Alexandru Papiu-Ilarian refuză medaliile oferite de Franz Iosif

Marile evenimente ale istoriei au darul de a modifica, uneori într-un mod dramatic, destinele omenești. Momentele de tensiune și de mare criză scot deasupra apelor tulburi, pe de o parte, rebuturi umane și sociale (care uneori au o efemeră izbândă), dar, pe de alta, aurul și noblețea unor suflete și ale unor caractere pe care posteritatea le va reține drept exemplare.

Dilema românilor

Așa s-a întâmplat și în anii frământați ai revoluțiilor burgheze europene de la mijlocul secolului al XIX-lea, când destinul tânărului cancelist de la Târgu-Mureș, Alexandru Papiu-Ilarian (foto dreapta), care avea doar 20 de ani, a luat o cu totul altă întorsătură: el nu va deveni un obscur funcționar în împărăția austriacă, ci un purtător de cuvânt, prin scris și prin fapte, al neamului românesc din Ardeal.

El a trebuit, asemenea altor tineri intelectuali ai vremii, să-și asume teribila și împovărătoarea responsabilitate de a deveni tribun al poporului și să joace un rol deosebit în organizarea Marii Adunări Naționale a românilor de la Blaj, din 3/15 mai 1848, cu peste 40.000 de participanți, de a organiza și de a însufleți pe delegații de pe Câmpia Mureșeană și de a se afla permanent în mijlocul evenimentelor din lunile următoare. Corneliu Albu, în studiul introductiv la Antologia din operele lui Alexandru Papiu-Ilarian afirmă:

„La marea adunare națională de la 3/15 mai, rolurile principale le-au deținut bătrânii: Bărnuțiu, Laurian, Barițiu, Șaguna, Lemeni, Cipariu și alții, dar sufletul adunării au fost cei trei tribuni: Al. Papiu-Ilarian, I. Buteanu și Avram Iancu, pe care poporul, după ce Laurian a citit doleanțele națiunii române, i-a purtat, pe umeri, în triumf pe întreaga Câmpie a Libertății”¹.

Revoluția maghiară era îndreptată, în egală măsură, contra absolutismului austriac, dar și a drepturilor altor etnii decât cea maghiară, din imperiu; atrocitățile comise de unguri în Transilvania (distrugerea a peste trei sute de sate românești, asasinarea a zeci de mii de țărani și a mentorilor lor spirituali, preoții ortodocși și greco-catolici, pentru simplul motiv că s-au născut români) i-au determinat pe luptătorii strânși în jurul lui Avram Iancu în cetatea naturală a Munților Apuseni să se afle de aceeași parte a baricadei cu armatele imperiale austriece și să ajute la înfrângerea tendințelor revoluționare din răsăritul imperiului.

În mod pertinent, în această privință, Ioan Chindriș subliniază dilema în care se aflau în anii 1848-1849 fruntașii români ardeleni, cărora nu le rămânea decât să aleagă:

„Între două pericole: acela de a fi încorporați Ungariei și deznaționalizați cu forța și celălalt de a exista pe mai departe, ca principat cu populație masiv românească, în ansamblul incert și șubred al imperiului; românii l-au ales pe cel infinit mai mic, pe al doilea”².

Alexandru Papiu-Ilarian însuși identifica într-un mod just pericolele majore pentru existența chiar a ființei naționale a românilor de pretutindeni, atunci când scria că „românii în anul 1848 se aflau amenințați în principatele de la Dunăre de rusism; iară dincoace de Carpați de ungurism; rusismul și ungurismul erau cei mai înfricoșați inamici ai românilor”³.

Și avea credința că un luminat arbitraj imperial va armoniza conviețuirea în conglomeratul de naționalități din statul multietnic; în plus, el întrevedea posibilitatea ca în cadrul acestuia Transilvania să-și câștige o autonomie care să-i protejeze pe români de discriminările pe motive etnice, promovate de secole de nobilimea maghiară și de regatul ungar.

