Autor 8761 vizualizări


În preajma Primului Război Mondial, ultimul împărat al Rusiei, Nicolae al II-lea, interzicea producerea şi comercializarea producţiei alcoolice pe întreg teritoriul Rusiei. Avantajele imediate ale măsurii (disciplina şi moralul ridicat) erau umbrite însă de o serie de consecinţe nedorite (reducerea drastică a veniturilor bugetare şi contrabanda). Pe de altă parte, abstinenţa forţată a sporit agresivitatea şi radicalismul ruşilor tot mai nemulţumiţi de mersul războiului şi de problemele pe care acesta le-a generat. Apariţia lui „homo ebrius” nu a fost o cauză a Revoluţiei, dar a constituit un catalizator al evenimentelor tragice ce au urmat...

Adoptarea legii prohibiţiei fost o decizie temerară, menită să asaneze societatea, lovită de un viciu „secular”, actul fiind salutat de o bună parte a societăţii ruseşti şi chiar de comunitatea internaţională. Prim-ministrul britanic Lloyd George spunea despre legea anti-alcool în Rusia că este „cel mai măreţ act de eroism naţional pe care-l cunosc”. 

Adio alcool, adio o treime din veniturile bugetare. A meritat?

Componenta economică a deciziei a fost însă extrem de importantă, deoarece, angajându-se într-un conflict militar de proporţii, Rusia se priva conştient de un articol care-i aducea circa o treime din veniturile bugetare. Deja la un an de la adoptarea legii, unul dintre deputaţii ruşi scria că Rusia este singura ţară din istorie care renunţă la principala sursă de venit în perioada de război.

Într-adevăr, problemele cu care s-a confruntat Rusia în război şi pe care le-au resimţit Aliaţii săi au fost în strânsă legătură cu penuria de resurse. A avut de suferit şi România, atât în timpul campaniei lui Brusilov, atunci când a luat decizia de intrare în război (la un moment dat, unităţile ruseşti din Galiţia aveau o singură puşcă la 4-5 soldaţi, fapt care a compromis ofensiva), dar mai ales în timpul bătăliei pentru Moldova.

A fost de vină oare guvernul rus că a făcut nişte sacrificii materiale din dorinţa nobilă de a salva naţiunea care mergea pe o cale greşită? Răspunsul e greu de dat, deoarece în acele condiţii consecinţele erau greu de prognozat. Unii consideră că efortul a meritat;alţii, ca acel ofiţer englez care a luptat în Armata Albă în timpul războiului civil rus, afirmau, din contră, că principala cauză a revoluţiei din 1917 a fost legea prohibiţiei. Aceasta, pentru că beţia ritualizată, ca un element arhaic al culturii populare „carnavaleşti” (Mihail Bahtin), era privită tradiţional şi ca o modalitate de a descărca „supratensionarea emoţională” din societate, cu scopul prevenirii unor cataclisme sociale de proporţii. În aceste condiţii, în preajma Primului Război Mondial, autorităţile ruse trebuiau să ia în calcul riscurile unei abstinenţe forţate a populaţiei... Până acolo însă, iată, mai jos, un istoric al alcoolismului şi al combaterii lui în Imperiul ţarist. 

Alcoolismul, fenomen derivat al revoluţiei industriale

Până la marile reforme burghezo-democratice (1861-1874), combaterea beţiei în Imperiul rus era lăsată pe seama Bisericii şi a moşierilor, care făceau eforturi susţinute să tempereze consumul alcoolului, deoarece acesta putea pune în pericol buna desfăşurare a economiei domestice.

În mare parte, această luptă a fost una de succes, deoarece în Rusia au existat puţine revolte anti-alcool, iar majoritatea acestora nu vizau atât viciul consumului (deja pe atunci acest „viciu” era transformat într-o „virtute”), cât nemulţumirea pentru preţurile ridicate la râvnitul produs. Nobilimea şi guvernul reuşeau însă să le controleze. Mai mult, consumul „moderat” (evident, în accepţiunea puţin cuantificabilă din Rusia) şi „dozat” era încurajat până la un punct, deoarece evita acumularea nemulţumirilor, ce ar fi generat explozii sociale de proporţii.

