„Am blestemat pădurea şi soarta care ne silea să ne ucidem frate pe frate!“

Autor 46743 vizualizări


Primul Război Mondial a presupus, pe lângă binecunoscutele decizii şi consecinţe de ordin politic, şi o serie de drame pentru naţionalităţile europene. În cadrul acestor drame se înscriu şi cele ale soldaţilor români aflaţi sub dominaţie străină, care au fost obligaţi să participe în acest război luptând pentru interesul statului din care făceau parte:militarii români aflaţi în armata austro-ungară sau cei încadraţi în armata ţaristă, provenind din Basarabia. Prizonierii români din armata austro-ungară îşi vor constitui însă, după cum vom vedea, propriile formaţiuni de luptă pentru alipirea teritoriilor lor la România. 

 
Un caz aparte l-a reprezentat pentru literatura română romanul Pădurea Spânzuraţiloral lui Liviu Rebreanu, în care ne este ilustrată nu numai reacţia produsă de moartea fratelui Emil, ucis pentru dezertare şi încercarea de trecere la inamic în Pasul Ghimeş, dar şi drama psihologică a tinerei generaţii transilvănene din timpul războiului;aceasta era pusă, astfel, să opteze între a-şi îndeplini jurământul faţă de împărat şi a lupta pentru alipirea teritoriilor locuite de români la Vechiul Regat.

Câţi români au luptat pentru Austro-Ungaria?  

O statistică importantă referitoare la participarea românilor din Imperiul Austro-Ungar la Primul Război Mondial apare în 1922, la Sibiu. Este vorba despre Jertfele Românilor din Ardeal, Banat, Crişana, Sătmar şi Maramurăş în Războiul Mondiala lui Teodor V. Păcăţian, în care găsim o serie de date referitoare la 22 de judeţe, cu 40 de comune urbane şi 4.183 comune rurale. 
 
Lucrarea a fost începută, după spusele autorului, încă din timpul războiului, în 1915, şi avea menirea să evidenţieze, în cazul unei victorii a Austro-Ungariei, faptul că românii şi-au făcut datoria faţă de împărat şi de data aceasta, urmând să fie cerute, în acest context, o serie de noi drepturi naţionale. Ulterior, au fost elaborate nişte chestionare de către Asociaţiunea românească din Sibiu, destinate preoţilor greco-catolici şi ortodocşi din fiecare localitate românească din Imperiu. În anul 1921 are loc o nouă adunare a Asociaţiuniila Cluj. Sub administraţia românească, datele vor fi culese cu ajutorul prefecţilor şi subprefecţilor judeţeni, obligaţi să împartă primăriilor din satele şi oraşele judeţului respectiv câte un tabel nominal pentru întocmirea situaţiei locale. Pe lângă acestea, a mai fost cerut şi un scurt raport privind ciocnirile interetnice din toamna anului 1918.
 
Din populaţia de 2.979.614 români din aceste zone, au participat la partea activă, ca soldaţi de front, 449.796 de persoane, iar pentru servicii auxiliare au participat 34.578. Au murit pe câmpul de luptă 42.739 de persoane şi în închisoare, prizonierat sau în spitale, din pricina rănilor, 11.275;a existat un număr de 24.406 de invalizi de război, precum şi un număr de 37.898 de răniţi vindecabili, dar şi un număr de 29.839 de persoane date dispărute. În urma acestora au rămas 38.630 de văduve şi 79.226 de orfani. Cât priveşte statutul celor plecaţi pe front, un număr de 6.547 aveau ocupaţii intelectuale, 14.668 erau comercianţi şi meseriaşi, iar 468.329 – plugari şi muncitori (1). 
 
Unul dintre cei mai cunoscuţi autori ai perioadei interbelice care au tratat această dureroasă chestiune (ce fac românii din Ardeal în prag de război) a fost Octavian Tăslăuanu. Acesta îşi descrie experienţa Primului Război Mondial în trei volume. Primul are ca subiect participarea la război alături de Armata Austro-Ungară, în cadrul Regimentului 23 Glotaşi, ce aparţinea „Honvezimii“, armata naţională a Ungariei. 
 
Formaţiunile numite „gloate“ aveau în componenţă toţi cetăţenii care îşi făcuseră stagiul militar la infanterie, cu vârste cuprinse între 23 şi 42 de ani. Regimentele se formau numai în caz de mobilizare generală. Existau patru astfel de regimente numai pentru Transilvania:Regimentul 21 cu sediul la Cluj, Regimentul 22 cu sediul la Târgu Mureş, Regimentul 23 cu sediul la Sibiu şi Regimentul 24 cu sediul la Braşov. Regimentul 23 era format din trei batalioane:Bat. I la Sibiu, Bat II. la Deva şi Bat. III la Făgăraş. Cu excepţia Batalionului I, al colonelului Voicu, celelalte batalioane erau conduse de maghiari, deşi componenţa etnică românească era covârşitoare. 
 