„Drăguțul de împărat”

Fidelitatea arătată față de împărat va fi mereu invocată mai târziu, în petițiile trimise la Viena în scopul soluționării favorabile a doleanțelor cuprinse în cele 16 puncte din Proclamația de la Blaj. Astfel, „cei mai credincioși supuși” ai Curții imperiale, în petiția din 10 ianuarie 1850 declară:

„Noi am înfățișat poporului guvernul imperial ca pe un guvern patern al dreptății și poporul a și crescut în această credință. De aceea, vă rugăm să dați un semn de bunăvoință acestui popor nu îndeajuns de cunoscut, dar și sute de ani ținut în robie, popor care a ajuns la cunoștința drepturilor lui și a îndatoririlor sale, ca astfel noi să ne putem justifica în fața lui, ceea ce e posibil numai prin soluționarea petiției sale”⁴.

Însă, în imperiul multinațional, după înfrângerea revoluției, despotismul și intoleranța își reintrau în drepturi. În intervalul 1 septembrie 1849- 16 ianuarie 1851, autorităților vieneze li se înmânează nu mai puțin de 26 de memorii și petiții, unele rămase fără răspuns, altele fără o rezolvare favorabilă.

Calculele politice și influența aristocrației funciare maghiare la Viena l-au determinat pe împărat să întoarcă spatele celor care erau copărtași la victorie și cărora ar fi trebuit să le revină, prin aceasta, dacă nu o serie de avantaje, măcar soluționarea unora din doleanțe și să li se garanteze egalitatea cu celelalte naționalități din imperiu.

„Ca să nu fie obligată a recunoaște dependența victoriei austriece de insurecția revoluționară a românilor din Transilvania, apoi cunoscând foarte bine caracterul convențional, pur politic, al «fidelității» acestora față de împărat, în fine printr-o asimilare a lor cu toți ceilalți purtători ai revoluției, stăpânirea ajunge la soluția nedreptățirii totale a românilor”⁵.

Student în Drept la Viena

Alexandru Papiu-Ilarian a avut cunoștință de toate aceste demersuri și s-a întâlnit cu delegații neamului românesc, deoarece - încă din toamna anului 1849 - era student la drept, deși doar „în 12 Martie 1850 e înscris în registrele Universității din Viena”⁶.

Și, desigur, atunci s-au adunat în sufletul său dezamăgirea și amărăciunea datorate felului în care „drăguțul de împărat” înțelegea să răsplătească lealitatea românilor din Ardeal în timpul revoluției. Studiile lui Alexandru Papiu- Ilarian în capitala imperiului își au cauzele și explicațiile lor.

Cerința de promovare a învățământului în limba română la toate nivelurile, prevăzută la punctul 13 din petiția redactată pe Câmpia Libertății de la Blaj, prin care se solicită „înființarea de școli române în toate satele și orașele, înființarea de gimnazii, institute militare și tehnice, precum și o academie (universitate) română” rămân literă moartă, iar o pregătire superioară, intelectuală și profesională, pentru români, în Ardeal, va rămâne un deziderat pentru încă 70 de ani...

Al. Papiu - Ilarian a fost implicat în organizarea Marii Adunări Naționale de la Blaj (1848)

Pe de altă parte, la Blaj, unde deținea din octombrie 1848 funcția de inspector al Cercului, Alexandru Papiu-Ilarian își atrage dușmănia unor clerici conservatori cu mare influență, precum Lemeni, Papfalvi sau viitorul mitropolit Șaguna. De aceea, „călcându-și pe inimă, căci era foarte mândru”, după cum spunea Vasile Pârvan, nu-i mai rămâne decât să ceară „aprobarea unei burse (stipendiu) din fondurile private ale Consistoriului liceului academic din Blaj, pentru a-și putea continua studiile juridice la Viena”⁷.

Alegerea unei pregătiri juridice nu era privită de către tinerii români transilvăneni ai vremii doar ca o posibilitate de realizare personală, ci și drept o cale de a susține, mai târziu, în calitate de juriști, drepturile politice și economice ale conaționalilor lor.