Totuşi, specialiştii afirmă că originile problemei alcoolismului la ruşi trebuie să fie plasate în momentul trecerii de la habitudinile tradiţionale la cele moderne de consumaţie. Într-adevăr, dacă în societatea tradiţională consumul era ritualizat şi controlat (de obşte, moşier, Biserică), în cea modernă, urbană, acesta este deja „liberalizat”. Reformele burghezo-democratice, desfiinţarea şerbiei, fluxul mare de migranţi de la sat la oraş au adus un nou set de probleme de ordin social. Ruperea de habitatul tradiţional şi problemele de aculturalizare au transformat vodca din „liant social”, cum era perceput în comunităţile rurale, mai degrabă într-un element sociopatic.

Este cunoscut faptul că alcoolismul/etilismul este un fenomen derivat, nedorit, dar oarecum obiectiv, al revoluţiei industriale din Occident. În secolul al XIX-lea, el devine un fenomen de masă, iar „alcoolicul solitar” ajunge o figură „familiară” în spaţiul urban. Nici Imperiul ţarist nu a fost o excepţie, mai ales că ritmurile de dezvoltare industriale până la Primul Război Mondial au fost aici printre cele mai înalte din lume. Chiar dacă a fost cu preponderenţă o zonă agrară, relaţiile capitaliste au făcut posibilă evoluţia fenomenului şi în regiunile rurale, aflate şi ele în plină dezvoltare economico-socială. Îngrijorarea faţă de amploarea acestui flagel a fost conştientizată de elitele ruseşti încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Mai multe asociaţii ştiinţifice au început să evidenţieze pericolul social pe care îl reprezenta alcoolismul:imoralitate, degenerarea familiei şi a societăţii. Însuşi Nicolae al II-lea a pornit „cruciada” contra ceea ce era perceput drept cel mai mare viciu naţional al ruşilor printr-o campanie anti-alcool de proporţii. Pentru aceasta, însă, era nevoie de un efort conjugat al statului, al Bisericii (una dintre cauzele răspândirii alcoolismului era considerată slăbirea influenţei religiei) şi al societăţii. 

Venituri „astronomice” la buget din taxele de pe cârciumi

Problema cea mare era legată de aspectul economic al problemei, deoarece veniturile mari pe care le aduceau producţia şi comercializarea alcoolului în Imperiul rus făceau ca statul să nu fie interesat de asemenea restricţii. Deja de la începutul domniei ţarinei Anna Ioannovna (1730), colectarea taxelor de pe cârciumi ocupa locul doi după importanţa veniturilor, atingând uriaşa sumă, pentru acele timpuri, de un milion de ruble. În comparaţie, veniturile aduse de minele de fier şi aramă reprezentau „doar” 60.000 de ruble. Pe lângă aceasta, autorităţile încurajau „amorţirea” populaţiei, fiind cunoscut aforismul ţarinei Ecaterina cea Mare:„Poporul beat poate fi condus mai uşor”.

În secolele XVIII-XIX, statul rus a mers pe ideea concesiunii producţiei şi a desfacerii alcoolului. Cu toate beneficiile imediate, acest sistem a favorizat corupţia (mituirea agenţilor statului care eliberau patentele) şi scăderea calităţii produsului, deoarece, pentru maximizarea veniturilor, nu se ţinea cont de norme elementare în producerea alcoolului. Aceasta a dus la creşterea cazurilor de otrăvire în masă şi la alcoolizarea unei părţi a populaţiei, mai ales din sectoarele marginale ale societăţii. În plus, veniturile în buget scădeau vertiginos, deoarece producătorii nu erau interesaţi să arate beneficiile reale, iar birocraţia coruptă închidea ochii la evaziunile fiscale. Încercările lui Pavel I şi ale lui Alexandru I să introducă monopolul asupra alcoolului nu s-au soldat cu succes, din cauza rezistenţei nobilimii şi a marilor negustori, principalii beneficiari ai sistemului

O comisie condusă de Dimitrie Mendeleev a elaborat „standardul rus” al votcii

Reintroducerea monopolului de stat a fost înfăptuită de autorităţile ruse abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, prin strădaniile ministrului de finanţe Sergej Vitte (fost absolvent al liceului regional din Chişinău).

