Autor 9211 vizualizări


Clădirea care adăpostește Colegiul Regal Holloway al Universităţii din Londra, situat în comitatul Surrey, e inconfundabilă. Cărămida roșie aparentă e în ton cu peisajul urbanistic local, iar pădurea de cămine de pe acoperiș amintește izbitor de castelul de la Chambord.

În cele două curţi interioare ale colegiului, curţi ce nu comunică între ele, sunt două statui. Prima, cea din curtea cu deschidere spre faţadă, e a Reginei Victoria; cea de-a doua, dintr-o curte interioară rezervată mai mult studenţilor, îi reprezintă pe soţii Thomas și Jane Holloway, cei care au donat banii necesari realizării impunătoarei construcţii, împrumutându- şi, desigur, şi numele pentru posteritate.

Reprezentarea celor doi soţi nu ţine de convenţii sau ficţiune – Thomas era foarte îndrăgostit de Jane, nu aveau copii și împreună erau preocupaţi de educaţia fetelor tinere, cărora le-a fost destinată iniţial clădirea. Iar acesta e un bun prilej pentru o incursiune în istoria familiei.

Averea născută dintr-o alifie

Thomas Holloway (1800-1883) a avut un imperiu medical atât de întins și, în consecinţă, bine-cunoscut1, încât Charles Dickens, cu un umor negru, credea că în cazul în care un Holloway ar fi fost omorât, duhul lui s-ar fi întors în lume spre a-i tulbura de pământeni; într-atât de mare le era puterea.

În epocă, Thomas (medalion) s-a autointitulat profesor, iar contemporanii l-au perceput fie ca pe „cel mai mare binefăcător al tuturor timpurilor”, fie ca pe un criminal cu milioane de victime. Produsul cel mai cunoscut al firmei Holloway era un unguent ce avea faima de a vindeca și un picior de lemn!

El conţinea însă (doar) ulei de măsline (44%), lanolină (30%), rășină (15%), și, desigur, ceară de albine albă și galbenă. Pe lângă unguent, firma vindea și pastile pentru copii, care conţineau aloe, mirt și șofran. Pastilele pentru adulţi erau făcute din aloe vera (37%), rădăcină de rubarbă (18,75%), ghimbir (18,75%), sulfat de potasiu (9,5%), scorţișoară, sare și șofran.

Unguentul era însă produsul-vedetă al firmei – și se pare că inventatorul, Thomas Holloway, era pe deplin conștient de efectul său placebo, socotind, desigur, că acesta merita să fie probat. A trăit apoi cu convingerea că nu și-a râs niciodată de clienţi, conștiinţa i-a fost, se pare, pe deplin împăcată. Cum s-a născut alifia? Holloway turnase – în copilăria sa petrecută în Cornwall – ulei rămas de la gătit în sticle.

Așa i-a venit ideea acestui preparat, pe care a început să-l producă în 1837 şi pe care l-a transformat într-un panaceu – foarte bine promovat încă de pe ambalaj. Guta, reumatismul, ulcerul, durerea de piept sau de cap își găseau prin el vindecarea. De altfel, emblema companiei lui Holloway era o reprezentare a Hygeeiei, cu Asclepios pe o parte și pe cealaltă cu un copil care ţine o tăbliţă pe care scrie „Don’t Despair” (Nu disperaţi).

Din imensa avere adunată, Thomas Holloway a construit în 1879 colegiul de care aminteam în debutul acestei istorii, iniţial destinat fetelor. Numele lui era Holloway College for the Higher Education of Women. În 1886 a fost redenumit Royal Holloway College și acum e parte a Universităţii din Londra.


Recipiente personalizate, de dimensiuni diferite, pentru unguentul Holloway, sec. XIX

Produsele Holloway, de vânzare şi la Bucureşti

Imaginaţia propagandistică a lui Thomas Holloway pare să nu fi avut limite – reclamele lui s-au răspândit în toată lumea şi au ajuns inclusiv la piramidele din Egipt. În fond, nimic mai firesc în Imperiul Britanic. Holloway avea reprezentanţă și la New York, în Manhattan, iar despre unguent se spunea că e capabil „SĂ-I ÎNTOARCĂ DIN MOARTE” – aşa era precizat, cu majuscule, în reclama iniţială – pe invalizii victorieni.

În Franţa, produsele lui Holloway nu s-au putut impune, legile ţării cereau ca reţeta medicamentelor să fie cunoscută. În România, însă, alifia și pastilele lui Thomas Holloway au ajuns cu bine: găsim reclama lor în ziarul „Naţiunea” din vara lui 1867. Ele se comercializau, potrivit anunţului publicitar, la spiţeria Honig din București, dar și în diverse farmacii din Constantinopol. Reclama, despre care nu știm cât a fost de eficientă printre români, voia să acrediteze ideea că hapurile Holloway curăţau și regenerau sângele, reglau ritmul inimii, vindecau dizenteria, în fine, nu suportau comparaţie cu nimic.


Reclamă în ziarul „Naţiunea”, vara lui 1867

La rândul ei, alifia ar fi urmat să vindece orice rană, fie ea și foarte veche, dar şi afecţiunile de piele (care erau lepra, scorbutul și... râia!). În sprijinul reclamei venea răspândirea remediilor Holloway pe întreg mapamondul, adică în China, India, Grecia și Turcia.

Adevărată capsulă de informaţii despre cotidianul românesc (cu dozele respective de naivitate și provincialism) de după Unirea Principatelor – e vara care începe cu uciderea lui Barbu Catargiu –, reclama Holloway e o mică parte a acelei incontestabile reușite economice ce avea să conducă totuși la ceea ce s-ar putea numi sincronizarea, chiar dacă parţială, cu restul Europei.

Revenind la Thomas Holloway, teama lui a fost mereu ca nu cumva compania rivală de medicamente, Beechams, să îi depășească succesul. Inevitabilul s-a produs, Beechams există și azi.

Acest articol a fost publicat în numărul 216 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum

NOTĂ:

1. Verity Holloway, The Mighty Healer: Thomas Holloway’s Victorian Patent Medicine Empire, Pen and Sword, 2017.