Alchimia, între filosofie ocultă şi protoştiinţă

Autor 5241 vizualizări


Tot ceea ce ţine de alchimie implică multe, multe întrebări. Unde şi când a apărut? Se voia a fi o ştiintă veritabilă sau era doar un paravan pentru practici frauduloase? Transformarea metalelor în aur era un deziderat real sau mai mult o metaforă pentru transformarea spiritului? Ce semnificaţie aveau complexele simboluri folosite de aceasta? A învăţat ceva chimia de la predecesoarea ei magică? Vom încerca să prezentăm, foarte sintetic, un scurt istoric al preocupărilor alchimice, pentru a ne face o idee despre însemnătatea fascinantului subiect, atât de opac şi seducător, poate mai mult din pricina tematicii sale filosofice decât operaţiile concrete prin care alchimiştii doreau să obţină aurul.

Surprinzător, principiile alchimiei postulează unitatea şi simplitatea ultimă a ansamblului cunoaşterii, deloc departe de concluziile fizicii particulelor. Toate obiectele, de la aştri la părţile corpului, sunt prinse într-o reţea de corespondenţe. Dar pentru alchimişti, cei puţin pentru cei antici, este vorba de metafizică, de o poezie a universului, nu despre o încercare explicativă fundamentată ştiinţific, prin metodă şi experiment. În evul mediu însă alchimiştii sunt cei care vor predica ferm necesitatea recursului la experienţă, fiind de altfel primii care se folosesc de laboratoare, situate mai întâi în mănăstiri. Alchimiştii vor descoperi tehnici de purificare a alcoolului, aplicându-le în extragerea esenţelor din plante, utilizate ulterior în scopuri medicinale.Când începe să se dezvolte chimia, alchimia nu dispare brusc, ci coexistă cu ea, după cum sugerează şi lucrările secrete ale lui Newton, care vede în ea o posibilitate de a identifica intenţiile Creatorului.

Anticii intre materie si spirit

Dar reîntorcându-ne în antichitate, să schiţăm câteva dintre gândurile oamenilor care au fost pasionaţi de această formă de cunoaştere. Chinezii concep universul ca pe un imens organism, în care obiectele naturale sunt legate prin simpatii. Cu alte cuvinte, nechezatul unui cal atrage nechezatul altui cal, sau nota pe o lăută atrage note pe alte instrumente. S-au scris în secolul al II-lea a.Hr. liste întreg de simpatii, dar şi antipatii, pe baza cărora se elaborau varii reţete:amulete care să inflenţeze soarta, remedii pentru boli, elixiruri de viaţă lungă, etc. Câteva tratate de mineralogie fac o clasificare a metalelor în încercarea de a urmări caracterul lor Yin sau Yang.

Mutându-ne în altă arie culturală, în Egipt, aici vom descoperi că avem o literatură care se referă la vopsirea şi manipularea metalelor, pentru a le aurifica. Bolon din Mendes, alchimist din secolul al II-lea a.Hr., împărtăşeşte opiniile colegilor săi chinezi despre simpatii şi antipatii. Meşteşugarii care prelucrau aurul se subordonau unor preoţi ai zeului Ptah din Memphis. Egiptenii ştiau să placheze aurul sau să aurească în foiţe. Papirusurile de la Leyda şi Stockholm ne transmit mai multe reţete, printre care şi de scădere a titlului unui aliaj sau de afinare a metalelor pentru a le modifica proprietăţile. Pentru vopsirea aurului se cerea un amestec de compozit de fier şi sulf, sare şi oţet de purificare, în care se scufunda aurul şi se încălzea pe cărbuni. Reţetele acestea nu prea i-au convenit lui Diocleţian, care dă ordin să se ardă multe manuscrise, de teamă ca egiptenii să nu adune bogăţii.

În lumea elenistică îl vom întâlni pe Zosim din Panopohis, care şi-a redactat opera în jurul anului 300. Scrierile sale contopesc dimensiunea materială cu cea spirituală a alchimiei, propunând o clasificare a elementelor bazată pe afinitate reciprocă (cosangvinitate), cum ar fi cea dintre magnetit şi fier. Textele revelatorii cuprin scene onirice în care i se amestecă oasele cu carnea şi arde în foc pentru a proba că sufletul se naşte odată cu trupul.