Prin această măsură se urmărea, pe de o parte, redirecţionarea veniturilor pentru alcool în buget;această sumă atingea 30% din veniturile Imperiului. Pe de altă parte, prin concentrarea producerii alcoolului în mâinile statului, se dorea unificarea producţiei alcoolului şi un control mai riguros asupra consumului.

În anul 1895, Nicolae al II-lea introducea, astfel, monopolul asupra alcoolului, iar decizia sa se baza pe următorul raţionament:alcoolismul era declarat o problemă naţională, care aducea prejudicii grave sănătăţii publice şi moralităţii populaţiei. Ca o primă măsură s-a decis interzicerea comercializării băuturilor alcoolice de către persoane private, fiindcă acestea, pentru a obţine venituri, încurajau consumul în cantităţi mari a unor produse alcoolice de calitate inferioară şi adesea nocive;apăruseră deja şi accente antisemite, deoarece majoritatea concesionarilor erau evrei. De aceea, toate cârciumile trebuiau să fie închise şi deschise birturi care permiteau vinderea mâncărurilor (produsele alimentare estompează efectele alcoolului asupra organismului). Pentru a evita posibilităţile de intoxicaţie, statul trebuia să elaboreze un şir de măsuri menit să asigure producţia unor băuturi calitative şi în conformitate cu un standard unic, fără adaosuri artificiale şi amestecuri. O comisie guvernamentală, condusă de marele chimist rus Dimitrie Mendeleev, a elaborat „standardul rus” al votcii;în formula ideală, aceasta trebuia să aibă 38, 3º (ulterior, din raţiuni fiscale, s-a decis rotunjirea până la 40º, deoarece fiecare grad de tărie era impozitat suplimentar), insistând totodată că băuturile alcoolice tari produse de stat trebuie să se numească numai aşa, votca. 

Etilizarea elitelor:creşte procentul de alcoolici în rândul intelighenţiei

Evident, statul nu putea propaga totala abstinenţă faţă de alcool, limitându-se la apeluri la moderaţie şi la consum în limite „rezonabile”. Problema e că „limita rezonabilului” era percepută în mod diferit de fiecare categorie socială şi regiune climaterică. Mişcarea de moderaţie a fost creată la iniţiativa guvernului, ca măsură compensatorie pentru preluarea monopolului asupra alcoolului. Autorităţile înţelegeau că obţinerea veniturilor din vinderea băuturilor spirtoase populaţiei putea aduce nu doar beneficii considerabile, dar putea, de asemenea, genera probleme serioase, inclusiv la nivelul securităţii naţionale. Pentru a păstra un echilibru între consum şi moderaţie era nevoie de a regândi întreg sistemul de producţie şi desfacere. 

Începutul secolului al XX-lea a fost perioada unor experienţe traumatizante pentru societatea rusă (războiul cu Japonia, prima revoluţie rusă), dar „a găzduit” şi procese de democratizare, introducerea unui parlamentarism incipient, care a deschis drumul unor dezbateri publice;una dintre temele preferate era cea privind starea morală a societăţii şi sănătatea „naţiunii”. Tema alcoolismului galopant, ridicat la rangul unei probleme naţionale, era din ce în ce mai dezbătută, iar alcoolismul era numit „boala secolului”. Se vorbea nu doar despre ce şi cum se bea sau ar fi trebuit să se bea, dar şi de ce bea poporul.

Problemele sociale îşi găsesc adesea soluţionarea în asemenea strategii de evadare de realitate. Încă la 1839, marchizul de Custine, descriind Rusia, afirma tranşant că „acestui popor, cea mai mare plăcere i-o aduce beţia, cu alte cuvinte – uitarea. Bieţii oameni! Ei au nevoie doar de vise, pentru a cunoaşte fericirea!”. Intelectualitatea rusă a fost poate cea mai expusă din acest punct de vedere. Cauzele sociale erau evidente:deziluziile tot mai pronunţate, nesiguranţa zilei de mâine, nemulţumirea faţă de organizarea societăţii, caracterul provizoriu al reformelor şi insatisfacţiile pricinuite de nişte iluzii deşarte, lipsa orizonturilor, pesimismul general, cuplate cu o stare materială destul de solidă, au dus la creşterea procentului de alcoolici în rândul intelighenţiei. De aceea, problema etilizării elitelordevine una majoră în societatea rusă a vremii.

