Autor 6499 vizualizări


Ascensiunea Statelor Unite către statutul de super-putere a început în anul 1917, o dată cu intrarea sa în Primul Război Mondial. După sfârșitul conflictului, președintele Woodrow Wilson avea o mare viziune pentru pacea care urma să fie încheiată, dar nu a reușit să o pună în practică. Pornind de la această viziune, în America s-a născut un conflict între idealiștii și realiștii politici, care continuă și astăzi.

„Sarajevo, varianta secolului XXI.” Așa a calificat politologul american Anne-Marie Slaughter situația din China, unde există un conflict teritorial între mai multe state privind câteva insule, scrie Spiegel. Analogia cu perioada antebelică este clară. China, „Germania de astăzi”, este puterea mondială emergentă care caută să-și definească poziția în comunitatea globală. În același timp, ea emite pretenții privind resursele naturale, își intimidează vecinii și își dezvoltă o impresionantă forță navală pentru a-și asigura rutele comerciale.

Prin aceste acțiuni, China ar putea rivaliza cu o altă mare putere, Statele Unite, care și-ar asuma rolul jucat cândva de Marea Britanie, anume de a încheia alianțe cu vecinii rivalului său. Iar liderii de la Beijing au răspuns acestor încercări de încercuire a țării lor cu un sentiment de indignare asemănător cu cel arătat de Germania lui Wilhelm al III-lea.

Criza din Marea Chinei de Est ilustrează, încă o dată, că mai avem de învățat de pe urma Primului Război Mondial și astăzi, la un secol de la începutul acestuia. Situațiile diferă însă într-un punct important:astăzi nu mai există nicio țară capabilă de a-și asuma rolul jucat în 1917 de America, care – cu intrarea târzie în război – a decis soarta conflictului și a reușit, în curând, să-i depășească atât pe învinși, cât și pe învingători.

Citește și Intrarea Statelor Unite în război în 1917. Telegrama Zimmerman și Discursul lui Wilson

Intrarea SUA în război în 1917 a marcat începutul transformării sale într-o mare putere mondială. Potrivit istoricului Herfried Münkler, acesta ar fi fost de fapt țelul unor politicieni de la Washington. Secretarul Trezoreriei, William Gibbs McAdoo, ginerele lui Wilson, ar fi avut planuri privind înlocuirea lirei sterline cu dolarul ca principalul etalon monetar internațional. Însă președintele Wilson, de formație avocat și politolog, nu avea asemenea intenții. Idealist înnăscut, însă cu o moștenire sudistă (cu nuanțe rasiste), Wilson nu voia altceva decât să salveze lumea și să pună capăt, pentru totdeauna, războiului.

A eșuat, evident, căci pacea pe care și-o imaginase nu a durat decât 20 de ani. Cu toate acestea, politicienii americani de astăzi justifică intervențiile militare ale SUA cu aceleași argumente folosite de Wilson pentru a-și convinge cetățenii să pună capăt izolarii americane și să intervină în războiul european.

Wilson a reușit să aducă Europa în atenția Americii – chiar dacă, după Pacea de la Versailles, americanii s-au întors, temporar, la izolaționismul specific. De atunci, continentul european s-a transformat într-un element central al politicii americane. Astăzi însă, când țara este condusă de un președinte care, ca și Wilson, a primit Nobelul pentru Pace și are o afinitate pentru idealismul politic, SUA se concentrează mai mult pe Asia.

Până la sfârșitul anului 1916, războiul făcuse deja milioane de victime, iar statele combatante nu păreau în stare să încline balanța într-o parte sau alta. Wilson nu avea altă opțiune:Statele Unite trebuiau să intre în conflict. Pe 22 ianuarie 1917, președintele și-a prezentat viizunea în fața Senatului american:era datoria Statelor Unite de a contribui la construirea unei structuri pentru pacea permanentă. În opinia sa, la finalul războiului trebuia să se stabilească o „putere comunitară”, nu o „balanță a puterii” (după modelul politic de până atunci) și trebuia să se ajungă la o „pace comună organizată”, nu la „rivalități organizate”. În alte cuvinte, doar o „pace fără victorie” putea pune capăt războiului în Europa.

