Autor 27106 vizualizări


Cea mai joasă temperatură înregistrată vreodată pe pământ a ajuns la -89, 2 grade Celsius. Se întâmpla pe 21 iulie 1983.

Văile uscate ale Antarcticii reprezintă cea mai aridă zonă de pe Terra, cu umiditate joasă şi neacoperite de ză[adă sau gheaţă.

Este continentul unde bate vântul cel mai des şi cel mai tare:vitezele pot ajunge şi la 320km/h.

Ca dimensiune, ocupă locul al 5-lea în topul continentelor, iar calota glaciară reprezintă cea mai mare masă de gheaţă compactă.

Procentul de gheaţă este de 99%.

Continentul are totuşi resurse preţioase: 70% din rezervele de apă dulce.

Dacă s-ar topi integral calota din partea de vest, nivelul mării s-ar ridica cu aproximativ 5 metri.

Grosimea medie a gheţii este de aproape 1, 6 kilometri.

Dacă includem şi insulele şi gheţurile plutitoare, suprafaţa continentului ar atinge 14 milioane de kilometri pătraţi, adică ar fi de 1, 5 ori mai mare decât SUA.

Cea mai mare banchiză se numeşte Ross, măsurând în jur de 510.000 de kilometri pătraţi, adică 3, 7% din suprafaţa continentului.

Munţii Gamburtsev se află în interiorul continentului, cu vârfuri care depăşesc 3000 de metri, dar sunt îngropaţi sub 4800 de metri de gheaţă.

Ascuns sub gheaţă este şi lacul Vostok, cel mai mare dintre cele 200 răspândite pe tot continentul.

S-a descoperit şi un canion în timpul unei expediţii din 2010. Are 10 kilometri lăţime şi 100 lungime, coborând la 1, 5 kilometri adâncime.

Munţii transantarctici separă continentul în două secţiuni şi cu cei 3500 de kilometri lungime reprezintă unul dintre cele mai lungi lanţuri muntoase de pe pământ. Vârful cel mai înalt este în masivul Vinson (4987 m.)


Tot în Antarctica găsim şi muntele Erebus, cel mai sudic vulcan al planetei, care găzuieşte singurele lacuri de lavă permanente.

Nu se ştia despre existenţa acestui ţinut până în 1820. 20 de ani mai târziu a fost confirmat faptul că nu era doar un grup de insule, ci un continent întreg. Norvegianul Roald Amudsen a fost primul care a atins polul sud, pe 14 decembrie 1911, învingându-l pe englezul Robert Scott.

Pe 1 decembrie 1959 a fost semnat tratatul antarctic, după mai bine de un an de negocieri secrete între 12 ţări. S-a stabilit că regiunea va fi destinată doar unor activităţi ştiinţifica paşnice. 48 de naţiuni au semnat tratatul.

S-au deschis între timp mai bine de 80 de centre de cercetare la iniţiativa a 30 de ţări (raport din 2009).

Există o prezenţă constantă a cercetătorilor, aproape 4000 vara şi 1000 iarna.

Continentul nu are niciun fel de populaţii indigene. În ianuarie 1979 s-a născut aici primul copil, Emile Marco Palma. Mama sa fusese trimisă de Argentina în încercarea de a revendica o porţiune a continentului.


foto: Felicity Aston / Wikimedia Commons

Exploratorul britanic şi meteorologul Felicity Aston a fost prima persoană care a schiat singură în Antarctica, parcurgând 1744 km. în 59 de zile, în 2011-2012.

În 2011, numărul turistilor a ajuns la 20.000.

Ca şi regiunea arctică, majoritatea Antarcticii zace într-un întuneric total în timpul iernii. Din cauza înclinaţiei planetei, soarele dispare sub linia orizontului în iarna australă. Vara însă, când soarele este în permanenţă deasupra, cantitatea de lumină o depăşeşte pe cea de la Ecuator într-o perioadă similară.

Locaţia este unică:aproape integral în interiorul cercului antarctic, 66 de grade latitudine sudică.

Cele mai întâlnite animale antarctice nu sunt pinguinii, ci o specie de viermi. Pinguinii însă, cea mai frecventă specie de păsări, trăiesc în colonii cu populaţii care ar rivaliza cu unele oraşe.


Pinguinul imperial mascul este singurul animal cu sânge cald care rămâne pe continent în lunile de iarnă. Rămâne pentru a avea girjă de singurul ou depus de femelele care petrec 9 săptămâni pe mare.

Fauna are însă o diversitate extrem de scazută. Totodată nu există copaci sau tufişuri, singurele două specii de plante cu flori rezistă pe insulele din jur şi în peninsula antarctică. Din 1994 este interzisă aducerea unor specii alogene.

Continentul suferă de o încălzire accelerată:peninsula antarctică s-a încălzit cu 2, 5 grade în ultimii 60 de ani, de 5 ori mai rapid decât restul globului.

87% dintre gheţari sunt în retragere, potrivit staţiei de cercetare Palmer. În 2000, cel mai mare aisberg măsurat vreodată s-a desprind de banchiza Ross. Aisbergul avea 270 km. lungime şi 40 km. lăţime.

Antarctica are însă şi dune de nisip:cea mai mare măsoară 70 m. înălţime şi mai mult de 200 m. lăţime, aflându-se în văile seci McMurdo.

Cel mai mare curent, cel circumpolar, se învârte de la vest la est în jurul Antarcticii şi joacă un rol fundamental în circuitul căldurii, sării, nutrienţilor şi în echilibrul vieţii marine într-unul dintre principale bazine oceanice de pe glob.

Aerul este atât de rece încât vaporii de apă se pot condensa şi alcătui mici cristale care cad apoi pe pământ. În zilele însorite razele produc o licărire, fenomen numit praful de diamant.

Se găsesc tot felul de formaţiuni interesante:turnuri uriaşe şi goale se ridică pe muntele Erebus când prin crăpăturile cu fumarole de unde se eliberează gaze fierbinţi sunt propulsaţi aburi ce îngheaţă instant, formând ridicături de 10 metri înălţime.

Deep Lake este atât de sărat încât rămâne în stare lichidă şi la temperaturi de până la -20 de grade Celsius.

Cercetătorii de la British Antarctic Survey au observat prima dată o reducere semnificativă în stratul de ozon din stratosfera inferioară de deasupra Antarcticii încă din 1970.

Zonele de-a lungul coastelor Antarcticii sunt printre cele mai înnorate din lume. Gaura din stratul de ozon creşte şi descreşte cu anotimpurile şi este cauzată în mare parte de chimicale precum clorofluorocarburile, odată folosite extensiv în aerosoli, fixativul de păr sau refrigeratoare.


În Antarctica se pot desfăşura în voie ‘vânători’ de meteoriţi, pentru că sunt foarte uşor de observat pe pătura de gheaţă (foto sus - NASA / Cindy Evans) şi totodată nu există procese naturale care să intervină.

Şi mai frig:deşi cea mai joasă temperatură a fost masurată la staţia Vostok, acest lucru s-a realizat la suprafaţă. Măsurătorile de pe satelit de pe 10 august 2010 au indicat o temperatură de -93, 2 de grade în nişte cavităţi de lângă o coamă muntoasă dintre munţii Argus şi Dome Fuji, pe platoul de est. Organizaţia Meteorologică Mondială recunoaşte însă doar recordurile măsurate la suprafaţă.