 

În 1913, un litru de votcă – doar 60 de kopeici

Din cauza căutării „paradisurilor artificiale” aveau însă de suferit şi alte categorii sociale, mai ales muncitorimea şi ţărănimea. Progresele tehnologice au permis producerea unor cantităţi mari de spirt etilic, la preţ tot mai redus, iar creşterea veniturilor le-a făcut tot mai accesibile pentru mase. Astfel, în anul 1913, pentru un litru de votcă se plăteau doar 60 de kopeici, pe când salariul muncitorilor era în medie de 40-50 de ruble pe lună. Ruşii nu preferau băuturile „slabe” cum ar fi berea sau vinul, de aceea, în anul 1911, votca ocupa aproape 90% din consumul de alcool în întreg Imperiul, care ajungea deja la 6 litri anual per capita. Sărbătorile de toamnă, care marcau terminarea recoltei, dar şi apariţia mijloacelor materiale destinate consumului (ce însemna, adesea, cam toate veniturile) transformau lumea satului într-un „festival bahic” de proporţii, descris cu naturaleţe în marea literatură rusă a vremii.

Pe termen scurt, scade numărul beţivilor şi creşte productivitatea muncii

Se impuneau măsuri energice. Ţarul porunceşte ministrului Finanţelor să întocmească un buget care să nu se bazeze pe desfacerea producţiei alcoolice.

Mai mult, ministrul primeşte instrucţiuni să nu se îngrijoreze de starea veniturilor, pe motiv că ele vor fi compensate prin ridicarea productivităţii muncii şi prin creşterea disciplinei generale în ţară. Problema era că veniturile din „bugetul alcoolic” (пьяный бюджет), cum era numit de contemporani, au crescut considerabil până la 285 de milioane de ruble anual;aceasta, în vreme ce impozitele de la populaţie reprezentau doar 98 de milioane. În anul 1914, până la promulgarea legii antialcool suma atingea deja cifra astronomică de un miliard de ruble! Criticii legii prohibiţiei spuneau că din aceşti bani au fost posibile construcţia magistralului siberian, îmbunătăţirea infrastructurii urbane, dezvoltarea învăţământului, progresele admirabile ale culturii etc.

Cu toate acestea, la 19 iulie 1914, ţarul emite un ucaz care interzicea producerea şi comercializarea producţiei alcoolice pe întreg teritoriul Rusiei pe timpul mobilizării, iar apoi, la insistenţa unei delegaţii ţărăneşti, pe întreaga durată a războiului. Interdicţia nu se referea însă la vinul liturgic şi la băuturile alcoolice din restaurantele de lux şi bufetele de pe lângă cluburile nobiliare sau ale marii burghezii. Rusia era un stat al stărilor, iar privilegiile claselor sus-puse erau raţiunea de a fi a Imperiului. Fabricanţii de alcool continuau să primească compensaţii mari din partea statului.

Efectele pozitive nu au întârziat să apară. A scăzut simţitor nivelul criminalităţii, numărul beţivilor şi al bolnavilor mentali. A crescut vertiginos productivitatea muncii, în medie cu 9-13%, iar absenţele nemotivate de la serviciu au scăzut cu 40%. Au scăzut, de asemenea, criminalitatea şi procentul de suicid, astfel încât apăruseră „probleme” la unele facultăţi de medicină, care nu mai puteau să găsească cadavre pentru cercurile anatomice, completate mai ales din rândul celor care îşi puneau capăt zilelor! Banii care în mod „normal” erau cheltuiţi pentru procurarea alcoolului începeau să fie depuşi în băncile de economii;iar afluxul mare al acestora a permis Ministerului Finanţelor să vorbească chiar despre posibilitatea unor reforme.

În 1912, în Basarabia, „se băuseră” 140.000 de ruble

Basarabia s-a inclus şi ea în febra campaniei antialcoolice. Presa locală a dezlănţuit o campanie furibundă împotriva viciului. Ameninţările la adresa beţivilor au devenit tot mai virulente.

