«Americanii» din Drăguș. Emigrația în Statele Unite la începutul secolului XX
Când au ajuns la Drăguș, în 1929, cercetătorii din echipa lui Dimitrie Gusti au dat nas în nas cu o realitate interesantă: dintre cele 320 de gospodării ale satului, nu mai puțin 183 – adică mai bine de jumătate – aveau sau avuseseră cel puțin un membru al familiei emigrat în Statele Unite ale Americii. Se plecase masiv din județul Făgăraș în America înaintea Primului Război Mondial, atunci când Ţara Oltului se afla sub stăpânire austriacă, așa că monografiștii se întâlnesc permanent, în luna petrecută în sat, cu frânturi de istorii despre emigrația americană a drăgușenilor.
Se fac constant comparații – „acolo munceai un ceas și aveai un dolar; aici muncești un an și nu-ți vine nici 5 lei”, „la ei când te-o prinde cu ceva nu este vorbă să te lase ca pe aici. Acolo nu merge să faci daraveri”, „În America oamenii’s mai cu dreptate. Dacă cineva pierde un lucru, cine-l găsește îl aduce la oficiu; nu ca la noi, unde nu așteaptă nici să-ți cadă din buzunar...” – iar sătenii pendulează ani la rândul între aici și acolo, între satul cu pământ puțin, neroditor, care e Drăgușul și America și ale ei fabrici, în care pot câștiga suficient să-și plătească datoriile și să-și încropească gospodării acasă. Evaluând mărturiile, documentele, scrisorile drăgușenilor, așa cum au fost ele inventariate de sociologii lui Gusti, precum și fișele de teren și studiile elaborate de aceștia în urma campaniilor de cercetare de la Drăguș din anii interbelici, alcătuim în cele ce urmează un portret, fie el și aproximativ, al emigrației drăgușene în Statele Unite ale Americii la începutul secolului XX.
Un „american” întors în Drăguş, în hainele albe ale satului
Nu mai puțin de 90 de cercetători s-au instalat la Drăguș, în județul Făgăraș, la 13 iulie 1929; era cea de-a cincea campanie monografică organizată de Dimitrie Gusti în satele românești și cea mai amplă de până atunci, o monografie-gigant. Împărțiți în numeroase echipe, cu sarcini clare, bine delimitate, monografiștii vor petrece o lună în satul cu 1.453 de locuitori, tinzând către „epuizarea problemelor”, adâncind fiecare tema de cercetare „până la punctul de unde nu se putea merge mai departe”. Cronicarul echipei, sociologul Henri H. Stahl, e convins:
„Afirm că încercarea Drăgușului va rămâne excepțională pentru că este cât se poate de greu să se facă studii atât de amănunțite cât au fost acelea”.
Şi tot Stahl, privind retrospectiv campania de cercetare de la Drăguș, găsește de cuviință să evidențieze o contribuție anume, aceea a lui Adrian Negrea, încadrat echipei care studia manifestările economice ale satului:
„Adrian Negrea acesta a făcut treabă. A găsit o problemă care l-a interesat, «americanii» din Drăguș, adică țăranii din Drăguș care au fost în America și s-au întors după aceea. [O problemă] pe care el a luat-o și a judecat-o pe îndelete”.
Cercetătorii din echipa lui Dimitrie Gusti la lucru, pe uliţele Drăguşului
Iar din efortul acestuia s-a născut un studiu exhaustiv, intitulat chiar așa, „Procesul de emigrare a drăgușenilor în America”. Aceasta este, de altfel, cea mai amănunțită contribuție redactată în țară, în anii interbelici, despre emigrația ardeleană în Statele Unite ale Americii înaintea Primului Război Mondial – și studiul care constituie punctul de plecare (și scheletul) acestui articol. Vom adăuga însă, acolo unde e cazul, și amănunte din fișele de teren și cercetările celorlalți monografiști, căci la Drăguș, în 1929, plecarea în America făcea parte din marile istorii ale satului.
