Autor 4551 vizualizări


„Vânătoarea de vrăjitoare” desfășurată împotriva comuniștilor în anii președinților Truman și Eisenhower a fost catalogată drept una dintre petele democrației americane. În general, vina a fost atribuită exponentului acesteia, Joseph McCarthy, autorul celor mai exagerate măsuri din cadrul acestui program. Motivele principale ale acestei politici au fost, însă, mai multe decât simpla demagogie a unui lider politic și ele emană, deseori, din mentalul profund al societății americane.

Politica anticomunistă din cadrul Statelor Unite ale Americii în perioada ulterioară celui de-al doilea război mondial își poate găsi justificarea în situația geostrategică mondială din acel moment: cele două superputeri ale lumii, fiecare dintre ele reprezentând o concepție despre viață și un mod de producție ce nu se puteau pune de acord au generat, în cadrul fiecăreia dintre ele, manifestări uneori exagerate, de autoapărare, îndreptate împotriva susținătorilor sistemului opus.

Comunismul în Statele Unite ale Americii

Conform articolului Communism din Dictionary of American History, doctrina politică a comunismului nu a câștigat niciodată o forță numerică semnificativă în această țară, din cauza lipsei de unitate a militanților săi, dar mai ales din cauza faptului că ideologia sa nu a găsit pe acest teritoriu un sol fertil dezvoltării1.

Mișcarea comunistă americană, bazată pe principiile marxismului leninist, își are începuturile în 1919, când s-au creat în septembrie, două partide, Communist Party of America și Communist Labor Party. Aceste partide au fost compuse din dizidenții de extremă stângă ai partidului socialist, Socialist Party of America, în urma apariției celei de-a treia Internaționale, comunistă.

În urma insistențelor venite de la Moscova, cele două, formate din aproximativ 12.000 de membri, s-au unit în mai 1921, dând naștere unui nou partid denumit Workers (Communist) Party. Acesta și-a creat o ramură sindicală, Trade Union Unity League, afiliată la Internaționala roșie a sindicatelor muncitorești, ca și o organizație de tineret, Young Communist League. Aceste partide și organizații comuniste au funcționat în cea mai mare parte în clandestinitate, activitatea lor fiind subterană, dată fiind atitudinea instituțiilor americane cu privire la organizațiile comuniste.

Din acest partid comunist au început să se detașeze în scurt timp diferite facțiuni care nu erau de acord cu politica centralizată promovată de partidul aflat sub influența Internaționalei. În 1928 a fost constituită Liga comuniștilor, Communist League of America, compusă din simpatizanți ai lui Troțki. În 1929 s-a desprins Communist Party of the USA, formată din persoane care aveau convingerea că metodele impuse de Moscova nu se potriveau condițiilor din America. În pofida numărului restrâns de aderenți pe care l-au avut întotdeauna partidele comuniste în Statele Unite (Workers Party avea 24.000 în 1928 și doar 6.000 în 1932), acestora li se creditează o oarecare influență în sindicate muncitorești precum American Federation of Labor sau Congress of Industrial Organisations2.

„Frica de Roșii” din perioada interbelică

Dacă revoluția rusă din Octombrie și formarea Internaționalei a III-a nu au creat foarte mulți simpatizanți în Statele Unite, în schimb ele au inflamat un mare număr de inamici. Într-un stat care poate fi numit exponent al „capitalului”, așa cum este el descris în lucrările marxiste, o concepție revoluționară era mai mult decât neavenită, era chiar înfricoșătoare. În acest fel poate fi explicată campania dusă împotriva „pericolului roșu” de către un mare segment al populației SUA.