Cine încălca voinţa imperială era pasibil de amenzi usturătoare şi chiar de privaţiuni de libertate, de scurtă durată. Închisorile au devenit neîncăpătoare, iar efectele au fost vizibile, mai ales în primele luni. Guvernul a decis, de asemenea, aplicarea unor pârghii economice şi administrative. În perioadă se vorbea mult despre „sistemul de la Goteborg”, aplicat în mai multe state europene. El prevedea acordarea administraţiei publice locale dreptul de a controla calitatea producţiei alcoolice, prin acordarea licenţelor. Comercializarea era strict limitată, iar veniturile intrau în bugetul local.

Pentru a atinge efectele scontate, protagoniştii campaniei şi-au propus să publice cât mai multe statistici şocante, privind proporţiile alcoolismului în rândul ruşilor şi degradarea naţiunii şi a „rasei”. Statisticile arătau că între 1910-1914 populaţia Imperiului crescuse cu 20%, iar consumul alcoolului, în acelaşi segment temporat, cu 133%! Dacă excludem de aici femeile, copiii sau musulmanii, atunci „contribuţia” băutorilor activi, care constituiau doar un sfert din populaţie, devine cu atât mai impresionantă. Potrivit altor calcule mediatizate în epocă, în Rusia se cheltuiau anual pentru băutură circa 2.000.000 de ruble, ceea ce echivala cu preţul unei universităţi, a 20 de gimnazii sau 200 de şcoli primare...

Basarabia, care ocupa unul dintre ultimele locuri din imperiu la capitolul alfabetizării, avea alt sistem de referinţă. Ţăranului nostru i se spunea că în 1912 în provincie s-au „băut” 140.000 de ruble, sumă cu care s-ar fi putut procura 50.000 desetine (ari) de pământ! Medicii şi psihologii încearcă să demonstreze efectele nocive ale ebrietăţii pe termen lung asupra organismului, a stării psihice şi a capacităţilor reproductive. Acum intră în vocabularul uzual termenii speciali ca delirium tremens (belaja gorjačka), cu variaţiunile sale mai puţin savante. Se propun modalităţi curative, de la injecţii cu stricnină, până la hipnoză. În preajma războiului, în Rusia au fost organizate câteva congrese anti-alcool, iar lucrările acestora au fost puternic mediatizate în presa vremii. De asemenea, erau utilizate noile mijloace de propagandă pentru popularizarea unui mod de viaţă sănătos:spectacole tematice, concerte, filme, postere, versuri, cuplete etc.

Sunt căutate surse alternative de alcoolizare;aşa apare „samogonul”

Totuşi, efectele negative nu au întârziat nici ele. Ziarul „Glasul Basarabiei”, unul din puţinele de limba română, cu grafie chirilică, scria în 1913 (am păstrat stilistica originală):„Întrebuinţarea rachiului în Basarabia creşte în chip îngrozitor, măcar că «nu-s parale». Aşa, de pildă, în luna Octombrie a.c. s-o băut 153 de mii vedre de rachiu în sumă de 1295000 (un milion două sute nouăzeci şi cinci de mii – n.a.) adică cu 20 mii vedre şi 170 mii ruble mai mult de cât în Octombrie a anului trecut. Moldovenii noştri beu chiar şi spirtul denaturat. Se prăpădesc ei sânguri, sărmanii, din pricina nesocotinţei şi a îndărătniciei lor”.

Într-adevăr, prohibiţia nu a redus consumul de alcool decât la început. Ulterior însă, consumatorii ruşi, ca nişte adevăraţi alchimişti, au început să caute surse alternative de „alimentare”, combinând diverse substanţe care puteau conţine alcool – tot felul de denaturanţi, emailuri sau produse de „galanterie” (apă de colonie sau parfumuri). Berea şi vinurile nu erau produse „gustate” în cultura rusă la acea vreme, considerate prea slabe, de aceea încep chinuitoarele experimente cu distilarea diferitor produse – de la cereale până la cauciucuri –  „braga”, care duce la apariţia „samogonului” (n.a. –  literal:produs în mod individual), băutura distilată din cereale. De proastă calitate, dar cu o tărie sporită (exact ce se căuta!), această băutură-surogat a avut efect negativ asupra Rusiei, atât la nivelul alcoolizării, cât şi la cel al sporirii agresivităţii şi al adâncirii radicalismului populaţiei, cu efectele sociale dramatice care nu s-au lăsat mult aşteptate...