Mai mult de jumătate din gospodăriile satului au contribuit la procesul emigraționist
Studiul lui Adrian Negrea trebuie să se fi născut dintr-o uimire; uimirea cercetătorului care, luând gospodăriile satului la rând – așa cum o cerea metoda propusă de Dimitrie Gusti – va întâlni, în nenumărate dintre acestea, fotografii și mărturii din anii petrecuți pe tărâm american. Concret, pe parcursul perioadei analizate de Negrea – 1901-1929, căci emigrația continuase într-o mai mică măsură și după Primul Război Mondial – plecaseră în America nu mai puțin de 270 de drăgușeni: 218 bărbați și 52 de femei. Iar dintre aceștia, până în 1929, anul în care echipa de cercetare condusă de Dimitrie Gusti vizitează Drăgușul, se întorseseră în localitate 125 de bărbați și 7 femei. Adrian Negrea notează conștiincios: „Restul de 93 bărbați și 45 femei se află și azi răspândiți în diferite centre ale continentului american. Din ei, un număr de 15 (12 bărbați și 3 femei) au murit acolo”.
Adâncind și mai mult analiza, din totalul de 320 de gospodării, câte număra satul în vara anului 1929, mai bine de jumătate (183) participaseră, cu unul sau mai mulți membri, la emigrare. Astfel, din 124 de familii plecase o singură persoană, din 41 de familii plecaseră doi inși, din 10 familii plecaseră trei membri, 7 familii își trimiseseră pe tărâm american câte patru persoane, iar o familie de șase inși plecase cu totul. Cercetătorul atrage atenția și asupra unui fenomen de contaminare între vecini: „Ca interval de case, orientându-ne după numerele ce poartă, găsim pe alocuri șiruri neîntrerupte, cum spre exemplu locuințele 261, 262, 263, 264, 265, 266 și 267, din care se găsesc persoane plecate”.
Mai mult decât atât: dintre emigranți, unii au pendulat permanent între aici și acolo, între Drăgușul natal și tărâmul american cel plin de promisiuni: „O mare parte dintre cei emigrați, după ce se înapoiau în comună, stăteau oarecare timp și se reîntorceau în America”. Iată: dintre cei 270 de bărbați și femei care au luat drumul Americii, 164 de bărbați au emigrat o singură dată; 44 de bărbați au emigrat de câte două ori; 8 bărbați au plecat în America în trei rânduri, iar doi bărbați au emigrat de câte patru ori. De cealaltă parte, 51 de femei au luat drumul Americii o singură dată și numai una singură a decis să plece pentru a doua oară. Numărul total al „călătoriilor” cu direcția America: 337.
În 1913, drăgușenii fug în America de frica bolii și a morții
Profitând de luna petrecută în sat – echipa de cercetare va rămâne la Drăguș până pe 16 august – Adrian Negrea va găsi răgazul să așeze cronologic acest număr total al emigrărilor, identificând anii în care s-a plecat masiv din sat (sau dimpotrivă) și încercând, în paralel, să ofere și potențiale explicații ale acestor stări de fapt. Redăm întocmai graficele care conțin numărul emigrărilor anuale în perioada 1901-1929:
Potrivit acestor date, emigrările ar fi debutat în jurul anului 1901, atingând un maxim în 1905, când pleacă din Drăguș cu direcția America 34 de bărbați și 5 femei. Drăgușenii părăsesc în număr mare satul și în 1913, iar aceasta se explică nu atât prin apropierea primei conflagrații mondiale, ci, „după informații culese, ea se datorește unei crize economice unită cu o epidemie ce a avut loc în acel an”.
Că sătenii părăsesc satul de frica bolii și a morții ne-o dovedesc însemnările altui cercetător, D.C. Georgescu, care arată că în 1913 Drăgușul a fost pur și simplu decimat de o epidemie de rujeolă, „cu fatalele ei complicații pulmonare”: din zece săteni unul a murit în acel an (131 de morți, de toate vârstele, la o populație totală probabilă de 1.413 locuitori). Iar mortalitatea infantilă a fost absolut uriașă: au murit jumătate din copiii născuți în timpul anului.