Ministrul Justiției din acea vreme, A. Mitchell Palmer, s-a dovedit un ardent oponent al mișcării muncitorești. Lui i s-a creat, mai ales din partea mediilor procomuniste, o imagine terifiantă, fiind acuzat că ar fi responsabil în perioada 1919 – 1920 pentru arestarea și condamnarea unui număr mare de muncitori (acuzați de a fi agenți ai puterilor străine, complotiști, anarhiști etc.), pentru razii în cartierele muncitorești și la sediile organizațiilor lor (spre exemplu, la data de 1 ianuarie 1920, în 33 de orașe ar fi avut loc 6.000 de arestări), pentru anchetarea și maltratarea a 60.000 – 70.000 de persoane între 1919 și 19203.

Adunarea Legislativă a statului New York a exclus 5 deputați socialiști, cu toate că Partidul socialist era legal și deputaților nu li s-au adus învinuiri. Aceeași Adunare Legislativă a fondat o comisie senatorială condusă de C. Lusk pentru investigarea socialismului revoluționar. În peste o treime din state au fost promulgate legi de înfrânare a mișcării revoluționare, de pedepsire a celor care propagă sau agită „o schimbare în proprietatea industrială sau controlul ei, sau ar viza o modificare politică oarecare4.

În 1919, decizia Schenck a Curții Supreme de Justiție (socialistul Charles Schenck fusese acuzat de a fi violat Legea Spionajului, iar el apelase la dreptul de liberă expresie) a stabilit că pentru a afla dacă limbajul subversiv era protejat sau nu de dreptul la libera exprimare curțile de justiție trebuiau să determine legătura dintre scrisul respectiv și acțiunea prohibită pe care o propunea. În opinia curții, exprimată de Oliver Wendell Holmes, primul amendament nu este menit să protejeze discursul ce încuraja insubordonarea. Ca rezultat al deciziei, Schenck a fost condamnat la șase luni de închisoare5.


Eisenhower şi Truman - preşedinţii în timpul cărora s-a manifestat isteria anticomunistă

Alexandru Vianu citează pentru perioada interbelică o serie de organizații ce au întreținut isteria anticomunistă și au întreprins împotriva ei o activitate huliganică și teroristă: Legiunea americană (asociație a veteranilor de război înființată în martie 1919, număra peste un milion de membri), Societatea americană de apărare, Liga națională de apărare, Slujitorii libertății6.

Cazul cel mai cunoscut al anticomunismului interbelic a fost procesul revoluționarilor italieni, Niccolo Sacco și Bartolomeo Vanzetti, imigrați în Statele Unite în 1908, acuzați de asasinat. Deși ei au dovedit imposibilitatea prezenței lor la locul faptei, au fost condamnați la moarte și executați în august 1927. Judecătorul Webster Thayer, justificând condamnarea lui Vanzetti, declara:

„Acest om, deși poate nu a săvârșit crima ce-i este imputată, este totuși moralmente vinovat, pentru că este dușmanul instituțiilor noastre”7.

Originile McCarthysmului

La începutul anului 1947, lumea intra în Războiul Rece. Declarația lui Winston Churchill de la 5 martie 1946 privind „cortina roșie” a fost urmată de elaborarea politicii americane de „containment” (îngrădire a comunismului). „Doctrina Truman” concretizată în martie 1947 prin care Statele Unite au ajutat guvernele Greciei și Turciei împotriva amenințării comuniste a fost urmată de elaborarea planului Marshall de ajutor economic oferit Europei Occidentale pentru recuperarea din război. Politica de îngrădire a comunismului pe plan mondial a fost aplicată și pe plan intern.

Încă din 1938 fusese creată comisia HUAC (House Un-American Activities Commity) pentru a investiga activitatea stângii americane. Legea din 1940, Alien Registration Act, a constituit precedentul legislativ pentru anchetarea comuniștilor. Camera de Comerț a Statelor Unite a publicat în 1956 o serie de raporturi afirmând existența unei influențe comuniste clandestine în diferite domenii ale vieții americane, ceea ce a dus la faimoasa investigație a HUAC de la Hollywood din 1947 și la acuzele Red Channels privind o dominație de stânga a radiourilor în 19508.

