu Ţarist, Mannerheim a fost numit comandant-şef al armatei naţionale – numai că nu exista nicio armată sub comanda lui! Drept care a construit-o – cum se spune – (aproape) de la zero, bazându-se pe o gardă civilăde finlandezi care (ca şi el) fuseseră parte din armata ţaristă iar acum reveniseră acasă speriaţi de bolşevismul lui Lenin.

Cu această armată tînără, în 1939-’40 Mannerheim se va opune lui Stalin în primul război sovieto-finlandez – cu rezultate care au atras asupra Finlandei simpatia întregii lumi democratice (şi chiar şi a lui Hitler sau Mussolini; Stalin, la rându-i, a fost chiar şi el impresionat). În aceeaşi ordine de idei, V) ca şi Ion Antonescu, Mannerheim a fost proverbial pentru patriotismul său, pentru sentimentul de altruism şi dăruire faţă de ţară, pentru caracterul incoruptibil şi grija faţă de soldaţii săi.

Ambii erau, în schimb, VI) greu de suportat pentru cei care care nu erau de acord cu ei: Mannerheim manifesta deseori bruşte schimbări de temperament (accentuate cu înaintarea în vârstă, datorate probabil unei boli stomacale descoperită mai târziu), iar lui Antonescu i se reproşa o încăpăţânare uneori maladivă şi o inflexibilitate neobişnuită pentru un mediu românesc în care, deseori, totul se poate negocia.

Şi, mai presus de toate, VII) cei doi au fost asemănători din perspectiva planurilor lui Hitler de război împotriva Uniunii Sovietice, în lunile anterioare atacului din iunie 1941. Mai simplu spus, Hitler avea nevoie şi de Mannerheim şi de Antonescu – şi, totodată, el cunoştea foarte bine sentimentele antibolşevice ale ambilor, drept care era convins că cei doi i se vor alătura într-un atac împotriva imperiului lui Stalin. Pe de altă parte, VIII) atât mareşalul român, cât şi cel finlandez au încercat iniţial o poziţie echivocă faţă de democraţiile occidentale – Marea Britanie, SUA – aflate sau intrate ulterior în război. Fiecare a dorit să transmită mesajul – către Londra şi Washington – că războiul lor alături de Hitler este, de fapt, numai un război împotriva URSS. În ce măsură le-a reuşit acest lucru, vom vedea imediat.

... şi diferenţe de conţinut

Din păcate – mai ales pentru cazul Ion Antonescu –, diferenţele dintre liderii militari român şi finlandez din acel moment sunt şi ele semnificative. Iată, pe scurt, un posibil inventar al lor:I)probabil principala diferenţă constă în faptul că pe 30 noiembrie 1939 Finlanda a fost atacată de URSS (în preambului a ceea ce va fi numit „războiul de iarnă” – autentică pagină de glorie pentru un popor atunci de 3 milioane de locuitori şi pentru mica sa armată, condusă de Mannerheim) şi, la fel, tot URSS este cea care a bombardat Finlanda pe 25 iunie 1941;pe când România a atacat URSS, pe 22 iunie 1941, alături de Germania nazistă. În cazul în care, în vara anului 1940, România s-ar fi opus pe cale armată diktatului Ribbentrop-Molotov, alta ar fi fost situaţia;dar cert este că nu s-a întâmplat aşa, din motive ce nu ţin de Ion Antonescu. 

Aşa încât războiul antisovietic al Finlandei a fost perceput ca fiind un război de apărare, pe când războiul antisovietic al României a fost prezentat ca unul de agresiune. La finalul „războiului de iarnă” cu URSS, în martie 1940, Finlanda a pierdut peste 10% din teritoriul naţional, deşi s-a comportat cu bravură şi a prilejuit pierderi serioare (în oameni şi prestigiu) Armatei Roşii.

În consecinţă, II) Finlanda s-a bucurat pe tot parcursul războiului de o legendă pozitivă în Statele Unite (de reţinut că SUA nu a declarat niciodată război Finlandei), pe când România a ales să declare ea război SUA în decembrie 1941 (o mare greşeală a lui Antonescu, făcută la sugestia Berlinului);totodată, de reţinut că III) Finlanda n-a aderat niciodată la Pactul Tripartit (alături de Germania, Italia şi Japonia), pe când România (în noiembrie 1940) şi alte state au făcut-o.

Un pact oficial între Finlanda (prin preşedintele Risto Ryti) şi Germania (prin Ribbentrop) s-a semnat abia în iunie 1944, dar scopul său era strict apărarea teritoriului finlandez în faţa sovieticilor;drept care, după ce în august 1944 Ryti a demisionat, Mannerheim a fost singura persoană suficient de credibilă încât să semneze (în septembrie acelaşi an) armistiţiul cu URSS.