Unul dintre textele cele mai importante ale alchimiei este Tabla de smarald, cu cel mai vechi exemplar în papirului de la Leyda, şi o scriere paleo-ebraică. În el regăsim idei din metafizica iudaică, kabbalistică[1], precum cea a Arborelui Vieţii, Sefiroth, copacul invers care poartă lumina divină din cer spre pământ. Textul tablei ne indică iarăşi o predilecţie pentru corespondeţele care în cele din urmă se unifică, dar limbajul extrem de ermetic nu ne permite să deducem exact ce înseamnă fiecare pasaj:“Ceea ce se află sus este la fel cu ceea ce se află jos, iar ceea ce este jos este la fel cu ceea ce este sus. Toate lucrurile provin dintr-o esentă, cea mai secretă dintre toate lucrurile secrete, prin orânduirea acestei fiinţe unice. Tatăl acestei atât de secrete esente este Soarele, iar mama sa este Luna, şi vântul a purtat-o spre aripile sale, iar hrana sa este pământ spiritual. Separaţi pământul spiritual de corpul dens printr-o dulce căldură”.

Ori sunt texte sacre destul de inabordabile, ori sunt doar un paravan pentru practici frauduloase. Căci printre textele alchimice găsim şi reţete pentru a denatura metalele de o manieră imperceptibilă, aşa incât metalul slăbit să reproducă aspectul metalului nobil. Din acelaşi papirus avem de pildă o metodă de scădere a titlului argintului:“Luaţi cupru de Cipru, înlăturaţi-i rugina şi puneţi deasupra în părţi egale:patru drahme de sare de Ammon, patru de alaun, adăugaţi o cantitate egală de argint şi amestecaţi”.

Vedem deci că încă de la începuturi alchimia a stat sub semnul suspiciunii. Dincolo de spiritualitatea pe care o invocă, a fost o metodă de contrafacere cu finalitate mercantilă. Avem un dualism substanţă naturală – produs artificial. Şi totuşi, dacă ne uităm la complexele tabele de corespondenţe, nu putem să nu vedem şi o cuprinzătoare metafizică în care universul este un Tot, impregnat de legăturile magice dintre diversele registre ale cunoaşterii. Corespondenţele au în comun cifra şapte:vocale greceşti, planete ale lui Ptolemeu, culori primare, tonuri ale octavei, metale din vechime şi organe. Unii alchimişti vor construi  diagrame. Tabelele erau sisteme deschise, la care se pot raporta şi alte registre:zei, numere magice, ziele, procedee divinatorii, etc. Era un fel de organizare a cunoaşterii din acele timpuri, cu funcţie mnemotehnică.

Gândirea pe-ştiinţifică considera că metalele germinează în mine, datorită Terrei hrănitoare. Pământul era insărcinat cu metalele sale. Prin suflul vaporos şi umed al pământului se creează mineralele[2]. Alchimia elenistică punea metalele în relaţi şi cu celelalte planete, nefiind altceva decât emanaţii ale acestora. Pentru a da naştere metalului, nu era nevoie decât de embrion, sol fertil, timp şi o temperatură propice, focul blând şi constant. Concepţia a persistat până în secolul al XVII-lea.

Medievalii in cautarea Marii Opere

În Evul Mediu, alchimia arabă ocupă un loc extrem de important, pentru că asimilează cunoştinţe atât chineze, cât şi grecesti, pentru a le transmite apoi şi europenilor, dar şi pentru că se preocupă constant de o farmacopee eficientă. Să luăm exemplul lui Geber (Jabir Ibn-Hayyan), care a trăit in secolul al VIII-lea, alchimist la curtea lui Harun al-Raşid, deţinător al unui laborator propriu. În mediul intelectual propice, Geber elaborează o teorie cosmologică ce cuprinde patru naturi (uscat, umed, clad şi frig), care provin din combinarea dintre sulf şi mercur.