În martie 1947 președintele Truman a emis un ordin executiv instituind o Comisie cu misiunea de a ancheta loialitatea funcționarilor publici: până în 1951, peste 3.500.000 de funcționari au fost supuși anchetei, câteva sute dintre ei fiind demiși. Legea Taft–Hartley din 1947 cerea tuturor liderilor sindicali să presteze un jurământ că nu erau comuniști.

În 1949 Alger Hiss (foto dreapta), înalt funcționar al Departamentului de Stat a fost acuzat de a fi membru al Partidului comunist și de spionaj. Cu toate că termenul de judecare expirase, Hiss a fost judecat pentru sperjur și condamnat la 5 ani de închisoare în 1950.

Pe 17 ianuarie 1949, 11 conducători ai Partidului Comunist au fost trimiși în judecată pentru a fi încălcat legea Smith din 1940 (ce interzicea oricărei persoane să pledeze sau să demonstreze necesitatea unei răsturnări a guvernării în Statele Unite). Pe 21 octombrie ei au fost condamnați. Guvernul a continuat prin anchetarea a mai mult de 100 alți membri ai partidului.

„Legea de securitate internă” (McCarran Act) din 23 septembrie 1950 prevedea ca: persoanele și organizațiile cu „activitate comunistă” să se înregistreze la Ministerul Justiției; să fie interzisă utilizarea comuniștilor la lucrările de apărare națională; să se interzică intrarea în SUA a oricărui imigrant care făcuse parte dintr-o organizație de stânga9.

În ce privește discursul comunist, acesta a fost declarat în 1951 de Curtea Supremă ilegal, deoarece, potrivit lui Harold Medina „cuvintele pot fi instrumentele prin care pot fi comise crimele”. Accentul trecea de la relația dintre discurs și acțiunea pe care o promovează la intenționalitatea discursului în sine10.

Impactul asupra mandatului Eisenhower

Pe data de 9 februarie 1950, senatorul republican de Wisconsin, Joseph McCarthy, declara în fața unei întruniri a Clubului de femei republicane din Wheeling, West Virginia, că deține numele a 57 de comuniști membri ai Departamentului de Stat11. Efectul discursului său, într-o opinie publică alarmată de ascensiunea Uniunii Sovietice în Europa de Est și de procesul în curs al lui Alger Hiss a fost electrizant.

În aceeași lună a fost creată o comisie senatorială condusă de democratul Millard Tydings pentru a investiga existența persoanelor inamice Statelor Unite în Departamentul de Stat. În audierea ce a urmat, McCarthy a prezentat o listă de 110 nume. Cu toate că această comisie a catalogat oficial acuzele lui McCarthy ca fiind „înșelăciune” sau „fraudă”, 81 din cei de pe lista lui au părăsit guvernul până în 1954 demisionând sau fiind demiși.

În 1953, fiind cel mai înaintat în vârstă, McCarthy a devenit președintele Subcomitetului Permanent de Investigații al Senatului. Între 1953 și 1964 acest comitet a anchetat 653 de martori. La sfârșitul anului 1953, comitetul și-a extins ancheta asupra Armatei. Această ultimă anchetă, prin caracterul său exagerat, a dus la decredibilizarea acțiunii senatorului. După ce Senatul a luat poziție publică împotriva lui, în martie 1954 a fost nevoit să renunțe la funcția de președinte al comisiei, rămânând simplu senator.

Vânătoarea de vrăjitoare, cum s-a numit politica McCarthystă din primii doi ani ai administrației Eisenhower a dus la demiterea a 3.002 funcționari de Stat și la obligarea altor 5.006 de a demisiona12. Acuzele de „influențe comuniste” ale lui McCarthy din anii 1950 – 1952 asupra guvernului democrat a ajutat Partidul Republican să câștige alegerile în 1952; se pare că înfrângerea mai multor candidați democrați în lupta pentru o funcție publică s-a datorat campaniei republicanului.

