Autor 2265 vizualizări


În dimineaţa zilei de 6 iunie 1944 a început prăbuşirea militară a Germaniei naziste, marcând o piatră de hotar a istoriei Europei. Trupele americane şi britanice au debarcat în Normandia, în ceea ce avea să fie cea mai mare invazie pe mare din istorie:7.000 de nave, conduse de amiralul Bertram Ramsay, şi 12.000 de aeronave, comandate de mareşalul aerului Trafford Leigh-Mallory, au invadat plajele franceze. Operaţiunea Overlord s-a desfăşurat între 6 iunie şi 1 august 1944, însă faza iniţială, ce presupunea consolidarea fermă a poziţiilor Aliaţilor, a purtat numele de Operaţiunea Neptun.

În zori, Aliaţii au debarcat mii de soldaţi pe cinci plaje din Normandia, fiecare primind un nume de cod:englezii pe Sword şi Gold, canadienii pe Juno şi americanii pe Omaha şi Utah. Debarcarea a continuat pe tot parcursul zilei de 6 iunie şi s-a extins din ce în ce mai mult, până ce naziştii au fost înfrânţi în Vest.

„Absolut nimic din ceea ce fusese planificat pentru acea parte a plajei nu funcţionase.”

Robert Edlin a fost un membru al Batalionului 2 Vânători Călări care a participat în primul val la asaltul de pe plaja Omaha:

„Barca noastră de asalt a lovit un banc de nisip. M-am uitat şi eram la cel puţin 70 de metri de mal şi încă puteam spera la o debarcare uscată. I-am spus cârmaciului:„Încearcă să înaintezi.” A ţipat că nu poate. Marinarul ăla britanic avea tot curajul din lume, dar nu putea să coboare de pe bancul de nisip. I-am spus să arunce rampa sau vom muri acolo.

Am fost instruiţi ani de zile să nu coborâm prin partea din faţă a rampei, pentru că barca poate fi zguduită de un val şi poate cădea peste tine. Aşa că am coborât prin părţile laterale. M-am uitat în dreapta şi am văzut barca Companiei B lângă noi, cu locotenentul Bob Fitzsimmons, un prieten bun, lovindu-se direct de rampă. M-am gândit:s-a terminat pentru jumătate din Compania B.

Era frig, groaznic de frig, chiar dacă era luna iunie. Temperatura apei era, probabil, de 45-50 de grade [Fahrenheit;n.r. – echivalentul a aproximativ 10 grade Celsius]. Apa îmi ajungea la umeri şi am văzut oameni scufundându-se. Am încercat să îi apuc pe vreo doi, dar treaba mea era să merg înainte şi să ajung la arme. Peste tot pluteau corpuri de la [I I6]. Erau cu faţa în jos, cu raniţele încă în spate. Îşi umflaseră vestele de salvare. Din fericire, cei mai mulţi dintre Vânători nu şi le-au umflat, altfel şi ei s-ar fi putut răsturna şi s-ar fi înecat.

Am început să fug cu puşca în faţă. M-am dus direct pe plajă, încercând să ajung la canalul maritim. În faţa mea era o parte din Infanteria II6, întinsă pe jos, în spatele obstacolelor de pe plajă. Nu au ajuns la canalul maritim. Am continuat să strig la ei:„Trebuie să vă ridicaţi şi să plecaţi! Trebuie să vă ridicaţi şi să plecaţi!”. Dar nu s-au ridicat. Erau obosiţi şi învinşi complet. Nu era timp să îi ajut.

CLICK AICI pentru GALERIE FOTO:Debarcarea din Normandia

Am continuat să merg pe plajă. Erau mine şi obstacole în susul şi-n josul plajei. Corpul de aviaţie le-a ratat complet. Nu exista nicio gaură în care să te adăposteşti. Minele nu fuseseră detonate. Absolut nimic din ceea ce fusese planificat pentru acea parte a plajei nu funcţionase. Ştiam că Vierville-sur-Mer avea să fie un infern şi aşa a fost.

Când eram cam la 20 de metri de canal, am fost lovit de ceea ce cred că a fost un glonţ tras de un lunetist. Mi-a rănit şi mi-a rupt piciorul drept. M-am gândit:ei bine, acum am Purple Heart [n.r. – decoraţie militară americană acordată celor ucişi sau răniţi în serviciul militar].Am căzut, şi în cădere am simţit ca şi cum un vătrai fierbinte mi-a fost înfipt în picior. Puşca mi-a căzut la trei metri în faţă. M-am târât să o iau, am ridicat-o şi când m-am ridicat pe piciorul stâng, o altă explozie de foc de mitralieră mi-a rupt muşchii piciorului, doborându-mă din nou.

Am stat acolo întins câteva secunde, m-am uitat înainte şi am văzut câţiva Vânători întinşi. Unul era Butch Bladorn din Wisconsin. Am strigat la Butch:„Ridică-te şi fugi!” Butch, un om mare şi puternic, s-a uitat înapoi şi a spus:„Nu pot.” M-am ridicat şi, şchipătând, m-am îndreptat spre el. Aveam de gând să-i dau un şut în fund şi să-l iau de pe plajă. Stătea pe burtă, cu faţa în nisip. Apoi am văzut că îi curgea sânge din spate. Am înţeles că fusese lovit în stomac şi că glonţul ieşise prin şira spinării şi era complet imobilizat. Mi-a părut rău că am ţipat la el, dar nu aveam timp să mă opresc să îl ajut. M-am gândit:ei bine, ăsta e sfârşitul lui Butch. Din fericire, nu a fost. A devenit fermier în Wisconsin.