Metalele sunt alcătuite din aceste patru naturi, două la nucleu, două la învelis. Combinarea sfârşeşte într-stare de echilibru, fixată prin proporţii numerice, idee unde vedem ceva din legea proporţiilor definite a chimiei moderne. În toată teoria numerologică a geberistilor, aurul reprezintă echilibrul perfect dintre sulf şi mercur, Yin şi Yang alchimici, acidul şi baza moderne. Complementaritatea există şi în alchimie, şi în chimie. Şi la Geber lucrurile nu au rămas doar la nivel teoretic. Observaţiile şi experimentele sale au dus la descoperirea albului de plumb, sau acidului nitric. Jabirienii au folosit şi substanţe animale ca ingrediente, o iniţiativă inspirată căci mineralele sufereau de pe urma impurităţilor şi nu produceau rezultate. Filtrul vegetal sau animal devine o procedură comună în laborator.

În lumea latină Robert de Chester va traduce primul manuscris arab în 1144, o introducere în scrierile atribuite lui Hermes Trismegistos. Neoplatonismul medieval vedea în natură oglinda divină, o concepţie care concilia religia cu spiritul ştiinţific. În mănăstire, călugării practică şi alchimia materială, şi pe cea spirituală, prima pentru a investiga mutaţiile din natură, a doua pentru a-l purifica pe cel iniţiat. Alchimiştii au avut ideea năstruşnică şi foarte valoroasă cum că pentru a studia natura trebuie să te îndepărtezi de ea şi să o recreezi în laborator. Componenta filosofică a practicii alchimice nu lipseşte. Roger Bacon, în secolul al XIII-lea, îi atribuie un rol speculativ major, căci aduce o reflecţie asupra lucrurilor şi le poate raţionaliza prin experimentare.

Ce ştiau medievalii? Printre altele găsim în scrierile atribuite lui Raymond Lulle de Majorca procedura de distilare şi purificare a alcoolului. Distilarea vinului care punea la dispoziţie o apă arzătoare care a început să fie utilizată în scopuri medicale. Distilările aveau însă un scop mai înalt, şi anume extragerea chintesenţei. Alchimia lulliană descoperă că alcoolul este capabil să extragă din plante tot felul de substanţe aromatice volatile, pentru asta fiind suficient ca apa vieţii să atingă un grad mare de puritate. Manuscrisele din secolele XIII-XIV ne oferă liste lungi de medicamente potrivite pentru toate felurile de patologii şi obţinute prin distilare pornind de la flori, seminţe sau mirodenii. Cea mai veche licoare cunoscută a fost inventată în 1510 de Bernardo Vincelli.

Ce mai caută alchimiştii? Elixirul universal, piatra filosofală. Metalele ordinare sunt avataruri imperfecte ale aurului, iar chrysopeea le poate vindeca. Iar aurul este metalul nemuririi, cine şi-l alătură ajunge magic la longevitate. Medicamentul este descris în enciclopedia lui Johann Alsted drept “spiritul lumii, care atunci când intră în principiul unei lăptuci, devine lăptucă, într-un trandafir devine trandafir, când intră în sare, sulf, aur, copac, animal, devine sulf etc.” Alchimiştii au tot recurs la diverse panacee, unele mai toxice ca altele. Basile Valentin vedea în stibiu soluţia ideală…Teoretic, opera alchimică cuprindea trei stadii:opera de negru, alb şi roşu, care prin mai multe operaţiuni (calcinare, dizolvare, coagulare, sublimare, putrefacţie, revenirea culorilor, congelare) se terminau cu adăugarea pietrei roşii în mercurul încins, care o transformă în aur.