În ce-l privește pe președintele republican, generalul Dwight David Eisenhower, acesta a fost acuzat ulterior, că în ciuda declarațiilor ar fi împotriva McCarthysmului, nu ar fi făcut nimic pentru a-l opri. Anumiți comentatori ai guvernării sale, însă, afirmă că președintele ar fi jucat un rol activ, însă ascuns cu grijă, în a-l discredita și marginaliza pe senator13. După terminarea mandatului, în volumul memorial Mandate for a change, președintele și-a afirmat poziția:

„McCarthysmul a fost dăunător multor oameni și țării întregi. Nimeni nu era la adăpost de acuzațiile nebunești lansate de niște iresponsabili. Au căzut victime persoane nevinovate, care nici până astăzi nu au reușit să iasă din umbra bănuielii neîntemeiate… Bărbați și femei și-au pierdut slujbele sau încrederea superiorilor și colegilor lor. Prețul a fost tragic”14.

Problema a fost sintetizată de Walter Lippman: „guvernul a îngăduit să fie intimidat de un demagog ambițios și lipsit de scrupule15.

Caricatură anticomunistă în presa americană

Motive și explicații

Succesul deosebit de care s-au bucurat afirmațiile lui McCarthy în condițiile în care ele nu se sprijineau pe nimic real continuă să-i uimească pe cercetători. Un alt aspect interesant al problemei este că nu mai există niciun susținător al McCarthysmului astăzi, foștii suporteri renegându- și convingerile. În aceste condiții determinarea motivelor rămâne o provocare.

Astfel, s-a încercat explicarea succesului prin factorii externi. Declarațiile și mai târziu interogațiile comisiei conduse de senator alimentau un public supraexcitat și înfricoșat de faptul că Uniunea Sovietică produsese bomba atomică, de ofensiva comunismului în lume, de victoria sa în China sau de izbucnirea războiului din Coreea. Pe de altă parte, McCarthysmul poate fi considerat o expresie a imaginii de frustrare prezente în mentalul a milioane de contemporani.

Această gândire poate fi privită în termenii unui silogism: America este puternică. Totuși lucrurile nu merg așa cum ne dorim noi. În concluzie suntem trădați16. Această teorie a conspirației a funcționat foarte bine într-o societate americană dominată de trei fobii: există o conspirație în interiorul statului pentru a submina capitalismul; agenții conspirației, în speță comuniștii, corup moral națiunea, în special tineretul; poziții înalte ale guvernării au fost infiltrate de oameni care vor să vândă America17.

Până la urmă, principalul efect al McCarthysmului a fost acela de a transforma ceea ce ar fi trebuit să fie o problemă de politică externă – felul în care trebuie tratată puterea comunistă peste granițe – în cea mai emoționantă și periculoasă problemă de politică internă americană18.

NOTE:

1. Gordon S. Watkins, Communism, în John Truslow Adams (ed.), Dictionary of American History (vol. I), New York, Charles Scribner´s sons, 1968, p. 440
2. Ibidem
3. Alexandru Vianu, Istoria Statelor Unite ale Americii, Ed. Ætiințifică, București, 1973, p. 296
4. Ibidem
5. Alan Filreis, Words with „All the Effects of Force”: Cold war interpretation, în American Quarterly, , 1987, p. 306
6. Alexandru Vianu, op. cit., p. 297
7. Ibidem
8. Godfrey Hodgson, America in our time, New York, Doubleday, 1976, p. 40
9. Alexandru Vianu, op. cit., p. 401
10. Alan Filreis, op. cit., p. 307
11. Godfrey Hodgson, op. cit., p. 34
12. Alexandru Vianu, op. cit., p. 402
13. Mary S. McAuliffe, Eisenhower, the president, în The Journal of American History, Vol. 68, No. 3, Dec. 1981, p. 627
14. Alexandru Vianu, op. cit., p. 402
15. Ibidem, p. 403
16. Godfrey Hodgson, op. cit., p. 36
17. Ibidem, p. 48
18. Ibidem, p. 45