"Carpaţii erau aproape şi nu era greu să trecem frontiera"

Semnificative sunt aici declaraţiile autorului legate de începutul înrolării soldaţilor români din Ardeal în primele formaţiuni ce urmau să plece pe front:„În vremea asta, atenţiunea noastră era îndreptată spre România. Aşteptam un semn de nădejde, cum aşteaptă orbul o rază de lumină. A sosit vestea despre hotărârea Consiliului de Coroană prin care s-a decretat neutralitatea României. Ne simţeam ca o turmă fără păstor, care în fiecare zi poate fi pornită pe câmpul de măcel. Toate planurile noastre s-au prăbuşit ca cetăţile clădite de copii, ni s-a întunecat sufletul şi ne-a sângerat inima. Carpaţii erau aproape şi nu era greu să trecem frontiera. Ne-a ispitit gândul, dar nici unul nu ne-am putut decide să părăsim Ardealul, să lăsăm pe mâna străinilor atâţia mii de români, punându-ne la adăpost doar scumpa noastră piele. Ne ademenea mai mult ideea de a trece cu batalionul întreg peste munţi, dar, ţăranii văzând că nu se mişcă România, şi-ar fi părăsit cu greu gospodăriile, nevestele şi copiii, lăsându-le pradă răzbunării statului unguresc“(2). 
 
(Militari  români din fosta armată austro-ungară din cadrul Corpului de voluntari români din Rusia, 1918-1919)
 
Cu toate acestea, în rândul intelectualităţii găsim o situaţie confuză, mare parte aflându-se sub imboldul de moment că România va intra în război de partea Puterilor Centrale pentru a obţine Basarabia. Trebuie precizat faptul că, la început, printre cântecele militare ale formaţiunilor româneşti, putea fi regăsit şi actualul imn naţional, „Deşteaptă-te române!“, românii fiind priviţi ca viitori aliaţi împotriva Rusiei.
 
De asemenea, pentru ofiţerii români de carieră, fidelitatea faţă de patria Austro-Ungară, prin jurământul faţă de împăratul Franz Josef, nu putea fi contestată. Astfel, putem observa atitudinea lui Petre Nemoianu care, la începutul războiului, declara:„Între sentimentul naţional şi dragostea pentru tron o voi alege pe a doua“. Cu toate acestea, el va ajunge să lupte în Armata Română în anul 1917. Partidul Naţional Român din Transilvania face un apel cu ajutorul Bisericilor Ortodoxă şi Greco-catolică pentru împărţirea de circulare prin care li se cerea soldaţilor să îşi facă datoria faţă de ţară şi împărat.(3)
Liderul Partidului Naţional Român, Teodor Mihali, publică un apel, „Pentru fiii naţiunii române!“;în urma acestuia, Octavian Goga şi Vasile Lucaciu trec graniţa în Vechiul Regat. Ajunşi aici, regele Carol I intervine, cerându-le celor doi să rămână fideli faţă de împăratul Franz Josef.
 

„Ne luptaserăm, deci, ardelenii şi bucovinenii împotriva basarabenilor“

Mobilizarea Armatei a 2-a Austro-Ungare a durat mai mult decât se aşteptau Puterile Centrale, iar Armata a 8-a Germană a fost forţată să lupte împotriva a două armate ruse, fiind pusă permanent în pericolul de a fi încercuită. După ce, la data de 30 august-1 septembrie, regimentele Armatei a 2-a ating linia Nistrului, trupele încep să fie aruncate în luptă una după alta, astfel că, fiecare batalion, cum sosea în Galiţia, era aruncat în foc, iar soldaţii care atacau în linie de trăgători erau seceraţi foarte uşor de mitralierele ruseşti (4).
 
Imaginile pe care le aveau în faţă soldaţii din regimentul lui Octavian Tăslăuanu erau de coşmar, iar moralul scădea în fiecare zi:„Schilozii ce defilau pe dinaintea noastră, vuietul luptelor de prin împrejurimi, veştile că suntem bătuţi, învălmăşeala retragerii din Halici ne-au demoralizat cu desăvârşire, înainte de a fi dat faţă cu duşmanul. Se spunea că ai noştri, neputând transporta toate alimentele din depozite le-au aruncat în aer. Numai preţul făinii se urca la peste jumătate de milion de coroane. Calea ferată şi minunatul pod de peste Nistru au fost distruse [...] Nu vedeai decât morminte proaspete cu mici cruci din crengi la creştet, arme ruseşti distruse, grămezi de muniţii şi cadavre neîngropate“(5). 
 