„Am salvat lumea și nu am de gând să-i las pe europeni să uite acest lucru”

Prin discursul său, Wilson și-a definit poziția cu privire la conflictul fundamental care caracteriza politica americană la momentul respectiv. Pe de o parte stăteau „realiștii”, care considerau că cea mai importantă sarcină a Americii era echilibrarea intereselor diferitelor țări pentru a obține cea mai stabilă situație internațională posibilă. De cealaltă parte se aflau idealiștii, a căror viziune avea să primească ulterior chiar numele lui Wilson. „Politica wilsoniană”, inspirată din idealurile Puritane americane, pornea de la ideea că Statele Unite trebuiau să joace rolul de stat-model pentru celelalte națiuni, și că țara avea misiunea de a promova democrația și libertatea în lume.  

În aprilie, când cere Congresului să declare război Germaniei, Wilson spune că America luptă pentru eliberarea popoarelor lumii, inclusiv a germanilor. Și apoi a rostit niște cuvinte pe care președinții americani au tot rostit-o de-a lungul anilor pentru justificarea intervențiilor militare (inclusiv Bush, în ajunul invaziei din Irak):"The world must be made safe for democracy."

Apoi, după ce bolșevicii au răsturnat regimul țarist din Rusia, Wilson a vorbit despre un război între democrație și forțele absolutismului. Astfel, potrivit istoricului german Karl Dietrich Erdmann, anul 1917 a ajuns să fie „un an epocal în istoria lumii.” Intrarea Americii în război și Revoluția din Octombrie, spune Erdmann, au făcut ca Europa să-și piardă rolul de principal jucător pe arena internațională.

În cele 584 de zile de război, 116.516 soldați americani au murit (jumătate din ei au murit nu în conflict, ci din cauza epidemiei de gripă spaniolă), 204.002 au fost răniți, iar 3.350 dați dispăruți.  

După încheierea armistițiului, Wilson s-a simțit ca un învingător a cărui sarcină era acum reorganizarea națiunilor europene. „Am salvat lumea și nu am de gând să-i las pe europeni să uite acest lucru”, a spus el.

Încrederea lui Wilson era întemeiată:la sfârșitul războiului, Statele Unite erau recunoscute drept principala putere industrială a lumii. Nicio altă țară nu avea atâta experiență în producerea de bunuri de consum, și după introducerea recrutării generale, țara își dezvoltase o armată puternică, o armată care suferise pierderi mult mai mici decât cele ale aliaților săi.

Războiul care trebuia să pună capăt tuturor războaielor

În plus, puterile europene victorioase datorau Statelor Unite circa 10 miliarde de dolari, în condițiile în care continentul european nu ar fi putut supraviețui primilor ani postbelici fără transporturile de alimente venite de peste ocean. În acest sens, sociologul german Max Weber avea să scrie că dominanța globală a Americii era atunci inevitabilă.

La scurtă vreme după armistițiu, Wilson a plecat în Europa, îndreptându-se spre Paris, unde dorea să pună bazele organizației care trebuia să garanteze sfârșitul războaielor. „Războiul care trebuia să pună capăt tuturor războaielor”:astfel a caracterizat istoricul german Klaus Schwabe visul lui Wilson. „Wilson a fost primul președinte american care a pus Statele Unite, o putere mondială emergentă, în serviciul unei ordini globale care înlocuia rivalitățile tradiționale, orientate spre putere, cu un fel de politică globală domestică bazată pe dreptul internațional.”

Ca un om ce promitea libertate, autodeterminare și pace eternă, nu trebuie să ne surprindă că Wilson a fost primit cu brațele deschise în Europa și celebrat ca un salvator.

