Autor 9038 vizualizări


Secolul al XIX-lea, cunoscut în Europa drept „secolul naţionalităţilor”, a reprezentat şi pentru poporul român o perioadă de efervescenţă socială, politică, economică şi culturală. Prima jumătate a secolului o putem caracteriza ca fiind una plină de realizări în care elitele poporului român au depus eforturi mari pentru emanciparea ţăranilor, pentru scoaterea ţărilor române de sub jugul imperiilor ţarist, austriac şi turc, pentru reafirmarea identităţii naţionale şi nu în ultimul rând pentru întregirea neamului, dorinţă ce se putea citi pe buzele tuturor dar şi în programele revoluţionare de la 1848.

România la jumătatea secolului al XIX-lea

Din fericire, spre deosebire de alte momente hotărâtoare din istoria neamului nostru, bărbaţii politici de pe scena politică românească din a doua jumatate a secolului au încercat să ducă mai departe lupta începută de Tudor Vladimirescu, Avram Iancu şi alţii.  După realizarea unirii Principatelor prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la 5-24 ianuarie 1859  şi aducerea prinţului străin Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, două dintre cele mai importante desiderate naţionale, în Principatele Române se creaza un climat de stabilitate ce se dovedeşşte a fi benefic dezvoltării. Cu toate acestea cele două principate unite se aflau la început de drum si lunga era calea până la atingerea scopului propus:crearea unui stat puternic şi prosper în sud-estul Europei.

În timpul domniei lui Carol I apare ceea ce numim astăzi clasă politică. Apar partide politice, apar ideologii, se dezvoltă noţiunile de putere si opoziţie, au loc alegeri electorale, se largeşte votul cenzitar şi întreaga societate devine activă din punct de vedere politic. Grupări politice existau deja în spaţiul românesc dar primul partid înfiinţat, cel liberal, va apare abia în 1875, în 1881 reuşind şi conservatorii, principalii adversari ai liberalilor, să se uneasca sub umbrela unui sigur partid, numit Partidul Conservator. Cu toate acestea lipsurile sunt multe, politicienii lipsiţi de experientă şi dornici să fie mereu la guvernare, se află tot timpul întru-un conflict ce face ca activitatea guvernului să fie deseori concentrata doar pe lupta politică şi nu pe administrarea ţării, numeroşi oameni politici lipsiţi de scrupule fac naveta dintr-un partid în altul, dornici de a se afla mereu în tabăra mai puternică, luptele în spatele cortinei se duc cu nemiluita, trădarile apar la tot pasul şi mica ţară aparută în sud-estul Europei dădea semne că se va afla mereu sub umbra uneltirilor şi a aranjamentelor de tot felul.

Pentru a întelege mai bine atmosfera ce domnea în Principatele Române până la Războiul de Independenţă, vă propun să cunoaştem un personaj care reprezintă întruchiparea perfectă a tinerei, entuziastei dar şi bulversatei clase noastre politice aflate tot timpul într-o profundă transformare.

Cel care a ţinut întotdeauna pasul cu schimbările survenite, cu înclinarea balanţei de putere şi cu avântul ce îl luase ţara noastră a fost, fără doar şi poate, Alexandru Candiano-Popescu, figură legendară a acelei epoci, omul care întotdeauna era pregătit să se agaţe de putere şi să sară în barca potrivită pentru a merge mai departe împreuna cu valul ce aducea printre aletele şi apariţia României moderne. Capabil de sforţări remarcabile dar şi de eşecuri lamentabile, obişnuit cu schimbările radicale, el reprezintă întruchiparea perfectă a clasei politice românesti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.  Pe scurt, acesta poate fi caracterizat ca fiind inteligent, şiret, aventurier, ambiţios, oportunist, urmăritor al ţelurilor înalte, lipsit de scrupule în atingerea acestora şi demagog.