Drăgușenii găsesc căi să se strecoare în America chiar și în timpul Primului Război Mondial, iar pentru a descoperi motivele emigrării în anul 1914 nu trebuie să mergem prea departe. Iosif Stoia, drăgușean care cunoscuse experiența emigrării, ține să puncteze:
„În timpul războiului erau în America la vreo 120 de drăgușeni, cei mai voinici. Mulți dintre ei s-au dus ca să nu lupte contra Românilor. Atunci delegația română din America era formată din: căpitan Stoica, Moța și Lucaci. Când ne spuneau Americanii să mergem în Ungaria noastră, să luptăm, răspundeam: duceți-ne în Mexic să facem războiul [n.r. – criza mexicană din 1914] ca să nu împușcăm pe frații noștri din armata românească”.
Același lucru e amintit și de Ion Sofonea:
„Când s-a turnat Ungaria în războiu, noi ne-am gândit că o să ne pue să luptăm cu Români de-ai noștri și am trecut în America, unde aveam de lucru și nu era armată. Când a turnat România și Italia-n războiu, ni s-o spus că cine vrea e slobod să se întoarcă în țara lui să lupte. Da noi tot nu vream...”
Totuși – așa cum punctează Romulus Cotaru, un alt cercetător din echipa monografică de la Drăguș – „guvernul Statelor-Unite a împărțit pe emigranții străini în cinci clase, după greutățile lor familiare (sic!), și mai târziu, când America a intrat în războiu, a și trimes pe frontul francez prima clasă, aceea a celor neînsurați și fără părinți”. E citat în acest sens drăgușeanul Matei Ilie Sitea, care povestește:
„I-o îmbarcat și i-o dus în Franția de au luptat. După războiu s-o întors prin Cuba, la Washington unde [unul din ei] a căpătat drept să vie cu familia în Statele-Unite, fiindcă a făcut armata la ei. A trimes bani acasă de a plătit datoria de 100.000 lei. El mai stă un an doi acolo să mai facă ceva bani și se întoarce, că mai și îmbătrânește și i se urăște”.
Emigrare temporară: „Odată strânși banii necesari, fiecare revenea la locul lui”
După război, numărul drăgușenilor care emigrează scade până la dispariție „din pricina legilor prohibitive”, notează cercetătorul Adrian Negrea, care ține să nuanțeze:
„Faptul că se mai întâlnesc și după această dată emigrări își are o altă explicație. O parte dintre bărbații care emigraseră înainte de războiu și rămăseseră acolo în tot acest timp s-au hotărât, spre a-și menține locurile, să primească cetățenia americană. Intenționând să se stabilească acolo ei au venit în țară să-și ia soțiile. Tot dintre aceștia se găseau unii necăsătoriți, fiind plecați tineri de acasă. Păstrând relații prin corespondență cu fete din sat, după ce au strâns mijloace bănești suficiente, ei s-au înapoiat în țară spre a se căsători și, imediat după nuntă, s-au înapoiat împreună cu soțiile. Că este așa o dovedește și creșterea neobișnuită a numărului de femei emigrante, care atinge cifra 7 în 1921. Ultimele emigrări nu se fac direct în America, ci clandestin prin Canada. Sunt adevărate peripeții pe care le-au încercat trei emigranți din urmă: I.V. Sofonea, V. Popa Radu și Dionisie Rogozea, plecați în Canada de unde au încercat să se strecoare pe sub ascuns în America de Nord”.
Portretul-robot al emigrantului drăgușean pe care-l alcătuiește cercetătorul din echipa lui Dimitrie Gusti cuprinde și detalii despre vârstele la care se pleca în America: de la 14 la 50 de ani, cel mai mare număr de emigrări producându-se până la 21 de ani (cu un maxim la 18). Două sunt explicațiile: 1) neavând avere suficientă de la părinți spre a-și putea întemeia gospodăria, tinerii plecau să strângă zestre în America; 2) plecau la această vârstă și pentru a scăpa de serviciul militar.