Important mai este şi faptul că IV) Mannerheim n-a fost de acord ca, în vara lui 1941, URSS să fie atacată de pe teritoriul finlandez, pe când Antonescu n-a pus această condiţie (din păcate pentru România, nici nu avea cum);la fel, V) atunci când Hitler i-a propus să preia comanda trupelor germane aflate pe teritoriul Finlandei, Mannerheim a refuzat, susţinând mereu că el se află într-o „co-beligeranţă antisovietică” alături de Germania, şi nu într-o alianţă de război;toate aceste ultime idei au venit atunci în sprijinul ideii – susţinute de Mannerheim – că singurul scop al luptei armatei sale este păstrarea independenţei şi suveranităţii ţării, şi nu atacarea unui vecin.

Nu e lipsit de importanţă faptul că VI) în toamna lui 1941, armata condusă de Mannerheim şi-a oprit înaintarea spre Est la fosta graniţă ruso-finlandeză din 1939 (ceea ce Antonescu n-a făcut);chiar şi atunci când a ocupat câteva poziţii în Karelia Orientală (pe teritoriu sovietic), armata finlandeză a dat ulterior înapoi (inclusiv la sugestia Washingtonului);în context, să mai amintim faptul că VII) Mannerheim n-a fost deloc entuziast la ideea participării trupelor sale la asediul Leningradului şi a păstrat aici o reticenţă pe care Antonescu nu a avut-o – drept care a suportat consecinţele.

La fel de important este şi faptul că VIII), foarte probabil încă din 1942, Mannerheim a înţeles înaintea lui Antonescu faptul că este posibil ca Hitler să piardă războiul;şi chiar şi în raporturile cu Hitler, IX) Mannerheim a fost de regulă mai rezervat decât Antonescu (mai există şi legenda, credibilă, că Mannerheim ar fi singura persoană care şi-a permis să fumeze stând la masă cu Führer-ul!). În iunie 1942, la aniversarea celor 75 de ani ai lui Mannerheim, Hitler a făcut o vizită surpriză în Finlanda, în încercarea (nereuşită) de a-l cuceri pe glacialul mareşal finlandez;spre deosebire, mareşalul Antonescu a părut a fi, cel puţin în primii doi ani ai războiului, cu mult mai convins de retorica abilului Hitler (care n-a vizitat niciodată România).

Tot o diferenţă este şi faptul că X) Mannerheim nu s-a sfiit să-i ceară lui Hitler, începând din toamna lui 1941, grâu şi alte cereale pentru susţinerea efortului de război;pe când România a fost mai ales un furnizor (de cereale şi petrol – pentru care, spre finalul războiului, este adevărat că Antonescu a cerut aur care a fost depus în BNR), astfel încât nu este exclus ca din grâul dat de România Germaniei o parte să fi ajuns şi în Finlanda.

În fine, să mai notăm faptul – foarte important – că XI) Mannerheim nu a participat niciodată la planurile lui Hitler de „soluţionare a problemei evreieşti” din Europa. Chiar dacă Finlanda avea o subţire minoritate iudaică, existau în armata sa – şi au luptat împotriva URSS – şi finlandezi de etnie evreiască. În vara lui 1942, când Himmler i-a solicitat lui Mannerheim să deporteze şi el evrei, acesta din urmă a transmis, sec, că Finlanda nu are o problemă evreiască de soluţionat. Din păcate, spre deosebire, în România lui Antonescu au existat pogromuri (în 1941), precum şi, ulterior, declaraţii guvernamentale privind lichidarea elementului iudaic autohton (din fericire, nematerializate cu totul datorită cursului războiului).

Jocul memoriei

Desigur că între cele două personaje se pot identifica mai multe astfel de asemănări sau deosebiri (pentru amatorii de istorie anecdotică, de reţinut că Mannerheim, de la înălţimea sa de aproape 1, 90 m., privea la propriu de sus către Hitler;Ion Antonescu era cu aproape 20 cm mai scund decât finlandez şi umerii săi, la propriu şi la figurat, au rămas alături de umerii lui Hitler până la capăt). Dar probabil că principala diferenţă constă în memoria pe care cele două personaje au proiectat-o până în prezent.

În 2004, în concursul „Cel mai mare finlandez” al televiziunii de la Helsinki, Mannerheim a câştigat detaşat locul 1; în 2006, în concursul similar din România, Ion Antonescu a terminat pe poziţia a 6-a. În Finlanda, Mannerheim este un erou naţional şi un simbol de unitate pentru toţi cetăţenii ţării;în România de azi, Ion Antonescu este un personaj controversat, iar românii rămân împărţiţi între a-l admira sau a-l judeca preponderent critic.