Viaţa tumultoasă, activitatea militară şi implicaţiile politice ale lui Cadiano-Popescu

Alexandru Candiano-Popescu se naste la 27 ianuarie 1841 în Bucureşti, fiind fiul lui Dumitru Popescu, care avea să moară încă de când Candiano era mic şi al Zincuţei Urziceanu, nepoată a domnitorului Alexandru Ghica. Primii ani din şcoala îi face la Ploieşti, remarcându-se  atât prin inteligenţă, cât şi prin zburdălnicii. În anul 1854, pe când armata austriacă se mai afla în Principate datorită Razboiului Crimeii (1853-1855), prin ajutorul căpitanului Alexandru Solomon a fost admis la Şcoala Militară cu a doua medie dintre cei înscrişi, astfel la numai 18 ani şi jumatate i se acorda gradul de sublocotenent. Studiile şi le va continua mai târziu în Italia la Neapole unde va obtine diploma de doctor în drept în anul 1874.

Prima acţiune importantă la care ia parte este răsturnarea domnitorului unirii, de a cărui simpatie se bucura de altfel, în noaptea de 11/12 februarie 1866, pe când avea numai 25 de ani. Simţind că zilele lui Alexandru Ioan Cuza sunt numărate  şi sperând la o funcţie importantă drept răspalată pentru trădarea făcută, după spusele lui, în numele patriotismului “am intrat în conspiraţie împins de cea mai desăvarşită dezinteresare şi împlinind cea mai grozavă jertfă  pe care un om poate să o împlinească…Câte nopţi nu am dormit! Ce chin, ce luptă înverşunată s-a petrecut în mine. Trebuia să hotărăsc. Am ales ţara”.În felul acesta dovedeşte câtă dorinţă avea să urce în ierarhia profesională fiind lipsit de orice scrupule, tradând pe cel care, nu cu mult timp în urma, îl considera principalul actor al emancipării Principatelor.

Din mobiluri patriotice, dar şi din dorinţa de a ieşi în evidenţă, prin intermediul ziarului său Perseverenţaîncepe să propage în opinia publică ideea unirii României cu Transilvania. Pentru aceasta elaborează un plan. Şi, cum deja ne-a obisnuit acest personaj, dacă ideea este demnă de toate laudele, planul este cel putin hilar, el dorind să cucerească Transilvania cu 50 de pusti pe care le avea ascunse într-un depozit din Sinaia. În acest scop el întreprinde o călătorie peste munţi, se întâlneşte cu revoluţionarii paşoptişti Simion Barnuţiu, Simion Balint şi Avram Iancu. El va fi arestat la Arad ca agitator daco-român.

În 1869 va fi din nou arestat, de această dată în ţară, pentru delicte de presă.     

Cea mai importantă acţiune politică la care ia parte este încercarea de rasturnare a dinsatiei, ce a avut loc la 8 august 1870. Liberalii radicali, desi au susţinut şi au avut un rol important în aducerea dinastiei de Hohenzollern la conducerea ţării, nemulţumiti de  faptul că nu li se acorda conducerea guvernului de către principe au hotărât în secret răsturnarea acestuia şi abdicarea lui. Cei mai importanţi actori ai acestui scenariu erau de altfel liderii liberlilor Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti şi Eugeniu Carada. Simţind puterea liberalilor, momentul oportun să iasă din nou în evidenţă şi să câştige simpatie în rândul celor care, probabil vor cârmui ţara, Alexandru Cadiano-Popescu decide din nou să ia parte la o acţiune importantă pentru soarta statului român. Factorii de decizie ai acestei mişcări hotărâse ca răscoala să înceapă concomitent în mai multe oraşe ale ţării Craiova, Focşani, Brăila, Ploieşti, Bucureşti dar şi în tabăra militară de la Furceni cu ai cărei militari se dorea cucerirea efectivă a puterii. Numai că, de aceasta dată, nu a mai mers totul la fel de bine ca în cazul lui Cuza din 1866, militarii nu au mai vrut să ia parte la lovitura de stat fiind nehotărâţi, în special din cauza succesului germanilor în războiul cu Franţa lui Napoleon al III-lea.