A doua oprire a lui Wilson a fost la Londra. Fusese deja avertizat că englezii vor fi, cu siguranță, mai rezervați cu ocazia primei vizite oficiale a unui președinte american. premierul Lloyd George l-a primit pe Wilson cu o oarecare neîncredere, presupunând – pe bună dreptate – că noua putere mondială era o amenințare mai mare la adresa viitorului Imperiului Britanic decât fusese Germania vreodată. La Roma, cea de-a treia destinație, Wilson a fost primit cu o mare de trandafiri. Potrivit bodyguard-ului președintelui, Edmund Starling, primirea de la Roma a fost mai spectaculoasă decât tot ce văzuse el până atunci. „Oamenii l-au salutat pe Președinte ca pe un zeu – un Zeu al Păcii.”

„Armata americană se afla la apogeu ca efective, disciplină și echipament. Europa era complet dependentă de transporturle de alimente din Statele Unite;iar financiar, era absolut la mila americanilor. Europa datora deja Statelor Unite mai mult decât putea plăti.” – John Maynard Keynes despre situația postbelică

Eșecul lui Wilson

Wilson a militat îndelung pentru crearea Ligii Națiunilor. A fost însă dezamăgit de faptul că englezii și francezii erau mai interesați de despăgubirile pe care le puteau cere Germaniei. Wilson ar fi fost chiar dispus să amâne negocierile privind noile granițe și reparațiile de război, dar nu accepta amânarea discuțiilor privind Liga Națiunii. „Cea mai mare greșeală pe care am putea să o facem ar fi să dăm Germaniei motive puternice pentru care, într-o zi, să dorească să se răzbune”, a spus el.

Englezii și francezii au acceptat ideea Societății Națiunilor, inclusiv Articolul 10, care prevedea oferirea de ajutor militar colectiv pentru un stat atacat. Puterile învingătoare din Europa și-au dat seama că asta era singura modalitate prin care, pe viitor, își putea asigura sprijinul american. Însă în următoarele negocieri, Wilson a început să facă diverse compromisuri, iar mai târziu, ca urmare a unei boli misterioase (care nu a fost niciodată diagnosticată), comportamentul lui a început să se schimbe. În final, potrivit lui Herbert Hoover, Aliații și-au dat seama că Wilson va accepta compromisuri cu privire la 13 puncte doar pentru a-l salva pe cel de-al paisprezecelea, anume Liga. Și asta s-a întâmplat. Wilson a semnat Tratatul de la Versailles, în ciuda rezervărilor pe care le avea și a avertismentelor că pactul conținea germenii următorului război.

Însă adevărata înfrângere a lui Wilson încă nu avusese loc. Când s-a întors la Washington în iulie 1919, a întâlnit un Congres în care Republicanii dețineau majoritatea. Pentru că Statele Unite, ca membru al Ligii Națiunilor, trebuiau să renunțe la o parte a suveranității sale în anumite privințe, Congresul american a respins întreg tratatul de la Versailles, implicit și Liga.

Idealismul wilsonian 100 de ani mai târziu

Cum rămâne cu idealismul wilsonian astăzi? La 100 de ani de la eșecul lui Wilson, putem spune oare că tradiția misionarăa politicii externe americane a avut succes? Aceasta nu este o întrebare la care putem răspunde ușor. Pe de o parte, Statele Unite, grație lui Wilson, este și astăzi cea mai mare putere a lumii, chiar dacă a acumulat, între timp, o datorie externă similară cu cea pe care Marea Britanie o avea față de SUA după Primul Război Mondial.

După președinția lui Wilson, republicanii au încercat să izoleze țara atât politic, cât și economic – prin tarife protective, o politică eșuată care s-a terminat cu Marea Criză Economică. Următorul președinte democrat, Franklin D. Roosevelt a continuat idealurile erei Wilson și, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a pus bazele organizației-succesoare a Ligii Națiunilor (ONU).

Apoi, președintele postbelic Nixon și Secretarul său de Stat, Henry Kissinger, ambii adepți ai realismului politic, au încercat să detensioneze situația Războiului Rece printr-o politică de détente. Însă când dictaturile comuniste din Europa s-au prăbușit, mulți americani au văzut în asta dovada faptului că idealurile wilsoniene – de libertate și autodeterminare – nu și-au pierdut validitatea politică. Rămâne să vedem, în viitor, care va fi soarta lor. 

""