Amazoanele văzduhului: escadrila sanitară pe Frontul de Est

Autor 3150 vizualizări


Parcurgeţi, în cele de mai jos, incredibila poveste a Escadrilei Albe, singura formaţie de acest tip din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial alcătuită preponderent din femei. În scriptele Armatei Române, ea figura cu denumirea tipic militară de Escadrila sanitară, iar menirea ei pe Frontul de Est era să transporte pe cei răniţi foarte grav, care aveau nevoie de intervenţii chirurgicale imediate, la spitalele din zona interioară. Paternitatea denumirii poetice e disputată de mai mulţi autori, iar câştig de cauză pare să aibă jurnalistul italian Curzio Malaparte. Cine sunt însă „amazoanele“ care alcătuiau escadrila salvatoare?


Un scriitor relativ modest, dar plin de entuziasm, pe numele său George Acsinteanu, publica în 1943 a doua ediţie deja a „romanului-document” Escadrila Albă(Editura Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucureşti). În deschidere, editorul nota cu satisfacţie şi cu evident scop publicitar:„Cele două cărţi de războiu, «Biruitorii, oameni cu suflete de zei» şi «Escadrila Albă» ale d-lui George Acsinteanu, care au încercat un mare triumf literar şi de librărie, epuizându-se numai în Capitală zece mii de exemplare, fără a se trimite în provincie, apar acum într-o ediţie completă, revăzută şi întregită de autor cu ultimele fapte de arme ale aviatoarelor românce care au luat parte la luptele Stalingradului. «Escadrila Albă» a mai avut şi altă biruinţă:titlul şi tematica acestei cărţi au constituit motivul după care s-a făcut scenariul filmului «Escadrila Albă», realizat de studiourile italiene «Artisti Associati» în colaborare cu Oficiul Naţional Cinematografic din România...”.

 

Un reporter de război italian a folosit în premieră sintagma

S-ar deduce de aici că autorul cărţii, Acsinteanu, ar fi şi „naşul” escadrilei;că el ar fi numit astfel grupul de aparate de zbor pilotate, în majoritate, de femei. În evidenţele Armatei Române, grupul figura cu titulatura tipic militară de Escadrila sanitară, redenumită în aprilie 1942 Escadrila 108 Transport uşor. Ea se afla sub comanda căpitanului de aviaţie Ion Panaitescu, mai apoi a locotenent-comandorului Isaia Popovici, şi era parte a Grupului Aero Transport Militar, comandat la rândul său de căpitanul (r) Ioan Popa.

Dar nu, nu Acsinteanu era autorul denumirii inspirate, de vreme ce, la 18 septembrie 1941, cu mult înainte de apariţia romanului amintit, soldatul Ion Pascu semnala, în gazeta militară „Soldatul“, faptul că „un reporter de război italian(n.r. – nenominalizat în articol)a scris în ziarul lui”despre componentele escadrilei, „în premieră folosind acest termen”. Mai târziu, un alt gazetar va afirma că acest reporter de front italian era celebrul autor al cărţii Tehnica loviturii de stat, în speţă Curzio Malaparte, despre care acum se ştie precis că s-a aflat în documentare şi pe frontul românesc, în special prin zona Moldovei.

Dar de ce Escadrila Albă? Putem doar să bănuim că argumentul principal îl constituia componenţa feminină. Pe de altă parte, întâmplător sau nu, avioanele escadrilei[1]fuseseră, la înfiinţare (25 iunie 1940), graţie iniţiativei prinţesei Marina Ştirbey, vopsite în alb, având ca semn distinctiv crucea roşie, aidoma ambulanţelor auto. Odată cu intrarea în război, aparatele de zbor adoptaseră însă culoarea de camuflaj specifică aviaţiei militare şi probabil sub această formă le-a cunoscut Malaparte...

 

Aventura fetelor pe front, rămasă neexploatată

Ceea ce rămâne indiscutabil este faptul că, deşi membrele escadrilei nu erau luptătoare în accepţiunea nici măcar largă a cuvântului, misiunile lor într-un spaţiu aerian ostil erau cât se poate de periculoase;fetele şi avioanele pe care le pilotau erau pândite la tot pasul de artileria antiaeriană, de trăgătorii izolaţi şi, mai ales, de rechinii văzduhului care, oricum, aveau în dotare aparate mult mai bune ca ale lor.