Femeie şi copil la arat, în 1929 (foto: Iosif Berman)
Durata emigrărilor oferă și ea prilejul unor observații interesante: în majoritatea lor, bărbații drăgușeni au stat în America între 1 și 7 ani (și, dintre aceștia, cei mai mulți, 49, au rămas și muncit pe pământ american câte 2 ani). Dar sunt și excepții: drăgușeni care părăsiseră satul în primul deceniu al secolului XX și care nu se întorseseră încă la momentul desfășurării cercetării. Cifrele confirmă însă starea de fapt generală, caracteristică Drăgușului și întregii Ţări a Oltului:
„Cei mai mulți emigranți [...] au plecat nu cu intenția de a părăsi definitiv satul, ci cu scopul mărginit de a strânge acolo o sumă oarecare de bani. Odată strânși banii necesari, fiecare revenea la locul lui, pe care îl părăsise în sat, și, dacă era căsătorit, își achita datoriile, cumpăra pământ, clădea casă sau își perfecționa inventarul de muncă”.
Primul drăgușean care emigrează în America: Iason (Ion) Tătaru
Adrian Negrea îl identifică, prin intermediul sătenilor care păstrează și duc mai departe istoriile satului, și pe primul drăgușean plecat în America, în jurul anului 1900: Iason (după alte surse, Ion) Tătaru, stabilit în orașul Verona. Trecut și el prin experiența emigrării, Iosif Stoia reconstituie primele momente ale exodului drăgușean:
„S-auzea că s-au dus unii din Ardeal, că unii din satele vecine au fost în America și că acolo câștigă bani mulți. Oamenii din Drăguș s-au interesat dacă pot căpăta și ei de lucru. Unii erau fricoși și nu voiau să plece, fiindcă s-auzea că-i «stampează» în frunte și nu se mai pot întoarce. Alții au fost mai curajoși și din cauza datoriilor și-au zis: «ce-o hi o hi» și au plecat. Mergând acolo au căpătat de lucru. Am văzut că la o lună sau două trimit câte 50-100 fiorini sau se mai împrumutau pe la cunoscuți și trimiteau mai mult acasă pentru a plăti scadența.
Cei dimprejur au văzut că trimit parale «și-au plecat și unii și alții». Emigranții împrumutau de la Băncile din sat sau apropiere câte 300 fiorini, din care li se reținea camăta, plăteau biletul de drum și rezervau 30 de dolari – hrana pe trei săptămâni, spre a-i arăta la debarcare conform legilor din America.
Se interesau însă mai înainte de la un om vecin din sat care plecase acolo. Acela făcându-și loc, toți luau adresa lui și se duceau la el. Așa se făcea că într-un anumit loc se îngrămădeau toți dintr-un sat ca albinele în jurul reginei. Drăgușenii erau mai mulți în Verona și Alliance Ohio; Sâmbeteneii erau în Canton lângă Alliance.
Erau și agenți în Bremen și Hamburg care țineau drumul celor ce plecau în porturile Havres, Rotterdam și întrebau care vor să mai vie din sat. Fiecare agent își lăuda linia lui și le trimitea informații prin plic acelor pe care îi aflau că vor să plece și cereau să le răspundă ca să le rezerve loc pe vapor. Pe urmă îi băgau în pivnițele vaporului. Așa s-a făcut că la războiu erau 120 de oameni din comună buni de purtat armele“.
„Sărăcia e bine legată de Drăguș și nu se mai desparte cât îi lumea...”
Ca să înțelegem motivele pentru care locuitorii Drăgușului au ales să emigreze temporar în America, trimitem și noi, asemenea cercetătorului Romulus Cotaru, la câteva versuri elocvente: „Ţara Oltului/Para focului/Ţară de ocară/Pkită de săcară...”; după cum trimitem și la cuvintele săteanului Nicolae Poparad, „Sărăcia e bine legată de Drăguș și nu se mai desparte cât îi lumea...”. Un lucru e cert: drăgușenii au luat drumul Americii mai cu seamă din motive economice.