Înaintam şchiopătând. După ce ai fost împuşcat, picioarele anchilozează, nu dintr-o dată, dar încet. Durerea era de nedescris. Am căzut în genunchi şi în mâini şi am încercat să mă târăsc înainte. Am reuşit câţiva metri, apoi am leşinat pentru câteva minute. Când mi-am revenit, l-am văzut pe sergentul Bill Klaus. Era la canalul maritim. Când mi-a văzut situaţia dificilă, s-a târât printre ploaia de gloanţe şi m-a tras la adăpostul unui zid.

Şi Klaus fusese rănit la un picior şi un medic i-a făcut o injecţie cu morfină. Medicul mi-a făcut şi mie una. Starea mea psihică a fost de aşa natură încât i-am spus să mi-o facă direct în piciorul stâng, întrucât acesta mă durea cel mai tare. Mi-a amintit că dacă mi-ar face injecţia în mână tot ar ajunge şi la picior. Apoi i-am spus să îmi facă o a doua injecţie pentru că fusesem lovit şi în celălalt picior. Nu mi-a mai făcut.

Erau câţiva Vânători care se adunaseră la canal – sergentul William Courtney, William Dreher, Garfield Ray, Gabby Hart, Sergentul Charles Berg. Am strigat la ei:„Trebuie să plecaţi de aici! Trebuie să vă ridicaţi şi să luaţi armele!”. Au plecat imediat.

Sergentul plutonului meu, Bill White, pe care  îl strigan Whitey, a preluat conducerea. Era mărunt, foarte energic şi foarte curajos. I-a condus pe puţinii oameni rămaşi în primul pluton şi au început să urce pe faleză. M-am târât şi am mers şchiopătând atât de mult cât am putut până la un adăpost în tufişurile din spatele unei vile. Acolo era o fântână cu o piatră rotundă cu o găleată şi un mâner care trăgea frânghia. Era atât de ispititoare. Eram singur şi aveam nevoie atât de mare de apă! Dar anii de instrucţie m-au învăţat că era o capcană.

M-am uitat în sus spre faleză şi m-am gândit că nu voi reuşi [să urc] cu piciorul ăsta. Unde era toată lumea? Au renunţat toţi? Apoi l-am auzit pe Dreher ţipând:„Hai sus. Tranşeele astea sunt goale.” M-am gândit:oh, Doamne, nu pot ajunge acolo! Am auzit o mitralieră americană, iar Courtney a strigat:„La naiba, Dreher! Acum sunt goale.”

Apoi s-au auzit mai multe arme de foc de calibru mic şi grenade germane. Îl auzeam pe Whitey strigând:„Acoperă-mă!”. Am auzit puşca automată a lui Garfield Ray. Apoi a fost linişte.

Apoi, m-am gândit, unde sunt Vânătorii din [batalionul] 5? M-am întors, dar nu mai puteam merge sau măcar şchiopăta. M-am târât înapoi pe plajă. I-am văzut pe Vânătorii din 5 venind prin fumul unui LST în flăcări [Landing Ship Tank] lovit de artilerie. Col. Schneider a văzut măcelul de pe plajă şi s-a folosit de experienţa sa cu Vânătorii în Africa, Sicilia şi Anzio. A folosit fumul ca un scut şi s-a mişcat în spatele lui, salvând Batalionul 5 Vânători.

Anii de instrucţie îmi spuneau că va fi un contraatac. I-am strâns pe răniţi la canalul maritim şi le-am spus să se înarmeze cât mai bine posibil. Am zis, dacă vin germanii, fie vom fi capturaţi, fie murim pe plajă, dar măcar îi luăm şi pe germani cu noi. Ştiu că sună ridicol, dar 10 sau 15 Vânători erau întinşi acolo, cu faţa la faleză, rugându-se ca White, Courtney, Dreher şi Batalionul 5 să ajungă la arme. Lupta era sfârşită dacă nu contraatacau germanii.

M-am uitat spre mare. Nu era nimic. Nu veneau întăriri. Am crezut că invazia a fost abandonată. Curând vom fi morţi sau prizonieri. Toată lumea s-a retras şi ne-a abandonat. Ei bine, măcar am încercat. Un tip s-a târât spre mine şi mi-a spus că era colonel al Diviziei 29 Infanterie. Ne-a spus să ne relaxăm, că vom fi bine. Companiile D, E şi F erau la Pointe. Armele fuseseră distruse. Companiile A şi B şi Batalionul 5 erau în interior. Diviziile 29 şi 1 ieşeau de pe plajă.

Colonelul ăsta s-a uitat la mine şi mi-a spus:„Tu ţi-ai făcut treaba.” „Cum? Prin folosirea a două gloanţe nemţeşti în picioarele mele?”, am răspuns. În ciuda durerii îngrozitoare, am sperat să ajung din urmă plutonul a doua zi.”

 

„Invasion of Normandy, June 6, 1944:On the Beach", EyeWitness to History

""