E timpul să numim cele mai importante componente:Nadia Russo, Virginia Duţescu, Mariana Drăgescu şi Virginia Thomas au făcut faimoasă Escadrila Albă şi, ascultându-le poveştile şi citind presa vremii, e lesne de înţeles că şi-au trăit viaţa pe muchie de cuţit. Nu întâmplător, ele au purtat uniformă asemănătoare celei militare (erau asimilate gradului de sublocotenent), întrucât, în caz de cădere în captivitate, ar fi riscat să fie acuzate de spionaj şi tratate ca atare. Dintre ele, Mariana Drăgescu e singura care a executat operaţiuni de salvare şi pe Frontul de Est, şi pe Frontul de Vest. Şi, după revenirea în ţară a Virginiei Thomas şi a Virginiei Duţescu, în escadrilă vor intra Victoria Pokol, Maria Nicolae şi Stela Huţan-Palade (foto), cea mai tânără şi cea mai frumoasă din întreaga echipă, mai apoi Eliza Vulcu şi altele.

Dincolo de ineditul misiunilor în care au fost implicate, de ceea ce a rămas scris negru pe alb în carnetele lor de zbor, de ceea ce s-a scris despre ele – şi s-a scris nu puţin, chiar şi în anii comunismului, dar mai ales după 1989[2]–, rămânem cu regretul că România, ieşind înfrântă din acest război, nu a exploatat la adevărata ei valoare (propagandistică, istorică, literar-artistică) aventura lor pe front. Aceasta, exceptând filmul artistic româno-italian „Escadrila albă“[3], din 1944, cu Claudio Gora, Lucia Sturdza-Bulandra şi Mariella Lotii.

 

Nadia Russo:1.500 de ore de zbor pentru România şi domiciliu obligatoriu în Bărăgan

Originară din Tver, de lângă Moscova, fiică de general ţarist (Evgheni Brjozovski, mort în 1917), orfană de mamă la 11 ani, Nadia Russo (1901-1988) avea să fie salvată din calea bolşevicilor de către ordonanţa tatălui ei, care o va aduce în Basarabia, la nişte rude din Chişinău.

Aici, în 1925, se mărită cu moşierul Alexandru Russo, ceva mai în vârstă decât ea. Între timp, va studia pictura şi, în paralel, va urma cursuri pentru surorile medicale. În 1935, lăsându-l pe moşierul ei în compania menajerei, tot o tânără rusoaică, Nadia Russo ajunge la Bucureşti, în capitala regatului, interesată fiind să urmeze cursurile Şcolii de pilotaj „Ing. Mircea Cantacuzino”. Un an mai târziu, Nadia obţinea documentul ce o situa pe locul 11 în seria aviatoarelor cu brevet românesc (şi nr. 118 per total), iar în 1938 făcea deja senzaţie la mitingurile aeriene cu avionul ei personal marca Bücker 131 Jungmnnn, cumpărat în 1937.

Graţie renumelui dobândit în aceşti ani, Nadia Russo va fi, alături de Virginia Duţescu, Virginia Thomas şi Mariana Drăgescu, cea de-a patra piesă de bază a careului de dame care a deschis drumul către celebritate a escadrilei sanitare. Astfel că, asimilată aeronauticii militare cu gradul de sublocotenent, va face încă din prima zi de război campania Basarabiei, la finele căreia va fi decorată, apoi va executa noi misiuni, până la cumpăna anilor 1942-1943. În primăvara lui 1943 trecuse deja în rezervă, încărcată de glorie, dar cu sănătatea şubrezită. Fusese însoţită pe front, permanent, de un mic revolver şi de aparatul de fotografiat, multe dintre fotografiile de război în care se văd Mariana Drăgescu, Virginia Duţescu şi Virginia Thomas, inclusiv militarii răniţi, fiind opera ei.

În plus, aidoma ziaristului Acsinteanu, dar mai ales a piloţilor Ion Profir, Sorin Tulea, Ioan Dobran, Dan Stoian şi alţii ca ei, Nadia Russo a scris şi o carte memorialistică numită, nu mai puţin poetic, În goana aripilor albe, care ar fi trebuit să apară în 1944. Implicată într-un scandal cu iz de spionaj, va fi arestată în 1951 şi condamnată la şapte ani de închisoare, după care va primi domiciliu obligatoriu în Bărăgan, la Lăteşti. Se va recăsători târziu cu un alt bătut de soartă, Guy Bossy, va trăi de azi pe mâine (la un moment dat ca simplă muncitoare la o fabrică de lădiţe pentru fructe), se va îmbolnăvi grav şi, într-o zi de iarnă, la 19 ianuarie 1988, se va ridica la cer pentru totdeauna. Zburase per total circa 1.500 de ore pentru România.

           

Mariana Drăgescu:singura supravieţuitoare din celebra Escadrila Albă

Olteancă, fiică de ofiţer, născută la 7 septembrie 1912 la Craiova, genul sportiv (practica patinajul, înotul, echitaţia, alpinismul ş.a.), Mariana Drăgescu capătă brevetul cu nr. 94 în anul 1935. Aceasta, după ce urmase aceeaşi şcoală, „Mircea Cantacuzino” din Băneasa, ca majoritatea piloţilor de turism din acea vreme.