Refuzul medaliilor

O întorsătură neașteptată și care a fost cauza unor tensiuni între statul habsburgic și Imperiul Țarist a constituit-o hotărârea țarului Nicolae de a decora pe combatanții români din centrul Transilvaniei, la îndemnul generalului Luders.

„Tocmai când se cerea, din alte părți, chiar și pedeapsa cu mustrarea asupra unor prefecți și tribuni, iată că deodată apar decorații de la Sf. Petersburg, prin ambasada Rusiei la Viena, drept la guvernul din Sibiu... Pentru Avram Iancu, Ioan Axinte și Simion Balint venise decorația «Sfânta Ana» cl. II”⁸.

În replică, împăratul Francisc Iosif I a hotărât să înmâneze un număr de 135 de decorații (65 unor români, 59 unor sași, 10 unor maghiari și o decorație unui armean). Era și acesta un mijloc de a minimaliza, de a banaliza decorarea luptătorilor lui Avram Iancu, care se „pierdeau” astfel în masa celor care primeau recunoștință împărătească.

Avram Iancu a refuzat de la început decorația, iar Alexandru Papiu-Ilarian, aflat al 31-lea pe listă, urmând să i se confere „Crucea de Argint pentru merite, cu coroană”, a făcut o intensă propagandă pentru respingerea acestor însemne formale și care - în fond - nu costau și nu angajau la nimic Curtea vieneză.

Doi eroi transilvăneni: Avram Iancu și Simion Balint

În scrisoarea din 28 septembrie 1850, adresată lui George Barițiu, el sintetizează motivele de nemulțumire care îi îndemnau pe unii români să încline înspre refuzul medaliilor. Le vom reda în cele ce urmează, apelând la scurte citate din respectiva epistolă:

„Unii zic că medaliile sunt lucruri copilărești care se cuvin numai parviștilor [parveniților] și majorparviștilor[...]”; „[…] alții […] află în medalii un semn, un mijloc de a corupe pe oameni[…]”; „[...] alții […] vor zice că sunt prea mici pentru meritele cele mari ale românilor” și că e nedrept ca „acum să se decoreze cu niște medaluri care se dau căprarilor [sergenților] și gehaimerilor [oamenilor de rând]”; [Alții vor afirma] „că este batjocură pentru români ca un Iancu, Axente etc., să poarte medalii asemenea cu Lederer, Maistrul din Sibii, cu ungurul Gelei din Abrud, cu care s-au bătut[...]”;

Motivul cel mai însemnat rămâne însă desconsiderarea de către imperiali a legitimelor cereri ale neamului românesc și a reparațiilor morale și materiale la care cârmuirea de atunci ar fi fost datoare; „Cum putem noi dară, a ne înfățoșa cu cruci și medalii, semne de sărbători, înaintea orfanilor, înaintea părinților fără fii, înaintea satelor arse, înaintea națiunei ce gieme și gielește după avere și drepturi meritate[...]”⁹.

Un răspuns plin de demnitate națională

Refuzul medaliilor nu era lipsit de riscuri: unul colectiv, întrucât speranța unei viitoare rezolvări favorabile a memoriilor ar fi fost definitiv compromisă printr-un astfel de afront adus împăratului; unul personal, care îl putea viza pe Papiu-Ilarian însuși, acela al excluderii din Universitate. Luând în calcul riscurile, tinerii intelectuali și Papiu-Ilarian, de asemenea, cu inima strânsă și cuprinsă de revoltă, vor accepta să fie decorați.

Dacă celor mai mulți revoluționari le vor fi înmânate medaliile prin organele administrative locale, în cazul lui Alexandru Papiu-Ilarian, rectorul Universității hotărăște organizarea unei adunări solemne în care să se facă decernarea decorației.

Un prilej deosebit pentru Alexandru Papiu- Ilarian de a-și manifesta credința politică și măiestria oratorică și unul cu totul necalculat din partea autorităților austriece, căci după lectura alocuțiunii -„tuturor [celor strânși în Aula universitară-n.n.] li s-a legat parcă limba în gură”¹⁰.