La descărcat paie
Același Romulus Cotaru inventariază „condițiunile neprielnice” în care se desfășoară viața economică a Drăgușului – „pământ puțin și nerodnic, pădure și apă neîndestulătoare pentru nevoile satului, datorii mari, produse de o fiscalitate apăsătoare și de creșterea populației” – dar Adrian Negrea este cel care detaliază lanțul de cauze ale emigrării într-un capitol de sine stătător al studiului său; iar inventarul său, sec, scurt, la obiect, e revelator; ca o înșiruire de sentințe:
„Mediul natural ca element de producție este sărac în Drăguș. Nu există aici – referindu-ne la subsol – nici un fel de zăcăminte subterane, mine sau cariere, spre a putea lua naștere o industrie extractivă care să asigure un mijloc de muncă și de câștig locuitorilor. Tot astfel la suprafața solul e redus ca posibilitate economică. (...) Pădurea, între altele, n-a putut duce la o industrie sau o exploatare a lemnului, în primul rând din cauza lipsei forței motrice a apei. (...) E așa de mare lipsa de apă încât pentru folosința unui pârâu local a dăinuit și mai dăinuiește încă un conflict acut între locuitorii din Drăguș și cei din Sâmbăta de sus. (...) Așa cum a rezultat în urma frământărilor cosmice, pământul Drăgușenilor nu e deloc favorabil agriculturii. Compoziția chimică a terenului îl arată a fi sărac în săruri și azotați. (...) Redus ca întindere, sărac în ce privește calitatea, iată care e situația pământului în Drăguș”.
Drăgușeanul Aurel Trâmbițaș e categoric: „Noi muncim din greu și abia ne scoatem din pământu acesta rău cheltuelile și hrana”.
Adăugăm aici pulverizarea continuă a loturilor agricole existente, prin creșterea populației satului – „gospodăriile posedă suprafețe extrem de mici și dacă s-ar mărgini numai la folosința lor n-ar putea să-și procure mijloacele de subzistență” – și ne va fi ușor să înțelegem de ce, în primii ani ai secolului XX, câțiva drăgușeni, dintre cei mai temerari, au luat drumul Americii. D.C. Georgescu, cel care efectuează studii de demografie la Drăguș, notează: „(...) dacă familia se mărește, mijloacele sale de subzistență se reduc, bineînțeles până la o limită sub care familia se vede obligată să-și reducă numărul membrilor prin emigrație”.
Desigur, până la momentul în care emigrarea în America s-a impus printre soluțiile de ridicare a nivelului de trai, drăgușenii încercaseră și alte căi: o primă emigrare a populației excedentare avusese loc în Dobrogea, în jurul anilor 1860. În plus, locuitorii satului făgărășean obișnuiau deja să lucreze mult în afara satului, recurgând la satele vecine mai bogate în pământuri, unde cultivau în arendă sau dijmă cereale sau coseau, în același mod, fân pentru vite. „Cosirea fânului în parte la Sași, peste Olt, este un fenomen aproape general la Drăguș”, notează cercetătorul Adrian Negrea în 1929, inventariind o practică de altfel foarte veche. Învățați să iasă din sat ca să poată trăi, și ca păstori, în vechime („în tradiția Drăgușenilor este o veche și adâncă deprindere migratorie”), sătenii fac un pas mai mare începând cu anul 1901, atunci când „o adevărată psihoză a emigrărilor” în America pusese stăpânire pe întreg Ardealul:
„Se zvonea din sat în sat că pleacă oamenii într-un loc unde se câștigă bani mulți”.
„Este cam de mult de când nu mai știu nimica despre acasă și suntu foarte necăjitu”
Desigur, viața în America nu e numai lapte și miere (dimpotrivă chiar), dar drăgușenii – concentrați în câteva orașe vecine: Bedford, Ohio, Detroit, Michigan, Alliance Ohio, Cleveland – sunt mulțumiți că pot strânge câțiva bănuți, economisind în medie „cam 50 dolari pe lună”. De dormit dormeau în „borturi”, iar pentru serviciile gazdei – spălat, dormit, „rent” – plăteau câte 3 dolari pe lună.
„Cei căsătoriți luau case cu chirie sau puteau fi bortieri și făceau afaceri bune. Cei duși de curând și care aveau acasă datorii de achitat puteau trimite câte 100 coroane sau, dacă se mai împrumutau pe la tovarăși, câte 100 de fiorini. Împrumutul de bani era ceva obișnuit între ei. Unii îi duceau pentru păstrare și într-un fel de bancă, fără dobânzi, putându-i retrage când voiau. Îi puteau pune și cu «proțente», dar numai să fi avut mai mult”.
