Autor 7395 vizualizări


Janina Dawidowicz avea nouă ani în anul izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial. Provenind dintr-o familie de evrei din Varșovia, Janina a trebuit să se mute împreună cu rudele sale în ghetoul înființat în oraș. A avut însă norocul de a fugi de aici și de a scăpa de deportările către lagărele morții. 

Janina Dawidowicz, născută în 1930, este printre puținii supraviețuitori ai ghetoului din Varșovia. Deși era foarte tânără, își aduce aminte cum zidurile ghetoului s-au umplut de postere prin care oamenii erau somați să se prezinte la Umschlagplatz. Cine nu respecta ordinul urma să fie împușcat. Mulți s-au dus de bunăvoie, își aduce aminte Janina. Germanii le spuneau evreilor că urmau să fie trimiși către lagăre de muncă din estul țării, unde puteau trăi în condiții mai decente. În plus, le ofereau celor care se îmbarcau în trenuri și mâncare:„oamenilor li se ofereau, cred, două felii de pâine, niște margarină sau niște zahăr, dacă mergeau la Umschlagplatz. Nimeni nu-și putea imagina că urmau să ajungă direct într-o cameră de gazare.”

Primii care au plecat au fost cei care nu mai aveau puterea de a rezista în ghetou:bătrânii, bolnavii și copiii sub 12 ani. Din clădirea în care locuia Janina au plecat mai multe persoane, inclusiv gazdele. Oamenii plecau cu toate posesiunile – tigăi, oale, haine. Își luau la revedere și promiteau să trimită scrisori când ajungeau în est. 

Janina și familia ei proveneau din orașul Kalisz, unde duseseră înainte de război o viață frumoasă, fără lipsuri. Ajunși în ghetou, Janina și părinții ei au fost înghesuiți într-o cameră foarte mică, luau apă de la un robinet comun și mâncau pâine amestecată cu rumeguș și cartofi, raționalizată la doar 108 calorii pe zi. Din această cauză, copilul unei verișoare a murit de foame.

Disperat să obțină ceva bani în plus, tatăl Janinei s-a angajat la poliția evreiască ce asigura paza în interiorul ghetoului. După cum avea să se dovedească ulterior, acest serviciu polițienesc nu era decât un alt instrument în mâna naziștilor;însă la acel moment, era singura șansă pentru ca familia Dawidowicz să nu moară de foame.

În ghetou, oamenii s-au organizat în asociații de ajutor reciproc și aveau grijă de copiii rămași orfani. Pentru copii se organiza o școală ilegală, atât profesorii, cât și elevii riscându-și viața pentru a învăța ceva. Existau coruri, lecturi publice și spectacole pentru strângerea de fonduri. 

Tot ce trebuiau să facă, își spuneau oamenii, era să supraviețuiască până la finalul războiului, apoi viața putea merge mai departe – poate nu ca înainte, dar își puteau relua existența. „Mama și bunica spuneau «O să avem nevoie de perdele noi în camera de zi. Și covoarele! Sophie și Stephanie o să ne ajute.» Nimeni nu credea că războiul va continua mult. Franța căzuse, dar mai erau Anglia și URSS și America – o lume întreagă. Bineînțeles că războiul trebuia să se sfârșească.” 

La momentul respectiv, acest lucru părea posibil. Însă în toamna anului 1941 germanii au pierdut șansa de a-i învinge rapid pe ruși, războiul din Est s-a prelungit, iar naziștii au trecut la planurile de exterminare în masă a evreilor.

La Varșovia, în iulie-august 1942, câte 6000 de evrei erau trimiși zilnic către Treblinka. Până la sfârșitul verii, mai bine de 250.000 dintre ei erau deja morți, uciși imediat după sosirea în lagăr. Janina, pentru că era fiica unui polițist, a fost unul din puținii copii lăsați în urmă. „Întregul bloc de apartamente în care locuiam era gol. Tatăl gemenilor care locuia deasupra noastră s-a aruncat de la geam când a venit acasă și nu și-a mai găsit copii.”

Mătușa Janinei a fost luată, apoi și bunicii. În fine, a venit rândul celor din poliție. În ultimele săptămâni petrecute în ghetou, în iarna anului 1942, părinții Janinei au reușit s-o scoată din ghetou:având acte de polițist, tatăl ei putea părăsi ghetoul pentru a escorta camioanele, iar într-o zi și-a luat fiica cu el. Janina a rămas în grija unor călugărițe catolice și și-a schimbat identitatea.

Părinții ei au rămas în urmă și nu i-a mai văzut niciodată. Janina crede că tatăl ei a murit la Maidanek, dar nu știe ce s-a întâmplat cu mama sa. După război, a descoperit că un unchi mai era în viață;s-a întors la Kalisz, așteptând și sperând că cineva se mai întoarce. A așteptat mai bine de un an, apoi a renunțat și a emigrat în Australia. Fiindu-i dor de Europa, s-a întors în 1958 și s-a mutat la Londra.

 

Sursa:www.bbc.com