Așadar, „în 26 Noemvrie 1850 Papiu-Ilarian își făcu răspunsul pe care avea să-l dea cuvântării Rectorului în ziua de 9 Ianuarie 1851”¹¹ care în ciuda caracterului său demascator, va fi acceptat de conducerea Universității, iar printr-o scrisoare din 31 decembrie i se comunică și data ceremoniei.

Ținută în limba latină, întrucât autorul cunoștea încă aproximativ limba germană, cuvântarea se găsește undeva la granița între reproșul argumentat și pamflet, cel dintâi fiind îndreptat către Curtea imperială, celălalt înfierând crimele incalificabile ale „revoluționarilor” maghiari pe pământul Transilvaniei.

Textul latinesc are și o Traducțiune fidele, păstrată la Biblioteca Academiei, în fondul de manuscrise românești, sub nr. 1060, f. 348/r. Vom oferi, în același timp, atât fragmente în limba latină, cât și corespondentul lor în versiunea autorului, explicând între paranteze termeni și construcții lexicale învechite sau calchiate după limba latină. În partea de început a alocuțiunii, vorbitorul scoate în evidență meritele națiunii române din Transilvania, veșnic ignorată de imperiali, veșnic lăsată în seama samavolniciilor nemeșești, națiune care a dovedit o credință nestrămutată față de „tronul sacrosanct”:

„Tempore concussionis universalis, quae Thronum imperialem versione minabatur, et quo fides erga Imperatorem crimini vertebatur extrema mortis poena expiando, congregati sunt viri gentis late per orientem Monarchiae diffusae, - gentis Romanae, - quae inde a seculis a regimine oblivioni tradita sub duro systhematis feudalis jugo et gentium privilegiatarum dominata gemebat, et proprio motu partes Imperatoris, cuius nomen sacrum semper Romanis fuit, se in aeternum secutoros edixerunt.”//

„Când cu cutreierătura [zguduirea, revolta] cea universale carea amerința răsturnarea tronului imperiale, și când credința către Imperatoriul se socotea de crimă și se pedepsea cu moarte, bărbații unei ginte numeroase, răspândită lat în Orientul Monarhiei, bărbații gintei române zic, care din seculi dată de guvern uitării gemea supt jugul cel de fier al sistemei feudale și supt domnia gintelor privilegiate, în adunările lor cele impozante, din propriul lor instinct, determinară și jurară credință eternă imperatoriului, al cărui nume totdeauna fu sacru românilor”¹².

Următorul fragment evidențiază concesiile pe care imperialii au fost nevoiți să le facă sub presiunea protestelor și a revoltei generalizate în statul habsburgic. Proclamațiile împăratului au avut o covârșitoare audiență mai cu seamă în rândurile românilor din Transilvania. Starea de criză a imperiului l-a determinat pe împărat să statueze egalitatea între naționalități, iar acest fapt i-a însuflețit pe românii ardeleni și i-a determinat la jertfe necondiționate:

„Potens hec (sic!) Imperatoris effatum, aeterna haec veritas, quae solo est salvandae et confirmandae reipublicae austriacae, sacro incendit furore animos Romanorum suo Imperatori semper fideles”. //

„Acest effat [cuvânt] puternic al imperatorului, acest adevăr etern, care singur poate salva și întări republica austriacă, aprinse cu o furoare sacră inimile românilor, totdeauna credincioase imperiatoriului său”.

Atunci când „flacăra rezbelului” s-a întins, comportamentul românilor a fost exemplar și jertfele acestora imense:

„Et si quando gens sacrificium tulit pro salute Imperii, Romana certe in sua fidelitate semet ipsam pro Augustissimo sue (sic)* Imperatore devorit”. //

„Și dacă au adus cândva vreo ginte sacrificiu pentru salutea [=salvarea] imperiului, gintea română într-adevăr, în fidelitatea sa, se devosi [=se jertfi] pre sine însăși pentru augustisismul imperatoriu”.