„Am muncit la conducte, la canale prin pământ, la Societatea Petrol Office și apoi la o fabrică de vagoane”, își reconstituie traseul Matei Stoia – iar traseul său e reprezentativ pentru zecile de mii de ardeleni de pe teritoriu american.
Din emigrație, drăgușenii trimit în sat scrisori impresionante, în care cer să știe cum e acasă, cum merg treburile câmpului, ale familiei – dar mai cu seama cer imperativ să primească vești, să li se răspundă. La mii de kilometri depărtare oamenii noștri simt acut singurătatea, urâtul îi bântuie. Iată-l, de pildă, pe Spiridon Tătaru, care, în decembrie 1914, le scrie părinților; nu le-a putut trimite bani din motive de război:
„Cum sunt holdele, adecă sămănăturile bunesu ori nu și avutați de ajunsu și cum au fostu... Eu vașu ajuta din câte poci, dară acuma nu să poate nici cumu, că și eu am pusu acasă niște bani și mi-au venitu îndărătu din Neviorcu, că nu potu merge. Miau părutu bine că iamu primitu îndărătu de nu iamu pertu. (...)
Dragă tătucule și maică, spunei și la nevasta mea Nefta și la socru și soacri și spunele că eu le-am făcut 4 cărți și eu nu am primitu nici una. Nu le-au primitu ori cei de nu îmi scrie nimica. Aice m-am urâtu cu atâta. Spunei sămi scrie vreuna sau 2 să mai știu ce mai face și mai trăește iubitul meu copil ori nu, că este cam de mult de cîn nu mai știu nimica despre acasă și suntu foarte necăjitu și cîn scriu rânduri îmi curgu lacrămile din ochi și suntu necăjitu foarte tare. Spunei multă voe bună și cuscrului de din josu și cuscri și Leni și lu Zenidofi acasă și Mariuți și lu George și la ai Lascului și badi Domu... la toți care suntu pe acasă, la toți vecinii și la toate neamurile care mai trăescu Dumnezeu să le dea sănătate...“
Tânărul Spiridon scrie și că s-au închis fabricile de câteva săptămâni, că „sunt oameni cu miile de nu lucră. Se calcă omu pre omu; lucrările mergu foarte rău, nu numai aici ci în toate părțile...”. Şi, din dorința de a le arăta alor săi cum sună limba pe care o vorbește el în America, drăgușeanul face și o serie de transcrieri fonetice. Întrebând, de pildă, un camarad despre soarta grevei, despre momentul în care se vor întoarce la lucru, acesta i-a răspuns: „ai dono, mebi eftu, tu tri uik“ (I don't konw, may be two, two-three week).
Uliţa Mare a Drăguşului în vara lui 1929; în primplan, cârciuma lui Nicolae Jurcovan (foto: Iosif Berman)
E trist că n-are vești despre soție, despre care a auzit de la alții c-ar fi plecată să îngrijească răniți prin școli, dar recunoaște cumva că plecarea l-a salvat: „Dară.. veți ști că am avutu un noroc mare noi care suntem în America, că de eramu acasă eramu și noi prin niscai șanțuri... cum suntu alți astăzi“. Cere să i se spună și „ce mai facu boi mei de mai suntu” și trimite acasă o poezie: „Frunzuliță lemn domnesc/Stau în loc și mă gândescu/Cum în lume să trăescu./De trăitu nu trăescu bine/Supărarea-i tot cu mine/Că suntu în țară străine/Unde nu cunosc pe nime/Numai frunza și iarba/Şi doru de maica/Căsu departe rău de ea/Tomnai în America/Frunzuliță de săcară/Stau în loc mă gândesc iară/Ce jale-i în țara mea (...)”.