Să facem acum o mică trecere în revistă a Renaşterii, epocă în care Marsilio Ficino descoperă manuscrise vechi şi le face cunoscute la Florenţa. Atât pentru el, cât şi pentru Pico della Mirandola, Hermes Trismegistos constituia punctul de atracţie. Pentru ei, alchimia este o întelepciune antică regasită, care permite omului să participe la Spiritul Divin. Imitarea creaţiei şi creatorului devine ţinta principală. Se îmbină în timpul renaşterii gândirea arabă impregnată de platonism cu un misticism ocult în care este esenţială stăpânirea limbii, a cuvintelor. O noţiune centrală a doctrinei platonice este credinta în echivalenta magică dintre cuvinte şi lucruri, controlabile prin manevrarea potrivită a limbii.

Revenind la Hermes, el este în renaştere purtătorul ştiinţei oculte. Rezultat în secolele III-II a.Hr. din asimilarea sincretică a zeului egiptean Toth cu zeul grec Hermes, zeul va fi identificat ulterior şi cu Moise. Trismegistos înseamnă tricefalul, cel care domneşte peste trei lumi, celestă, terestră şi infraterestră. Este aşadar şi preot-filosof, şi rege, şi profet-magician. Numeroasele aluzii la Hermes denotă interesul pentru cunoaşterea ocultă, cunoaştere care se îmbină însă cu matematica şi observaţiile astronomice pentru a releva armonia cosmică. La Rabelais, Pantagruel contemplă infinita şi intelectuala sferă, cu centrul pretutindeni şi circumferinţa nicăieri, precizând că este vorba despre Dumnezeul lui Hermes Trismegistos.

Dintre alchimiştii faimoşi ai Renaşterii merită să-I amintim pe:Cornelius Agrippa, Guillaume Postel, Paracelsus, Arthur Dee, Jean Beguin, Michael Maier, Basile Valentin. Ceea ce îi unea pe aceştia era viaţa lor rătăcitoare, în căutare de manuscrise şi ingrediente. O problemă era şi dificultatea economică, ei având nevoie adesea de un mecena. Unii autori, chiar din propria tagmă, iau în derâdere decăderea lor socială, dar respectă cuceririle disciplinei. Ca de pildă procedeele din sticlărie, producerea culorilor, elaborarea de aliaje, contribuţiile la farmaceutică şi artilerie.

Probabil cel mai cunoscut personaj este Paracelsus, Theophrastus von Hohenheim (1493-1541), un adevărat rebel pentru că respinge orice formă de autoritate în afara Bibliei. Paracelsus marchează o ruptură majoră de ceea ce însemna alchimia. De ce? Pentru că prioritar pentru el nu mai e leacul pentru metale, ci cel pentru oameni, panaceul, elixirul suprem. Omul este pentru medicul elveţian un microcosm, care s-a născut într-un cosmos structurat, apoi după alungarea din paradis suferă din pricina separării de esenta divină şi accede apoi constant la această sferă.

Lui paracelsus îi datorăm introducerea în alchimie a matematicilor, geometriei şi proporţiilor numerice. Pentru Paracelsus, cele patru elemente ale lui Aristotel sunt manifestările a trei elemente chimice omniprezente:sulful, mercurul şi sarea, provenind la rândul lor dintr-o esenţă primordială, Marele Mister. Focul este foarte important, pentru că el revelează principiile, le generează. Prin foc alchimistul recreează natura. Altă noţiune centrală a filosofiei paracelsiene este asimilarea pietrei filosofale cu Iisus Hristos. Ameliorarea metalului este imposibilă fără ameliorarea adeptului, care se transformă prin influenţa divină.

Paracelsus este totodată şi inventatorul medicinei psihosomatice. Vindecarea înseamnă echilibrarea forţelor naturale care se confruntă în bolnav. Prin logoterapie, vindecarea prin cuvinte, Paracelsus încearcă să creeze în bolnav o ordine. Totul porneste de la spirit, care trebuie mai întâi curăţat de rele. Alchimia spirituală subsumează un ansamblu ordonat, gradual, de exerciţii spirituale, combinate cu etapele Operei pentru a ajunge la perfecţionarea interioară.

