Autor 5508 vizualizări


La începutul celui de-al doilea război mondial, nu exista noțiunea de „Cei trei mari”, cu referire la tabăra Aliaților. Nu exista de fapt nici măcar o alianță.

La început, Marea Britanie s-a opus singură Germaniei. Nici după invazia germană a Uniunii Sovietice lucrurile nu stăteau prea bine. Atunci, senatorul Truman – cel care avea să devină președinte – declara că „Daca vedem că Germania câștigă, atunci trebuie să ajutăm Rusia, și dacă Rusia câștigă, atunci trebuie să ajutăm Germania, și astfel să-i lăsăm să se omoare între ei, deși nu aș vrea în niciun caz să-l văd pe Hitler victorios”. Între timp, Churchill se străduia să-și lase deoparte antipatia profundă pe care o simțea față de regimul comunist din Rusia sovietică, intuind în acesta un posibil viitor aliat. De asemenea, el își dădea seama că Marea Britanie nu mai putea rezista singură și că era dependentă de Statele Unite.

Primele semne ale conturării viitoarei echipe de trei apar în vara lui 1941 odată cu declarația comună făcută de Roosevelt și Churchill cu privire la Carta Atlanticului. Dar la acel moment, ajutorul pe care americanii îl ofereau englezilor – prin acordul Lend-Lease – nu era neapărat o dovadă a generozității americane față de un aliat nevoiaș, ci o promovare a intereselor naționale. Ulterior, lui Stalin i se va sugera organizarea unei întâlniri la nivel înalt la Moscova, pentru a discuta problema acordării de ajutoare materiale și financiare. Atacul japonez de la Pearl Harbor i-a adus pe americani în război, iar consolidarea Alianței Celor Trei Mari se apropia cu pași repezi.

Prima întâlnire dintre cei trei are loc la Teheran la sfârșitul anului 1943. Roosevelt și Stalin s-au înțeles bine după ce au discutat la prima întâlnire din capitala iraniană. Pe lângă discuțiile oficiale, cei trei au vorbit și separat, doi câte doi și pe la spatele celui de-al treilea aliat. Roosevelt l-a avertizat pe Stalin că ar fi mai bine să nu menționeze problema Indiei în prezența lui Churchill, sugerând că problema ar putea fi rezolvată după război și altfel decât urmăreau britanicii. Iar când premierul britanic s-a întâlnit cu Stalin, a subliniat importanța Mediteranei pentru Marea Britanie (adică pentru imperiu;Roosevelt considera că Marea Britanie va trebui să renunțe la imperiul colonial după război). În ciuda aparențelor, se părea că discuțiile în trei erau mult mai puțin utile decât aranjamentele separate în doi.

Principalele puncte de contradicție între Cei Trei erau Polonia și Germania. Deși acceptau Linia Curzon (stabilită la sfârșitul Primului Război Mondial) ca granița estică a Poloniei, Aliații occidentali nu erau deloc mulțumiți cu ideea ca granița de vest să fie stabilită pe linia Oder-Neisse, subliniind că asta presupunea strămutarea a milioane de germani. De asemenea, Churchill și Roosevelt nu agreau faptul că sovieticii nu le permit să se intereseze de problemele Europei Centrale și Estice, și considerau reparațiile pe care Stalin le cerea din partea Germaniei ca fiind excesive. În plus, erau nemulțumiți de comportamentul Armatei Roșii, problemă în care s-au arătat totuși mai înțelegători având în vedere experiențele rușilor cu armata germană în momentul invaziei. Mai mult decât atât, Roosevelt, dar mai Churchill s-au alarmat când partea sovietică a dat semne că e interesată de evoluțiile din Franța, Italia și zona Mediteranei.

Întâlnirea de la Yalta (considerată cea mai importantă dintre toate) reprezintă punctul de apogeu al alianței Celor Trei Mari. Este momentul în care cei trei sunt reprezentați în mod clar ca liderii celor trei mari puteri Aliate care negociază soarta lumii postbelice. La Postdam lucrurile au stat altfel, iar declinul alianței era evident. În plus, Roosevelt murise, fiind înlocuit de Truman, iar Churchill își pierduse poziția în urma alegerilor din iulie, fiind înlocuit de Attlee.

Războiul se terminase în Europa, însă problemele nu fuseseră rezolvate – situația Germaniei nu fusese stabilită, iar aliații Occidentali erau nemulțumiți de situația din Europa Centrală și de Est, privință în care Stalin era însă de neclintit. Procesul de comunizare a acestor state fusese declanșat odată cu înaintarea Armatei Roșii și era clar că sovieticii nu vor renunța la niciun stat.

Nici în problema războiului contra Japoniei Cei Trei nu se mai înțelegeau, sovieticii nedorind să fie excluși din Japonia, în ciuda faptului că încă nu declaraseră război acestei țări. Urmează apoi demonstrația de forță a americanilor – bomba atomică, care n-a putut decât să-l neliniștească cumplit pe Stalin.

În cele din urmă, până la sfârșitul anului 1945 Alianța se prăbușește, iar în martie 1946, Churchill ține faimosul discurs de la Westminster College, în Fulton, Missouri, în care vorbește de Cortina de Fier.

 

www.historytoday.com