Și de aceea erau îndreptățite speranțele lor ca „ecualitatea în drepturi, acest principiu preanalt […] să se pună odată în lucrare”// „aequalitas jurium, summum hoc principium [...] tandem effectum sortiatur”.

Cât îi privește pe românii din imperiu, însă, „acest principiu mare apromițătoriu de fericire universale [...] pân’acum rămase numai în teorie”// „hoc principium felicitatem universalem promitens (sic!)** [...] in theoria tantum mansit”.

Consecința este că „statul [starea] prezente al națiunei cu mult e mai gelnic astăzi ca mai nainte”// „praesens nationis status priore jam multo lugubrior est”.

Ca exponent al națiunii sale, Alexandru Papiu-Ilarian se identifică întru totul cu suferința obștească [„ego quoque fidelis eius filius, conditionem communem lugere cogor”// „Sunt silit și eu, crediciosul ei fiiu, a geli comuna condițiune”].

Destinul tragic al familiei

Familia lui Alexandru Papiu-Ilarian a trecut, în timpul revoluției, prin momente tragice. Iată cum sunt prezentate succint și – poate - cu atât mai zguduitor, evenimentele în lucrarea omagială menționată:

„După adunarea de la Blaj, pe la Rusalii, apoi în 17 Iulie, Maghiarii de la Turda, soldații săcui de la Arieș, prinzând veste că și Papiu ar fi în Budiu, au trimes după el să-l prindă. Dar neaflându-l, au maltratat, batjocorit pe tatăl lui, și l-au ținut închis patru luni, pentru că și tatăl lui Papiu, ca și Papiu, era popular și îndemna poporul la credință neclintită cătră împărat. După ce lau eliberat din închisoare, Maghiarii răsculați i-au aprins tot avutul, scăpând cu familia în pădure, luat fiind în apărare de trupele împărătești. După retragerea trupelor împărătești cade din nou în mâna mișelească a rebelilor și deși era preot, îl spânzurară la Turda”¹³.

Acest cutremurător episod este povestit într-un alineat al alocuțiunii, penultimul, nu atât pentru a deplânge soarta familiei sale, năpăstuită și rămasă fără mijloace de subzistență, ci mai mult pentru a exemplifica atrocitățile comise asupra românilor simpli în vremea revoluției pașoptiste. De altfel, el accentuează că nu este întristat atât de urgia ce s-a abătut asupra sa și alor săi, ci asupra poporului român, și,spune el:

„[...] plâng tristismul fat [foarte tristul destin] al universei ginte române.”// „sed defleo tristissimum universae gentis Romanae fatum”.

Pentru toate acestea, pentru Alexandru Papiu-Ilarian și pentru neamul său nu pot exista prilejuri și zile de sărbătoare. După ce afirmă, încă o dată, credința sa și a locuitorilor români față de tron, care ar putea merge, la nevoie, până la sacrificiul suprem („vitam pro optimo imperatore ponere”// „a-mi pune și viața pentru optimul imperatoriu”), el declară că are intenția „această decorațiune a o purta pân’atunci acoperită cu văl de tristeță [îndoliată], pân’ce emendându-se [îndreptându-se în bine] statul [starea] gintei mele, voi avea cauză [motiv] a dezbrăca gelea și a mă bucura”.// „decorationem hanc tectam gestare, donec emendato statu nationis meae, tristitiam exeundi et causam laetandi habiturus ero”.

Delegația românilor întruniți în grădina Banfi din Cluj, la împăratul Franz Iosif (1894)

Alocuțiunea este semnată „Alexander Hilarius Papius, Romanus ex Transilvaniae (sic!)***, jurisprudentiae auditor in Universitate Vindobonensis// Vindobonae, die 9 ianuarii, [1]851”// „Alesandru Ilarian- Papiu m. pr., român din Transilvania, auditoriu de drepturi la Universitatea din Viena, 9 ianuarie [1]851”.