Consumul alcoolului surogat nu ducea, astfel, doar la intoxicaţii şi decese, ci distrugea şi capacitatea de a lua decizii raţionale, împiedica înţelegerea şi aprecierea situaţiei, declanşând instinctele atavice de agresivitate şi estompându-le pe cele legate de autoconservare. Cei care au studiat fenomenul revoluţiei ruse şi al războiului civil au atras atenţia asupra valului de violenţă fără sens şi fără clemenţă ce a cuprins ambele tabere. 

Bolşevicii au ştiut să profite de valul de violenţă abătut asupra Rusiei

După o lungă perioadă în care alcoolul fusese drogul naţional, prin legea prohibiţiei masele au fost private de modalitatea obişnuită de a-şi estompaagresivitatea;de obicei, acest lucru se făcea prin consumul (excesiv) de alcool, iar nobilimea şi statul fuseseră capabile pentru o vreme să menţină „focul mic”;lipsiţi de această supapă, ruşii au acumulat o cantitate suficientă de agresivitate, care să ducă la o explozie socială.

Iar anul 1917 adunase o serie de probleme care nu puteau fi soluţionate. Poetul rus Aleaxandr Blok descria această stare de lucruri în poemul „Cei doisprezece” (1918):„Deschideţi beciurile/Prostimea prăznuieşte acum... /O ură, ură mocnită/Fierbe în piept.../Ură neagră...” (traducere V.P.)

Din punct de vedere al majorităţii populaţiei – care era reprezentată de ţărănimea neinstruită – căderea monarhiei, iar apoi a Guvernului Provizoriu au însemnat înlăturarea puterii în general. Valul de violenţă necontrolată care s-a abătut asupra Rusiei într-un mod implacabil i-a găsit nepregătiţi pe majoritatea actorilor politici. Cei mai expeditivi, însă, s-au arătat a fi bolşevicii, care au înţeles imediat avantajele pe care le puteau culege din această stare de lucruri, forţând preluarea puterii. Retorica demagogică a bolşevicilor întărea această stare de lucruri prin proclamarea păcii, deoarece populaţia şi mai ales soldaţii se săturaseră de război, iar problema pământului trebuia şi ea să fie rezolvată radical (exproprierea şi înzestrarea ţăranilor săraci fără despăgubiri).

 

Politică premeditată de alcoolizare în 1917

Bolşevicii au jucat abil pe cele două tendinţe ale maselor:anarhia şi nevoia unei mâini puternice. De aceea, pogromurile alcoolice au fost folosite de aceştia pentru înarmarea proletariatului şi pentru crearea Gărzilor roşii, primul pas spre preluarea puterii pe cale violentă. De altfel, unul dintre liderii lor, Leon Troţki, spunea că „vodca este o forţă politică tot atât de importantă ca şi cuvântul”. Istoricul rus Pavel Marchenya vorbeşte chiar despre o politică premeditată de alcoolizare promovată de bolşevici în anul 1917, iar „homo ebrius” nu trebuie subapreciat în desfăşurarea revoluţii ruse;trebuie privit, în schimb, drept una dintre forţele motrice ale diferitor mişcări violente cu caracter de masă, a dezordinilor publice, care adesea, determină transformările sociale.

Chiar şi lexicul presei revoluţionare în lunile ce au urmat căderii monahiei era împrumutat parcă din terminologia legată de consumul de alcool:„îmbătarea cu libertate”, „fermentare socială”, „debandadă alcoolică”, „beţie de cuvinte” (la adresa oponenţilor), „Rusia din nou este beată, doar că nu de la vin, ci de la libertate”, „Legea prohibiţiei trezeşte setea. Pentru poporul nostru – un gât de libertate, sunt 100 de grame” etc. Se vorbeşte despre „o privire trează asupra lucrurilor” sau despre cineva care „gândeşte treaz”. Tot în această perioadă se produce „politizarea” termenului de „mahmureală”, aplicat cu precădere la starea de tranziţie şi la efectele unei perioade dificile („starea de mahmureală a poporului truditor”).

