Amintirea unei seri aparte   Kristallnacht jpeg

Amintirea unei seri aparte - Kristallnacht

📁 Al Doilea Război Mondial
Autor: Andreea Lupşor

John Izbicki, fost corespodent The Telegraph, a scris pentru aceeași publicație un articol despre ce-și amintește de la aniversarea sa de 8 ani. Se-ntâmpla în 8 noiembrie 1938, zi rămasă în istorie drept Kristallnacht.

Copilăria mea – cel puțin primii cinci ani din ea – a fost una fericită. Standul de mercerie al  tatălui meu începuse să aibă atâta succes încât a putut închiria și un mic magazin pe Invalidenstrasse, una din străzile aglomerate din Berlinul de Nord. Mama s-a ocupat de acest magazin. Până în 1933, ambele afaceri crescuseră atât de mult, încât standul a fost abandonat, iar tata i s-a alăturat mamei, la magazin. I se adresa întotdeauna cu apelativul „Fräulein” în preajma clienților. „Face o impresie bună”, îmi explica el... 

Însă în acea perioadă, șomajul din Germania ajunsese la proporții critice. Un om pe nume Adolf Hitler făcea probleme. Pentru evrei, a fost începutul sfârșitului.

Tatăl meu a decis să-și schimbe numele, dar doar neoficial. El se născuse Luzer Ber Izbicki, fiu al unui brutar, în Lenczyca, un orășel mic în regiunea rusească a Poloniei, în 1898. Pentru familie și prieteni, tata a devenit Hans. Era [un nume] „mai german”, mai puțin străin. Propriul meu nume, Horst, era la fel de german precum Leberwurst [n.e.-un tip de cârnat, produs tradițional german].

Până când am împlinit patru ani, ne mutasem deja într-un apartament confortabil cu un balcon care dădea în Invalidenstrasse. Din acel balcon, îmi aduc aminte, vedeam gardieni în uniformă stând în fața magazinului alor mei. O pancartă a fost lipită pe geamul lor – „Germani, apărați-vă! Nu cumpărați de la evrei!”

La scurtă vreme după alegerea lui Hitler ca Führer, în 1934, a fost fondată o brigadă specială a Tinerimii Hitleriste. Școlarii primeau niște uniforme kaki frumoase, cu banderole cu svastici, și trebuiau să intre în aceste regimenturi. Mărșăluiau pe străzile din Berlin purtând vase cu vopsea albă și pensule. Pe vitrina magazinului părinților mei a fost pictată o uriașă literă „J”. Venea de la „jude” și trebuia să servească drept avertisment pentru orice posibil client.

Părinții mei erau îngroziți. Stăteau seara cu orele și vorbeau în șoaptă, întrebându-se ce le rezervă viitorul. Toată munca lor se dusese pe apa sâmbetei din cauza noului guvern nazist. Ca mulți alți evrei din Germania nazistă, tatăl meu era de părere că situația nu mai poate continua multă vreme și că rațiunea va triumfa.

Ca și copil, îmi aduc aminte că părinții mei vorbeau încet, șoptit, dar eu nu le împărtășeam frica. Departe de asta! Ca majoritatea copiilor, credeam că uniformele naziștilor sunt interesante, iar când îi vedeam mărșăluind pe stradă, le făceam cu mâna și chiar făceam salutul Heil Hitler. Când salutul mi-era returnat, mă simțeam mândru!

Ziua mea de naștere, din 8 noiembrie 1938, a fost o dezamăgire totală. Masa nu era plină cu bunătăți, ca înainte, ci doar cu câteva prăjituri. Totul era cam sumbru, chiar solemn. Părinții mei și-au cerut iertare:„Lucrurile nu stau foarte bine. Dar ne vom revanșa față de tine, crede-mă”, mi-a spus tata îmbrățișându-mă. Ziua următoare am înțeles la ce se referea.

A început cu soneria persistentă de la ușă, la ora 7 dimineața. Era Herr Schultz, un vecin, cunoscut membru al Partidului Nazist, care-și purta svastica la rever. Însă el se purtase mereu decent cu ai mei. „Tocmai am auzit”, le-a spus. „Magazinul tău va fi distrus în seara asta, pe la 7. Îmi pare foarte rău. Nu ai auzit asta de la mine! Nici nu m-ai văzut!” Și cu aceste cuvinte, a dispărut din fața ușii...

Tata a decis că trebuie să deschidem magazinul ca de obicei, „altfel va părea ciudat. Dar în după-amiaza asta, mutăm stocul în camera din spate. Așa nu vom pierde nimic.”