Va fi instruită, ca şi Nadia Russo şi multe alte aspirante la gloria lui Icar din acei ani, de către locotenentul Constantin Abeles, alias Coty, soţul Virginiei Duţescu. Devenind în scurtă vreme un fel de vedetă la mitingurile aeriene, dar nu numai pentru aceasta, Mariana Drăgescu avea să fie cooptată – împreună cu Nadia Russo, Virginia Duţescu, Marina Ştirbey şi Irina Burnaia – la manevrele regale din toamna lui 1938, de la Galaţi, îndeosebi cu misiuni de curierat;un fel de antrenament la scară redusă al războiului care avea să vină. Acum, la manevrele regale, face cunoştinţă în premieră cu uniforma militarizată, adoptată după cea a aviaţiei civile, uniformă care o va consacra, alături de camaradele ei, şi în care va poza de mii de ori de aici încolo.

Mariana Drăgescu este astăzi singura supravieţuitoare din celebra Escadrilă Albă;cea mai tânără componentă a escadrilei, Stela Huţan-Palade, a trecut în eternitate în vara anului 2010... Dincolo de longevitatea Marianei Drăgescu, marele ei record e acela că rămâne singura româncă pe o astfel de funcţie care a făcut războiul din prima şi până în ultima zi, pe ambele fronturi unde a combătut soldatul român. Aceasta, în vreme ce toate celelalte camarade ale ei aveau la activ una, cel mult două campanii, fie în Est, fie în Vest. Fotografii profesionişti de la „Der Adler“, de la „Aripi româneşti“ sau de aiurea, dar mai ales amatorii de suveniruri cu o prezenţă atât de exotică, aveau să o surprindă pe Mariana Drăgescu fie pe aeroportul din Bucureşti-Băneasa, la începutul războiului, fie la Focşani, la Tecuci sau la Tighina, pentru ca, după căderea Odessei, în toamna lui 1941, aviatoarea română să ajungă pe aerodromul din Kotelnikovo, în timpul bătăliei Stalingradului, la Plodovitoje sau la Simferopol, până la Viena, în primăvara lui 1945.

După război lucrează o perioadă în aviaţia civilă, ca instructor de zbor, însă altele erau criteriile de evaluare a competenţei în noile condiţii geo-politice. Şi nu este de mirare că, aidoma tuturor celorlalte componente ale fostei Escadrile Albe din anii de început, Mariana Drăgescu va fi ţinută sub observaţie, intimidată şi presată să devină informatoare a serviciilor secrete;avea prea multe cunoştinţe şi prieteni în lumea bună ca să nu se încerce racolarea ei. Cum avea şi ghinionul să fie şi fiică de ofiţer al Armatei Regale, punct mai mult decât vulnerabil în epocă, va ajunge într-un final dactilografă la o policlinică bucureşteană, până în 1967, când va ieşi la pensie. De atunci până azi trăieşte modest, în micul ei apartament din zona Liceului de Muzică „Dinu Lippati”, iar în toamna acestui an va împlini centenarul.

 

Virginia Duţescu:prima femeie instructor de pilotaj din istoria aviaţiei noastre

Născută la Corabia, în 1910, Virginia Duţescu a fost posesoarea brevetului feminin de pilot-aviator cu numărul 10, obţinut în anul 1936. A participat şi ea la manevrele regale din toamna lui 1938, a fost maestră a acrobaţiei aeriene de la noi, dupa cum a fost şi prima femeie instructor de pilotaj din istoria aviaţiei noastre, la şcoala de la Ploieşti (1939-august 1941).

Din Escadrila Albă, Virginia Duţescu a făcut parte doar până la 1 septembrie 1941, când a demisionat din pricina unor probleme medicale. A fost, o vreme, soţia căpitanului Constantin Abeles, alias Coty, celebru instructor de zbor în epocă, iar după fuga acestuia în Turcia, în 1948, a fost arestată şi deţinută în penitenciarul de la Mislea.

Ea şi Nadia Russo sunt cele două componente ale formaţiei de bază, care, deşi decorate pentru faptele lor în slujba ţării în anii războiului, au fost închise efectiv în penitenciarele comuniste. Dar nici celelalte, cu deosebire Mariana Drăgescu, nu au scăpat de hărţuielile agenţilor Siguranţei (mai apoi, ai Securităţii), care au făcut diverse încercări de intimidare şi şantaj pentru a le atrage în plasa colaboratorilor.

 

Virginia Thomas:misterioasa stewardesă

Prietenii îi spuneau Tommy, însă nimeni nu ştia prea bine cine era şi de unde venise. Cel mult se ştia cum ajunsese ea pilot în Aviaţia regală. Pe scurt, Virginia Thomas, născută în 1910, la Braşov, este cea de-a doisprezecea brevetată între aviatoarele noastre, în 1936, tot la „Mircea Cantacuzino”, iar unul dintre rarele ei interviuri a fost acordat revistei „România aeriană“ nr. 9-10/octombrie 1945.