 

Atunci când „Sângele Domnului” se transformă în „sângele domnilor”

Evenimentele din februarie 1917, care au dus la căderea monarhiei, anulează de facto legea prohibiţiei. La Petersburg şi în provincie, sentimentul „îmbătător” de libertate totală a dus la declanşarea unor manifestări de bucurie spontană, dublate de un sentiment profund de permisivitate şi impunitate. Ruperea cu trecutul însemna nerespectarea automată a legilor şi a cutumelor autorităţii vechi;şi acest lucru se putea observa la nivelul atitudinii faţă de legile anti-alcool. Multe dintre aşa-numitele „acţiuni revoluţionare” se terminau sau chiar începeau cu „exproprierile” sau „naţionalizările” de la depozitele de alcool, cu consecinţe adesea neprognozabile. Pogromurile locale începeau de obicei cu devastarea depozitelor de alcool şi se terminau cu debandade totale, iar populaţia de rând nu putea să facă faţă acestor excese bahice. Situaţia devenea şi mai gravă atunci când trupele trimise pentru a instaura ordinea pactizau cu devastatorii, contribuind la adâncirea dezordinilor.

Revoluţia din februarie a proclamat egalitatea tuturor în faţa legii, fiind anulate toate privilegiile de clasă şi tabelul rangurilor. De aceea, „ura de clasă” începea să se îndrepte împotriva fostelor clase dominante – nobilimea şi clerul. Atât în Rusia, cât şi în Basarabia au fost jefuite mai multe conace boiereşti şi confiscate pământurile. Confiscările erau însoţite de devastările beciurilor, de pogromuri şi chiar de asasinări ale „foştilor”. Astfel, revoluţia transforma adesea „sângele Domnului” în „sângele domnilor”, moşierii având cel mai mult de suferit în urma acestor pogromuri.

 

„Palatul de Iarnă”, asaltat de două ori la distanţă câteva zile!

Abisul se adânceşte după ce bolşevicii reuşesc să preia puterea. Imediat, Rusia este scoasă din război (prin Decretul despre pace), iar ţăranilor li se promite pământ (prin Decretul despre pământ). Dacă până atunci, bolşevicii încercaseră să clatine în fel şi chip puterea, acum doresc cu orice preţ să o menţină. Alcoolul devine, din aliat, inamic.

E, astfel, bine cunoscută imaginea asaltului asupra Palatului de Iarnă. Dar puţină lume ştie că acesta a fost „luat” de câteva ori la un interval de câteva zile. „Poporul muncitor” a început să bănuiască că bolşevicii care au luat puterea vor să distrugă cantităţile „uriaşe” de alcool care erau depozitate în Palat. Soldaţii şi marinarii nu puteau să permită o asemenea „blasfemie”, de aceea au mai organizat un asalt care s-a soldat cu succes. Vinul şi rachiul curgea şuvoaie pe străzile adiacente fostei reşedinţe imperiale, iar dezmăţul a pus la îndoială viabilitatea Puterii sovietelor. Cu greu şi cu mult mai multe jertfe decât în timpul Marii Revoluţii Socialiste au reuşit bolşevicii să ţină situaţia sub control. Şocul pe care l-a avut Lenin în acele zile l-a făcut să devină un inamic înrăit al anulării legii prohibiţiei;legea a fost anulată abia după moartea sa, în 1925.  

 

Avertismentul lui Pan Halippa:„Ascundeţi-l cât mai departe, ca să nu dea ostaşii de dânsul”

            Situaţia nu a fost diferită nici în Basarabia. În intervalul martie-octombrie 1917 au avut loc aici circa 150 de tulburări ţărăneşti, majoritatea dintre ele având drept „combustibil” alcoolul. Au avut de suferit atât domeniile nobiliare, cât şi cele mănăstireşti.