Ocupând Lembergul, ajungând până la râul San şi încercuind fortăreaţa Przemysl, armata rusă punea stăpânire pe Galiţia şi tăia căile de retragere spre sud ale armatei austro-ungare (6). 
La data de 11 septembrie, regimentul de glotaşi al lui Octavian Tăslăuanu a suportat un atac rusesc în zona oraşului Dimitrize, atac dat cu soldaţi proveniţi din Basarabia:„Între ruşi erau mulţi basarabeni, după spusa unor prizonieri. Ne luptaserăm, deci, ardelenii şi bucovinenii împotriva basarabenilor. Am blestemat pădurea şi soarta care ne silea să ne ucidem frate pe frate!“ (7). Începând cu data de 16 septembrie, Armata a 2-a Austro-Ungară suferă o înfrângere în faţa oraşului Sambor, mare parte dintre regimentele care au apărat oraşul fiind formate din români:„De la Halici până aici întâlniserăm numai români, se mutase Ardealul în Galiţia“(8).
 

Formaţiunile prizonierilor români

Anul 1916 a reprezentat un moment crucial pentru militarii români din armata austro-ungară, moartea împăratului Franz Josef, precum şi intrarea României în război determinând o sporire considerabilă a numărului de militari dezertori la inamic. 
Voluntari  transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni din Legiunea Română din Italia, sosiţi în ţară (Sibiu, 1919)
 
În anul 1917, guvernul român a început să strângă o serie de prizonieri români din armata austro-ungară în tabăra de la Darniţa (Ucraina). Aceştia au primit aici o nouă instrucţie din partea unei misiuni militare române în frunte cu colonelul Pietraru. Numărul celor care au aderat la aceste formaţiuni a fost de aproximativ 15.000-20.000 de persoane. Plecarea primului transport de voluntari s-a făcut la data de 15 iunie din Kiev, sub asistenţa unor personalităţi române din Basarabia, cum ar fi D. Hallip, căpitanul Popovici şi preotul C. Florian. Înainte de sosirea în ţară, trenul a fost primit şi ovaţionat în Chişinău. În ziua de 8 iunie, trenul a ajuns în gara din Iaşi şi a fost întâmpinat de o serie de personalităţi, printre care se aflau Vintilă Brătianu, generalul Prezan şi generalul Nicolae Petala. Ostaşii ardeleni reînrolaţi au participat, astfel, la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.
 

„România Mare, foaia voluntarilor români din Austro-Ungaria“.

O importantă sursă de informaţii privind alcătuirea primelor formaţiuni militare din rândul prizonierilor din armata austro-ungară în Ucraina o reprezintă revista „România Mare, foaia voluntarilor români din Austro-Ungaria“, publicaţie săptămânală, avându-l redactor-şef pe Sever Bocu;cel care se ocupa, de altfel, cu propaganda în rândul prizonierilor români din lagărele ruseşti, ­pregătindu-i pentru (re)înrolare. Primul număr al revistei anunţă, astfel, constituirea unei Ligi a Naţiunilor din Austro-Ungaria, la Kiev, ligă iniţiată de o organizaţie cehoslovacă şi reprezentată printr-un număr mare de prizonieri de pe teritoriul Imperiului, constituiţi în armate naţionale. În numărul 8 al aceleiaşi publicaţii avem informaţii despre voluntarii români proveniţi din rândurile ardelenilor emigraţi în America. Printr-o delegaţie în frunte cu Vasile Lucaciu, aceştia cer preşedintelui şi guvernului american să lupte pe frontul francez sub o uniformă românească, imediat după intrarea Statelor Unite în război.
 
O dată cu destrămarea dublei monarhii, se destramă şi forţa militară austro-ungară. Ofiţerii, subofiţerii şi ostaşii români care fuseseră înrolaţi sunt demobilizaţi. Considerându-se dezlegaţi de jurământul faţă de Imperiul Austro-Ungar, ei au avut o activitate deosebit de importantă atât în edificarea Marii Uniri, cât şi în formarea noii armate române de după război. Transilvania urma să dea, astfel, armatei române în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial doi şefi de stat major din rândul fostei armate austro-ungare:este vorba despre generalii Iosif Iacobici şi Ilie Şteflea.
 
NOTE
1. Teodor V. Păcăţian, Jertfele Românilor din Ardeal, Bănat, Crişana, Sătmar şi Maramurăş aduse în Războiul Mondial, Sibiu, 1923, p.23
2. Octavian C. Tăslăuanu, Trei luni pe câmpul de război (Ziarul unui ofiţer român în armata austro-ungară, ) Bucureşti, 1915, p.24
3. Maior Petru, Romanians in habsburg army, p.182
4. Octavian C. Tăslăuanu, Op. cit., p.71
5. Ibidem, p. 72
6. Mircea N. Popa, Primul Război Mondial 1914-1918, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979 p. 71
7. Ibidem
8. Octavian C. Tăslăuanu, Op. cit., p.73