Căsătorită de foarte tânără cu un latifundiar de pe lângă Bucureşti, avea să fugă în lume după ce îşi surprinsese propria mamă, o fostă servitoare, în braţele soţului ei. Deşi de origine modestă, Virginia avea şcoala vieţii şi fusese instruită după moda vremii, cunoscând mai multe limbi străine, între care germana, franceza şi engleza;amănunt care o va ajuta, în 1939, să ajungă stewardesă a LARES-ului pe relaţia Bucureşti-Berlin. De fapt, se pare că ea a fost prima stewardesă din România. În Escadrila sanitară a intrat ca pilot stagiar la 25 iunie 1940 şi a făcut primele două campanii pe Frontul de Est, ajungând până la Stalingrad, mai exact în bazele de la Kotelnikovo şi Plodovitoje.

Va cunoaşte mulţi piloţi germani şi, încadrată fiind în Escadrila Albă, nimeni nu se mira că era foarte des căutată de către aceştia chiar şi în cartir-ul din Simferopol, peste tot pe unde aveau să o mâne ordinele de misiune. Colegelor ei, în speţă Marianei Drăgescu, le atrăgea atenţia însă că era vizitată, şi cam des, şi de un anume ofiţer de la Biroul special de informaţii al Ministerului Aerului. Şi mai atrăgea atenţia că întotdeauna, indiferent unde erau cazate, ea locuia singură în cameră, în prima şi cea mai spaţioasă încăpere, de regulă în cea de la intrare. Va demisiona în mai 1943, invocând probleme de sănătate, dar, cum nu se putea rupe de armată, se va reîncadra ca şofer pe ambulanţă, la Spitalul de campanie nr. 3 al Crucii Roşii Române.

După 23 august 1944, când aventura ei în Escadrila Albă era deja amintire, într-o excursie la munte, va face cunoştinţă cu un ofiţer de informaţii din Comisia Aliată de Control, fiul unei rusoaice şi al unui englez, spionul tipic, născut pe undeva, prin Persia. Ofiţerul se numea Andrew Kinghard, dar, mai mult ca sigur, acesta era un nume de împrumut. Se spune că amândoi ţineau la băutură şi nimeni nu s-a mirat că rămăseseră doar ei doi la spartul târgului, după un chef de seară, într-o căbănuţă din zona Vârfului Omu. A doua zi erau ca şi căsătoriţi – eveniment de altminteri oficializat la scurtă vreme, în Bucureşti, la ambasada Marii Britanii;proaspeţii însurăţei vor pleca imediat la Berlin, în zona de ocupaţie britanică. De acolo, Virginia Thomas le-a trimis fetelor o scrisoare lungă, cu întreg periplul călătoriei, după care s-a aşternut tăcerea.

Târziu de tot s-au aflat lucruri mai puţin onorabile, între care şi faptul că, la plecarea Virginiei în voiajul de nuntă, prinţesa Marta Ştirbey i-a încredinţat preţioasele ei bijuterii de familie, pentru a i le duce la o anumită adresă, în Vest. Bijuterile n-au ajuns însă niciodată la adresa indicată... Mai târziu, prin anii ’80, cu ocazia unei vizite private în Anglia, Virginia Thomas avea să fie căutată şi găsită de Stela Huţan-Palade într-un sanatoriu, proprietate a socrilor ei. Nu mai ştia aproape deloc româneşte şi era ca dusă demult în altă lume. Evident, nu mai ştia nimic despre fetele din Escadrila Albă. Iar despre această escadrilă, unică în Al Doilea Război Mondial, nici atât...

 

Note


[1]Iniţial, Escadrila sanitară a avut în dotare doar două aparate bimotoare Monospar cu patru locuri. Ulterior, după căderea Poloniei, zestrea i-a fost completată cu mai multe monoplanuri RWD-13, cu trei locuri, concepute în 1933 pentru turism. Un RWD avea viteza maximă 210 km/h, autonomie de zbor de 900 km şi urcau la maximum 4200 m. Pe Frontul de Est, piloţii acestei escadrile au executat până la patru misiuni pe zi, transportând la spitalele din zona interioară răniţii grav a căror viaţă ar fi fost în pericol cu fiecare secundă care trecea până la intervenţia chirurgicală. Mulţi răniţi au fost aduşi direct la Bucureşti.

[2]În ce ne priveşte, am publicat un interviu fluviu cu Mariana Drăgescu în „Viaţa armatei”, colecţia 2000-2001, şi un altul cu Stela Huţan-Palade în „Observatorul militar” nr. 8/26 februarie 2002.

[3]„Squadriglia Bianca“, numele versiunii italiane, singura finalizată.

""