N-aveam idee ce urma să se întâmple și nici nu mi-aș fi putut imagina. Însă câteva minute mai târziu, am realizat ce oroare ne aștepta. Am fugit la geam când am auzit un fel de slogan cântat:„Juden Raus” Juden Raus” [Evreii afară!] Era cântat încontinuu de un grup de circa 30 de Tineri Hitleriști înarmați cu bastoane și cărămizi.

Fix vizavi de casa noastră era o pielărie care se numea Stiller. Geamul lor era pictat cu un „J” mare, alb. Grupul s-a oprit în fața magazinului și a început să spargă geamul. Apoi au distrus produsele din piele aflate în vitrină. La câțiva metri distanță erau niște polițiști care au privit scena, dar nu au făcut nimic. Unul dintre ei chiar a zâmbit.

Mă uitam la geamul spart și tremuram. Chiar atunci, o femeie bătrână a ajuns pe trotuar în dreptul magazinului. S-a apropiat de geamul spart și a început să strige:„Așa-ți trebuie, porc evreu! Toți ar trebui să muriți! Să muriți, m-ai auzit?! Heil Hitler!” [...]

Nu m-am dus la școală în ziua aceea. De fapt, nu-mi aduc aminte să mă fi întors vreodată la școală în Germania. Pe la 6.30, părinții mei au început să curețe vitrina. Procesul se derula încet deoarece multe produse erau aranjate frumos și fixate pe rafturi. Eu voiam să urmăresc ce se întâmplă de la balcon. Mi-era teamă pentru părinții mei.

Cumva, zvonurile au început să circule, iar strada se umplea rapid cu oameni. Era o tăcere ciudată... Părinții mei erau cunoscuți, la fel și magazinul. Oamenii păreau că sunt înțelegători, compătimitori, dar nimeni nu putea să evite ceea ce urma să se întâmple.

La 6.55, un grup mare de Tineri Hitleriști, acompaniați de trupe SS, a mărșăluit spre magazin, cântându-și mantra. Au început să arunce cărămizi în geam, dar acestea au ricoșat. Unii oameni din mulțime au râs, iar alții chiar au aplaudat. Huliganii naziști s-au enervat și au atacat geamul cu bastoanele lor groase. Geamul nici măcar nu a crăpat. Mai multe aplauze și râsete!

Trei dintre liderii grupului s-au dus la măcelăria de lângă și au cerut greutăți. „Vrem să spargem geamul jidanului de lângă.” „De ce naiba?!”, a întrebat măcelarul, iar pentru aceasta a fost lovit cu bastonul și i-a fost spartă tejgheaua.

De data aceasta, geamul părinților mei n-a mai rezistat. Din mulțime s-au auzit un oftat și câteva huiduieli. Am văzut câteva femei care plângeau și am început și eu să plâng. Însă plânsetele mele s-au transformat în țipete când am văzut că huliganii naziști au început să ia bucăți mari de sticlă și să le arunce către magazin. Știam că prinții mei sunt înăuntru. Puteau fi omorâți! [...]

În acea zi, circa 7500 de magazine evreiești din toată Germania au fost distruse. 100 de evrei au fost uciși de SA încercând să-și apere proprietățile. Alții 30.000 de bărbați evrei au fost duși în lagărele de concentrare.

Când m-am trezit, mama și tata stăteau lângă mine. Erau vii și nevătămați. Nevătămați fizic adică. Mental, însă, aveau să fie afectați toată viață.

Țipetele mi-au afectat corzile vocale și o perioadă nu am putut să vorbesc. Tatăl meu m-a dus la spitalul evreiesc. Au decis să mă opereze, dar cei mai mulți dintre doctorii experimentați plecaseră deja din țară.

Tatăl meu a fost sfătuit să mă ducă la Profesorul Carl von Eicken, cel mai mare specialist ORL din Berlin. A fost riscant, dar profesorul a acceptat să ne vadă. „Cât timp veți mai fi aici, Herr Izbicki?” Tatăl meu i-a răspuns că în scurtă vreme vom emigra în Palestina. „Bine. Îți dau numele unui coleg din Tel Aviv. Este omul potrivit pentru asta.” Ne-a notat apoi adresa.

„Să știi că singura altă persoană care a suferit de această boală a corzilor vocale a fost Hitler. Pentru că-și țipă mereu discursurile. Așa că l-am operat în 1935 și i-am dat înapoi vocea.”

Tatăl meu i-a mulțumit și și-a scos portofelul. „Nu, dragul meu domn”, a spus profesorul. ”Voi, ca popor, ați plătit deja destul.”

Extras din Life Between the Lines:A Memoir, de John Izbicki

http://www.telegraph.co.uk/