De cealaltă parte, Ion Tătaru – care și-a americanizat numele, iscălind Iohn I. Tătaru – îi scrie nepoatei lui Rafira: „Îmi scri că să viu acasă, că mă așteaptă fete cu dor mare. Ia scriemi ce fete mă așteaptă și scriemi laolaltă cu dânsele o scrisoare că apoi poate că mă vor face să viu acasă mai curând“. Cercetătorul Romulus Cotaru reproduce conștiincios – și explică – frânturi din aceste scrisori care mărturisesc dorul de casă:
„Nici timpul, nici depărtarea, nici marea deosebire dintre mediul rural ardelean și acela al orașului industrial american nu izbutesc să rupă legăturile dintre țăranul emigrat și satul lui de obârșie. El cere mereu vești de acasă, trimite familiei cei câțiva dolari agonisiți pentru plata datoriilor făcute în țară, întreabă cum merge lucrul câmpului, dacă a fost târg mare în acel an, dacă au venit la el arpășeni sau sâmbeteni din satele vecine, trimite surorii lui un inel «sau verigă» și își termină scrisoarea în care povestește despre grevele muncitorilor din America sau despre frigul din iarna anului 1914, spunându-i: «Mai dute și mai leagănă pe sorta și pe Ionică, capoi îți mai trimitea eu câteceva...» Trăind trupește în mijlocul unei mari țări depărtate, drăgușeanul rămâne sufletește în mijlocul satului lui și-și trimite sora să-i legene nepoții, ca și cum i-ar vorbi din odaia vecină”.
„America e înaintată tare, iar noi nu am putut folosi nimic”
Pe tărâm american, drăgușenii fac eforturi de a se integra în sânul noii comunități în care au intrat: își rad mustățile lungi, bogate, și îmbracă haine elegante, de oraș. E însă o integrare aparentă, asemenea unei măști, care durează exact atât cât durează absența din sat; iar (re)acomodarea rapidă cu satul, după un an sau cinci petrecuți în America, îi uimește pe monografiștii din echipa lui Gusti. Într-un document redactat după campania de cercetare, în octombrie 1929, arhitecta Marica Cotescu mărturisește că nu înțelege, cu privire la „marele număr de emigranți reîntorși din America”, „cum pot să se readapteze atât de complet vieții rudimentare și mediului simplu din care au eșit”.
La rândul său, Adrian Negrea încearcă să explice reintegrarea rapidă prin „spiritul conservator al drăgușenilor”, mult mai puternic – pare-se – decât tendințele inovatoare ale Americii, și surprinde, în tușe scurte, clare, procesul de revenire la obiceiurile vestimentare (și nu numai) de dinainte de plecare:
„Cât timp au stat în America toți emigranții își schimbaseră cu desăvârșire costumul purtat de ei în sat. În locul opincilor luaseră acum ghete și nu din cele mai puțin estetice. Ci, din contră, lucruri fine sau pantofi eleganți. De asemenea, în ce privește restul îmbrăcămintei. În locul cămășii aspre, lucrată din cârpă, de la Drăguș, purtau acum cămăși subțiri cu guler tare și cravată scumpă. Îmbrăcămintea aceasta și mai estetică și mai igienică decât cea purtată în sat le dădea o notă de superioritate, trecându-i pe ei, sătenii din Drăguș, în rândul orășenilor. Ar fi fost natural să le poarte și mai departe în sat atunci când se înapoiau. Acest lucru nu se întâmplă însă. Costumul la ei durase atât cât a durat și viața de emigrant în orașele Americii. De îndată ce au revenit în sat la casa lor l-au aruncat și au îmbrăcat în schimb costumul drăgușean. Râdea – spune I. Sofonea – și ăi din casă și ăi din sat de mine”.
Sub presiunea comunității și a propriilor credințe, emigrantul drăgușean devine drăgușean și-atât. Şi tot cercetătorul Adrian Negrea e cel care conchide – nu fără o urmă de mirare – că, în loc să devină agenți transformatori pentru comunitate, emigranții „au fost, mai degrabă, absorbiți și uniformizați în ritmul de viața al satului”.
