Autor 8053 vizualizări


Feodor Tornow este un nume important pentru memorialistica rusă din secolul al XIX-lea. Publicul român va fi interesat, în special, de amintirile lui F. Tornow despre războiul ruso-turc, redactate în decembrie 1866.

Ciuma lovește Craiova

Tornow își începe cariera militară în războiul ruso-turc, din anii 1828-1829. În 1831, participă la înăbușirea răscoalei polonezilor. În anul următor, poate fi găsit în Caucaz. Între anii 1836-1838, este prizonier la ceceni, de la care reușește, într-un final, să evadeze. Lista aventurilor sale poate continua. După retragerea din armată, își scrie memoriile, în care descrie toate episoadele amintite mai sus. Este de reținut că amintirile sale, despre perioada petrecută în prizonierat, îl vor influența pe Lev Tolstoi atunci când va scrie Prizonierul din Caucaz.

În 1829, tânărul locotenent Feodor Tornow (foto dreapta) se alătura trupelor ruse care luptau la sud de Dunăre. El descrie drumul său: Balta, Chișinău, Iași, Focșani, Buzău, Craiova. Descrierea Craiovei. Descrierea bătăliei de la Băilești, din 1828. Apariția ciumei în Principate. Lupte la sud de Dunăre. Autorul revine, în repetate rânduri, în calitate de curier, la nord de Dunăre: Giurgiu, București, Craiova ș.a. Se remarcă în timpul luptelor. Din cauza epuizării fizice, în toamna anului 1829, este transferat la Craiova.

”În Craiova, am găsit odihna, atât de necesară mie (…). Cât am luptat dincolo de Dunăre, societatea noastră s-a îmbogățit cu un număr mare de doamne, venite, din Rusia, la soții lor. (…) Aproape în fiecare seară ne adunam în casa comandantului nostru și dansam după muzica țigănească, uitând că prin oraș bântuie ciuma… Douăzeci și trei din cele mai bune case ale orașului au fost rezervate pentru cei bolnavi de ciumă.

Aveam obligația să vizitez fiecare încăpere, ocupată de ciumați, cel puțin o dată pe zi, să asist la trierea bolnavilor, aduși din toate colțurile Valahiei Mici, și să raportez, despre toate acestea, comandantului de divizie. Nu știu prin ce minune am reușit să scap de boala care nu ierta pe nimeni. (…) Doar unul din zece reușea să scape de moarte (...).

Am văzut multe tragedii în această iarnă, dar cel mai mult m-a impresionat cazul boierului Petrișoi [Petrișor–?]. Câteva zile întregul oraș a fost alarmat și a deplâns situația familiei necăjite. (…) Locuind cu căpitanul Alexandru Muhanov la ispravnicul Craiovei, Rosetti, noi ne petreceam, destul de des, serile la boierul Petrișoi, care locuia în vecinătate. Familia sa era compusă din soție, o femeie încă frumoasă și tânără, și fiică, Maricica, o fetiță de 13 ani.

Într-o seară, am întârziat mai mult la Petrișoi, jucând cărți, principala distracție a boierilor valahi și valsând cu fiica gazdelor. A urmat cina, după care am băut cafea și am fumat (după obiceiul locului de a servi pe oaspeți, după masă, cu ciubucuri și cafea turcească). Mulțumiți de seara plăcută, aproape de miezul nopții, am mers acasă și ne-am culcat. În timpul cinei, Maricica a simțit o ușoară durere de cap. Nimeni, nici chiar părinții săi, nu a acordat atenție acestei situații, considerând că este vorba de o ușoară amețeală, datorată valsului prelungit.

Cu puțin timp înaintea răsăritului, Muhanov a venit în camera mea cu știrea că în casa lui Petrișoi s-a descoperit ciuma. Doi oameni, dintre care unul ne-a servit la masă și ne-a adus ciubucurile și cafeaua, au murit. Simptomele ciumei le avea și Maricica (...)