Modernii si ultimele focuri

Alchimia îşi trăieşte ultima suflare prin secolele XVII-XVIII. Nu putem să nu cităm aici cazul lui Isaac newton, un fin cunoscător al literaturii alchimice, adept al posibilităţii de descifrare a misterelor universale şi prin această metodă. Pentru Newton, Hermes, un Hristos păgân, conduce procesele fizice non-mecanice, este cel care animă materia, o scoate din starea sa de vegetare. Newton imaginează metalele ca pe o pastă din care se face pâine, o materie în care se adaugă drojdie. Izolarea drojdiei este scopul. Newton caută ingrediente pentru magnetul filosofic, experimentează cu sulfură de fier, amalgamuri şi antimoniu.

Pasiunea sa pentru alchimie se întrevede şi în fizica sa, întemeiată pe forţe de atragere şi respingere, al căror model este furnizat de alchimie. În scrierile sale putem surprinde indicii ale activităţii sale alchimice. De pildă, întrebându-se despre posibila echivalentă dintre materie şi lumină, formulează astfel:“ Mercurul apare uneori sub forma unui metal dur şi casant, câteodată sub forma unei sări transparente şi corozive, pe care o numim sublimată, şi alteori sub forma unui pământ alb fără gust, transparent şi volatil. Şi după toate aceste schimbări revine la prima formă de Mercur.[…] şi printre atâtea transmutări diferite şi stranii, natura nu ar putea să schimbe corpurile în lumină, iar lumina în corpuri?”.

Separaţia dintre chimie şi alchimie nu va deveni clară până la Lavoisier şi revoluţia franceză. Chimia se va debarasa de mantia ermetică, pentru a se baza exclusiv pe observaţie şi experiment. În 1677 apare Cursul de chimie a lui Nicolas Lemery, cu derivări de metale grupate pe capitole. Dar alchimia nu moare imediat. Chiar un periodic ştiinţific, Journal des Scavans, oferă recenzii noilor lucrări de alchimie. De fapt răspândirea lor era atât de mare, incât Francois Geoffroy publică în 1722 Memoriile Academiei de Stiinte, un protest vehement împotriva tezelor alchimice. Găsim o ilustrare a continuităţii, dar şi controverselor de la finele secolului al XVIII-lea, în interesul pentru Nicolas Flamel, un personaj real din secolul al XIV-lea, pretins îmbogăţit prin descoperirea, după lectura unei cărţi de Abraham Evreul, a Pietrei Filosofale…

Adevărul despre alchimie va sta mereu sub semnul enigmei. Ce a fost mai mult, o filosofie sau o ştiinţă? Şi cât de mult a recuperat chimia din ea? Oricum, să nu uităm că avem totuşi contribuţii impoertante şi din acest domeniu mai…ezoteric. Laboratorul, procedeele de purificare (distilarea, cristalizarea), organizarea în teorie şi practică, noţiunea de catalizator, ferment, solvent, sau extract, ideea de substantă statică şi care devine dinamică prin transformare, dar şi nenumăratele motive literare în frunte cu modelul savantului nebun, pe care îl vom regăsi atât de des la Mary Shelly, Balzac, Alexandre Dumas, Jules Verne, Nathaniel Hawthorne, R. L. Stevenson, A, Conan Doyle sau Goethe.

Într-un fel şi noi suntem alchimişti. Nu ne lăsăm noi uneori seduşi de un trecut grandios, unde ne închipuim că ar fi trăit marii întelepţi, păstrători ai tainelor universale pe care noi le-am uitat şi sperăm să le recuperăm?

Bibliografie:

Bonardel, F., Filosofia alchimiei, Iaşi, 2000.

Laszlo, P., Ce este alchimia?, Bucureşti, 1996.

Linden, S., The Alchemy Reader:from Hermes Trismegistos to Isaac Newton, Cambridge, 2003.

Roob, A., Alchemy and Mysticism, Londra, 2003.



[1]Sistem filosofic cu influente pitagoreice, platonice şi din mitologia orientală, grefate pe tradiţia ebraică, cuprinzând partea teoretică legată de natura lui Dumnezeu şi partea practică legată de folosirea numelor divine pentru a produce diverse fenomene.

[2]Aristotel, Meteorologice, III.