Pe 26 noiembrie 1917 e încheiat armistiţiul între Rusia şi Puterile Centrale. România era nevoită să asiste la semnarea acestuia. Retragerea trupelor ruseşti în plină disoluţie, graţie activităţii maligne a Sovietelor, a constituit un puternic factor de îngrijorare pentru proaspăt formatele autorităţi ale Republicii Democratice Moldoveneşti (2 decembrie 1917). Unul dintre directori, Pan Halippa, scriind în presă despre trecerea trupelor de pe front, îi avertiza pe basarabenii care aveau vin (şi cine n-avea?):„ascundeţi-l cât mai departe, ca să nu dea ostaşii de dânsul. Să vă ferească Dumnezeu a ţine pe lângă voi focul acesta” („Cuvânt Moldovenesc”, 15 decembrie 1917).

În toamna lui 1917, mai multe mănăstiri basarabene au fost prădate de bande de militari ruşi în retragere. Mănăstirea Hârjauca, aflată într-o fundătură de codru, a fost jefuită de soldaţii ruşi care au năvălit în căutare de vin şi de aur (în acele timpuri, ambele aveau cam acelaşi preţ). Devastând beciurile, au băut până n-au mai ştiut de ei, iar după aceasta au început să tragă în butoaie. Conform unor estimări, s-au vărsat atunci nu mai puţin de 5.000 de vedre. În ziua de 16 decembrie 1917, aceeaşi soartă a avut-o şi mănăstirea Noul Neamţ, prădată chiar de locuitorii satelor din jur (Copanca, Chiţcani şi Chircăieşti), fiind privată de toate vietăţile şi rezervele cerealiere. N-a fost cruţată nici mănăstirea Răciula.

Bande de soldaţi înarmaţi au devastat şi majoritatea târgurilor din provincie, pogromurile fiind dirijate adesea de Sovietele conduse bolşevici, care acţionau la fel ca şi în restul Rusiei. Tactica era clară:crearea situaţiei anarhice, adesea pe fondul pogromurilor alcoolice, preluarea puterii şi instaurarea ordinii cu mână forte, fapt care le aducea suportul populaţiei. Totuşi, în Basarabia acest scenariu nu a putut fi aplicat, deoarece a existat o forţă capabilă să-l împiedice. La 13 ianuarie 1918, la rugămintea autorităţilor şi a locuitorilor terorizaţi, în Basarabia intră armata română sub comanda generalului Broşteanu. Istoria a mers pe altă cale...

 

Bibliografie:

 

Christian, David, Living water:vodka and Russian society on the eve of emancipation, Oxdord University Press, 1990

Idem, Imperial and Soviet Russia:power, privilege, and the challenge of modernity, New York, 1997

Herlihy, Patricia, The Alcoholic Empire:Vodka and Politics in Late Imperial Russia, Oxford, Oxford University Press, 2002

Idem, „Joy of the Rus’:Rites and Rituals of Russian Drinking”, în „The Russia Review”, vol. 50, Aprilie 1991, pp. 131-147

O pagină din istoria Basarabiei. Sfatul Ţării (1917-1918), ediţie îngrijită, studiu introductiv şi selecţia imaginilor de Ion Negrei şi Dinu Poştarencu, Ed. Prut Internaţional, 2004

Caşu, Igor, Dragnev, Emil, Virgil Pâslariuc, Chişinăul „de altă dată”. O succintă cronică a vieţii cotidiene (1900-1940) pe marginea presei din epocă, în vol. Semne identitare. Semnul moldovenesc. Fabrica de memorie, Chişinău, Ed. Civitas, 2002.

Moraru, Anton, Istoria românilor, Basarabia şi Transnistria (1812-1993), Chişinău, 1995;

Марченя, П.П., „Пьяные погромы и борьба за власть в 1917 г.”, în „Новый исторический вестник”, 2008, p. 84-94

Idem, „Зеленый змий” на службе „Красной смуты” алкоголь и пьяные погромы от Февраля к Октябрю 1917-го, în „История в подробностях”, 2010, nr. 4, p. 30-42

Пашков, Е.В., „Антиалкогольная кампания в России в годы Первой мировой войны”, în „Вопросы истории”, 2010, № 10, с. 80-93.

""