Pe la amiază, după ce ne-am mai liniștit, văzând că nu avem nici frisoane, nici amețeli (primele semne ale ciumei), am mers la Petrișoi, să vedem ce se întâmplă. Casa era înconjurată de gărzi, care nu permiteau să te apropii la mai mult de cincizeci de pași. În curte se agitau țiganii, care nu reușiseră să fugă înainte de izolarea conacului. În interiorul acestuia, domnea liniștea. Casa părea pustie. Oamenii din curte refuzau să intre în casă și să ne aducă știri despre boier. A trebuit să-l chemăm, prin intermediul gărzilor, la geam.

Am aflat că, de dimineață, încă o femeie a murit, iar fiica bolnavă se afla în brațele mamei, care nu dorea pentru nici o clipă să se despartă de copil. Seara am vizitat din nou familia nefericită. Plângând, tatăl îndurerat a anunțat că fiica sa a murit, iar soția, înnebunită, refuza să creadă acest lucru și, în continuare, îngrijea copilul, fără să lase pe cineva să se apropie de el. Timp de două zile ea și-a ținut fata în brațe.

Neavând altă cale, boierul a profitat de un pic de neatenție a mamei, a înșfăcat copilul și la dat, prin geam, cioclilor, care l-au dus la mormântul comun. După carantina de patruzeci de zile, au ieșit vii, din casă, boierul, soția sa și o țigancă bătrână. Au murit fiica și cinci servitori. În casa noastră boala n-a apărut (...). Între timp, nervii noștri au mai fost încercați odată. Un puternic cutremur a avut loc în Principate. (…) Acesta s-a petrecut la miezul nopții. (…) și a durat circa trei minute.(…) Cutremurul n-a provocat mari pagube în Craiova. S-au prăbușit doar câteva case…”

Descrierea caimacamului

”Constantin Ghica Prințul Constantin Ghica, fratele mai mic al domnitorului muntean, aparține acelor caractere, rar întâlnite printre compatrioții săi. Avea o cultură bogată, o gândire nobilă, percepea tot ce este pozitiv și era dispus să-l susțină; din nefericire, apela de multe ori la măsurile despotice (…) și nu avea puterea să se opună patimei pentru jocurile de cărți și femei, care îi răpeau prea mult timp.

Era tânăr, frumos, bogat, amabil, cochet și, de aceea, nu este de mirare că era preocupat mai mult de plăcerile vieții, decât de treburile plictisitoare și obositoare. În acea perioadă, obiceiurile și mentalitatea societății valahe erau puternic orientalizate. Caimacamul se opunea din răsputeri acestora, deși rareori reușea să atragă mințile oamenilor în sprijinul ideilor sale umaniste.

Viața publică, administrația, justiția continuau să se supună unor reguli rezultate dintr-un amestec de superficialitate și un despotism turcesc rigid. Dorind să ofere un exemplu proprietarilor din Craiova, caimacamul și-a cedat conacul unui spital militar rus și s-a mutat în mănăstirea Sf. Spiridon, unde a primit patru camere mici….”

Tornow la Divan

Tornow asistă, în repetate rânduri, la Divanurile organizate de caimacam:

”(…) Păstram respectuos distanța față de înalții boieri care judecau… În mijlocul încăperii se aflau logofeții care prezentau cazurile. În curte și pe holuri se îmbulzeau numeroase persoane… Pentru un ochi neavizat, scena era surprinzătoare. Boieri cu barbă lungă, îmbrăcați în caftane multicolore din mătase, asemănătoare cu rasele preoților noștri, cu o mare-căciulă (astfel apare în original - n. tr.) din blană de miel peste fesul turcesc care acoperea capul ras, șocau prin costumul semi-oriental. Printre aceștia ieșea în evidență caimacamul, îmbrăcat într-un costum turcesc bogat și cu cealma [turban]… Dreptul de a purta cealma aparținea în Principate doar membrilor familiei Ghica…”.

În februarie 1830, autorul părăsea Principatele.