Pentru Alexandru Candiano-Popescu mai marii liberali, cunoscând ambiţia acestuia pentru reusită, au decis să-i acorde conducerea revoltei din oraşul Ploieşti, planul iniţial fiind să scoale populaţia împotriva domnitorului străin, să atragă garnizoana militară din oras de partea sa şi să plece într-un marş asupra capitalei. Datorită schimbării de poziţie a conspiratorilor din armată, în ultimul moment se decide anularea revoltei şi asteptarea unui moment mai bun pentru punerea planului în aplicare. Încrezator în forţele sale şi dornic să ia parte la evenimente însemnate, Candiano nu ascultă ordinul primit şi în noaptea de 7/8 august 1870 este singurul care pune planul în aplicare. Bineînteles că informaţiile ajung la Bucureşti, revolta este înfrantă de armată şi întregul plan este deconspirat, în faţa judecătorului ajungând în cele din urmă să fie acuzaţi un număr de 41 de persoane. Opinia publică favorabilă şi apărarea rasunătoare făcută de avocatul Nicolae Fleva face ca toţi să fie achitati, spre nemulţumirea lui Carol I, care în acele momente şi-a exprimat chiar dorinţa de a abdica. Conştienţi că acesta reprezinta singurul factor de echilibru în ţară, în cele din urmă, cele două grupări, liberală şi conservatore, acceptă tacit dominaţia politică a viitorului rege şi încearcă fiecare să îi intre în graţie pentru a obţine guvernarea. Mai târziu,   chiar NEBUNUL de la Ploieşti, aşa cum va rămâne cunoscut în epocă, va declara că totul a fost o nebunie şi că efectele detronării principelui Carol I ar fi fost dezastruoase pentru fiinţa naţională.  

Altă acţiune importantă la care ia parte şi prin care reuşeşte să scrie istorie alături de fraţii Brătianu, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Manolache Costache-Epureanu şi alţii este aşa-numita Coaliţie de la Mazar-Paşa prin care ia fiinţă oficial primul partid politic din Principatele Române, Partidul Liberal.

“NEBUNUL”de la Ploieşti se remarcă din nou, pe câmpul de luptă de această dată,   participând Războiul de Independenţă în fruntea Batalionului 2 Vanători-Prahova, batalion ce se remarcă în luptele de la Griviţa.

Şi pentru ca actrivitatea sa politică să capete evoluţii nebănuite, în 1880, cel care întreaga viaţă fusese un virulent contestatar al dinastiei străine, acceptă să devină aghiotantul regelui Carol I al României, funcţie pe care o va ocupa vreme de 12 ani, urmând de asemenea şi alte înaintări în grad, anume cea de colonel în 1882, cea de general de brigadă în 1894, pentru ca la 1 aprilie să devină comandantul Corpului III Armată.

La 25 iunie 1901 avea să moară la Targovişte, cel a cărui viaţă a fost plină de urcuşuri şi coborâşuri, cel care s-a pliat perfect pe evoluţia politică şi socială a ţării noastre, cel care practic s-a mulat perfect pe spiritul clasei politice specifice acelui veac şi care mai dainuie şi în zilele noastre.  

 

 

BIBLIGRAFIE

I. ARHIVELE STATULUI PRAHOVA

Fond Prefectura Prahova, dosar nr. 45/1870.

Fond Tribualul Prahova, Secţia a II-a, dosare 2, 3, 4, 5/1970

 

II. MUZEUL JUDEŢEAN DE ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE PRAHOVA

Scrisoarea lui D. Giurescu cu relatări despre Mişcarea republicană de la Ploieşti, 10 august 1870

III. 1.Candiano-Popescu Alexandru, Amintiri din viaţa-mi (1867-1898).Vol. I, ediţie de Constantin Corbu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1998.

        2. General Alexandru Candiano-Popescu, Amintiri din viaţa-mi, vol. I, Editura Universul, Bucureşti, 1944.

        3. General Candiano-Popescu, Cuvântări ostăşeşti, Bucureşti, 1901.