Mențiunea orgolioasă „romanus ex Transilvaniae” era, desigur, un titlu de noblețe pe care și-l aroga fiul preotului din Budiul de Câmpie, greu de înțeles pentru „crema”, nu intelectuală, ci nobiliară, a capitalei imperiale.

Un model

După acest neobișnuit discurs, ținut într-un moment festiv, când de la el se așteptau cuvinte de gratitudine la adresa împăratului și a Curții vieneze, pentru poliția secretă austriacă Alexandru Papiu-Ilarian devine „verdächtig” (suspect); mai mult, momentul a fost exploatat cu abilitate de către „agenții unguri cari mișunau în aristocrația maghiară din anturajul împăratului”¹⁴.

Dacă adăugăm și apariția și popularitatea celor două volume din Istoria Românilor din Dacia Superioară, scriere care a stârnit o reacție furibundă a cercurilor nobiliare maghiare, dar și a unora dintre intelectualii români ardeleni cu un comportament lipsit de patriotism și de civism în timpul revoluției, demascați în lucrare, atunci înțelegem de ce Alexandru Papiu-Ilarian va deveni indezirabil la Viena și va fi nevoit să-și continue studiile la Padova, împreună cu Iosif Hodoș și Simion Bărnuțiu, studii pe care - în ciuda condițiilor materiale mai mult decât precare - le va încheia în mod strălucit, fiind declarat, peste exact trei ani, la 10 ianuarie 1854, „doctor iuris”¹⁵ și curând „a ieșit un jurisconsult de mare valoare, care, ca interpret al dreptului și ca ministru în România, a colaborat la alcătuirea legilor noi”¹⁶.

Verticalitatea morală, altruismul și patriotismul de care a dat dovadă în întreaga sa carieră și prin întreaga sa operă îl recomandă pe Alexandru Papiu-Ilarian drept un model de cetățean și de intelectual care transgresează neabătut epoca în care a trăit.

Foto sus: Împăratul Franz Iosif, în 1851. Pictură de Eduard Klieber

NOTE

1. Alesandru Papiu-Ilarian, Antologie, Ediție îngrijită, prefață, note și comentarii de Corneliu Albu, Editura Didactică și Pedagogică,București, 1981, p. 25.
2. Ioan Chindriș, Ideologia revoluționară a lui Alexandru Papiu-Ilarian, Editura Politică, București, 1983, p. 63.
3. Ion Clopoțel, Alexandru Papiu-Ilarian în fața problemelor românești contemporane, Editura Alba, Alba Iulia, 1939, p. 70.
4. Corneliu Albu, Alesandru Papiu-Ilarian. Viața și activitatea sa, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 79.
5. Ioan Chindriș, op. cit., p. 64-65.
6. *** Centenarul (1827-1927) nașterii și semicentenarul (1877-1927) morții neobositului istoriograf Alexandru Papiu- Ilarian, Tipografia „Ardeleana”, Târgu-Mureș, [f.a.], p. 61.
7. Ibidem.
8. Corneliu Albu, Alesandru Papiu-Ilarian. Viața și activitatea sa, ediția citată, p. 92.
9. Scrisoare reprodusă, în pasajele ei esențiale, în Alesandru Papiu-Ilarian, Antologie..., p. 59-60.
10. Kolosvári Lap, 1851, nr. 169 din 28 ianuarie, p. 678, apud la Ioan Chindriș, Ideologia..., p. 70.
11. *** Centenarul ..., p. 62.
12. Iosif Pervain, Ioan Chindriș, Corespondența lui Alexandru Papiu Ilarian, Editura „Dacia”, Cluj, 1972, vol. II, p. 423-425; în continuare în text, între paranteze, se face trimitere la această lucrare. *Nu știm dacă erorile pe care le semnalăm aparțin lui Alexandru Papiu-Ilarian sau sunt, pur și simplu, greșeli de tipar. Corect: hoc. **Corect: suo. *** Corect: promittens.
13. *** Centenarul ..., p. 60.
14. Ion Clopoțel, op. cit., p. 71.
15. Idem, p. 72.
16. Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, Ediție îngrijită de Georgeta Penelea, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 481.