În ciuda acestei concluzii generalizatoare, au existat în Drăguș și încercări punctuale de schimbare. Unele n-au avut deloc succes, cum e cazul experienței povestite de drăgușeanul Isac Stanimir unui monografist:
„Plecând în America, noi n-am putut veni cu nimic nou. Acolo am lucrat în fabrică. Se plătea un pic mai bine. Noi n-am lucrat la câmp. Mi-a plăcut multe lucruri și acolo. Acolo au un «dărab» de pământ mai mare la un loc. Cucuruzul îl pun cu mașina și-l sapă cu mașina în toate părțile. Asta la noi nu se poate în bucăți mici. Nu se poate să se sape și în curmeziș. În America să tae cocianul cam cu 3 săptămâni înainte de coacere și se leagă în snopi, se pune câte 10 snopi la un loc și iarna se rupe ștuletele. Se tae cucuruzul de vreme, căci fac din el bun nutreț, fiind încă verde, și apoi tufarul în grămadă se coace cu răgaz. Şi eu am făcut asta într-o toamnă ploioasă. Am presimțit că n-o să se coacă și m-am apucat de l-am tăiat și cu ceartă în familie. L-am pus în grădină și am avut de luptă cu găinile. Au fost și grămezi cam dese și n-am izbutit. S-a copt, dar nu destul de bine. Au fost și păsările care l-au conturbat. America e înaintată tare, iar noi nu am putut folosi nimic. Ca mici economi ce suntem și tot regiunea noastră ne-a dat învățătură“.
Alte încercări de schimbare, de suflu nou în lumea satului, au fost însă de bun augur, cum e cazul „tovărășiilor” sau „învoirilor” pentru munca în comun a mai multor familii – „din această categorie fac parte tovărășiile pentru exploatarea mașinii de treerat”.
Dar dacă pe plan economic, drăgușenii trecuți prin experiența emigrării n-au putut aduce mare lucru în viața satului – în definitiv, ei lucraseră acolo în industrie, nu în agricultură – oarece schimbări, fie ele reduse, fără mari posibilități de extindere, pot fi amintite în domeniul asistenței sociale; iar aici influența americană nu poate fi în niciun fel negată. Căci drăgușenii alcătuiseră pe când se aflau în America, după modelul societăților organizate de celelalte minorități, un „Fond de ajutor și cultură al Drăgușenilor Americani”.
Şi mai târziu, când fondul a fost strămutat în țară, din banii strânși de membrii săi s-au cumpărat cărți de școală pentru copiii din Drăguș, un clopot nou pentru biserică, în locul celui luat de nemți, s-a reparat o cruce ridicată de primii drăgușeni plecați în America, s-au dat ajutoare unor văduve din sat. Fondul a sfârșit însă prost – și ca urmare a crizei economice pe care a traversat-o România în anii interbelici. Astfel, în 1938, când o echipă de cercetare a revenit în sat, din banii societății nu mai rămăseseră decât vreo 20.000 de lei – „ceilalți s-au pierdut din cauza conversiunii și a falimentelor băncilor” la care fuseseră depuși.
BIBLIOGRAFIE
Cotaru, Romulus, „Etica drăgușenilor”, „Sociologie românească”, anul III, nr. 7-9, iulie-septembrie 1938, pp. 310-338
Georgesco, D.C., „Considérations sur l’alimentation de la population paysanne de Roumanie”, Communication au XII-e Congres International de Sociologie, Bruxelles, 1935 (în „Archives pour la Science et la Reforme Sociale”, XIII-e Année, I, Bucarest, 1936, pp. 2-32)
Georgescu, Dr. D.C., 1945, Demografia și igiena populației. Extras din Drăguș, un sat din Ţara Oltului (Făgăraș), București, Institutul Social Român
Negrea, Adrian Gh., „Procesul de emigrare a drăgușenilor în America”, „Arhiva pentru știința și reforma socială”, anul XI, nr. 1-4, 1933, pp. 94-130
Popoiu, Dr. Paula, 2009, Drăguș după 80 de ani de la prima campanie monografică, volumul 1, Craiova, Editura Universitaria
Rostás, Zoltán, 2000, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl (1985-1987), București, Editura Paideia
Stahl, H.H., „Şcoala monografiei sociologice”, „Arhiva pentru știința și reforma socială. Omagiu profesorului D. Gusti. XXV de ani de învățământ universitar”, II, anul XIV, 1936, pp. 1130-1165
