⬆

Al Doilea Război Balcanic, mai spectaculos în presă decât în realitate

Autor: Claudiu-Lucian Topor

Vreme de două luni, războiul din paginile ziarelor s-a dovedit mai captivant decât cel de pe front – iar retorica eroizantă, triumfalistă a presei a creat şi cultivat un sentiment al supremaţiei româneşti fără egal în istorie.

Istoria ne învaţă că în 1912 criza balcanică a reizbucnit violent. Războiul aliaţilor balcanici cu Imperiul Otoman, urmat de conflictul Bulgariei cu Serbia şi Grecia, a provocat în societatea românească o dezbatere aprinsă asupra intereselor ţării şi a conduitei politice de urmat.

Redacţiile ziarelor importante din Capitală, dar şi din provincie fac eforturi consistente pentru a informa cetăţenii. Bătălia pentru ştiri este acerbă. Pe front sunt trimişi numeroşi corespondenţi, subiectul îşi face loc pe „prima pagină”, se scrie cronică, editorial, se publică şi interviu. Era prima mare experienţă mediatică asupra războiului după 36 de ani de acalmie în societatea românească! Într-adevăr, 36 de ani, fiindcă atâta timp trecuse de la Războiul de Independenţă:un episod de legendă în istoria militară a românilor, cu Peneş Curcanul şi regimentele de viteji (dorobanţii) alungându-i pe turci de pe pământul bulgar. Amintirile păreau la 1913 încă vii, dar continuitatea istorică între cele două epopei de luptă ale neamului nu trebuie evidenţiată în exces, măcar că presa vremii chiar asta a şi încercat. În fine, deosebiri majore se întrevăd şi în registrul narativ al parcurgerii propriu-zise a celor două războaie balcanice. Spre deosebire de Primul Război Balcanic, ce beneficiază de o prezentare preponderent analitică, Al Doilea Război Balcanic se încadrează în tiparele unui spectacol de presă modern.

Iniţial, simpatie pentru cauza turcilor

România, neutră în 1912, este deja beligerantă în 1913. Acţiunile diplomaţiei monopolizează caracterizările de presă în cazul războiului balcanicilor împotriva Imperiului otoman. Imaginile frontului răzbat până în paginile ziarelor, dar ele înfăţişează obsesiv atrocităţile şi limitele civilizaţiei beligeranţilor. Opiniile prezentate în presă simpatizau cu cauza turcilor mai mult decât cu aspiraţiile balcanicilor. În martie 1913, „Adevărul” scrie despre căderea Adrianopolului – iar din articol reiese că turcilor nu ar trebui să le fie ruşine, fiindcă oraşul lor sfânt nu s-a predat, ci a fost luat cu asalt după o luptă disperată. O rezistenţă eroică ce părea capabilă să mai atenueze din impresia deplorabilă a înfrângerilor suferite până atunci, care aproape că îi alungase pe turci din Europa[1].

O altă temă de interes a fost, desigur, împărţirea prăzii de război. În aprilie 1913, ziarul „Mişcarea” publică un articol din care reiese îngrijorarea faţă de cuceririle naţiunilor care au pus bazele Alianţei Balcanice:„Sub ruinele Turciei europene a rămas un nou vulcan care va zgudui vecinic pacea Europei. O asemenea situaţie nu poate fi remediată cu jumătăţi de măsură şi intervenţii platonice. Europa are datoria morală de a face un suprem gest de energie, pentru a pune capăt competiţiunilor şi luptelor ce frământă lumea balcanică, cu un ceas mai devreme”[2]. De la început, însă, răzbate puternic teama faţă de o eventuală izbândă a Bulgariei, izbândă care ar modifica substanţial echilibrul puterii. Aceasta e o atitudine atât de răspândită încât e de mirare că mai găseşti o voce, poate două, care par să cânte într-un alt fel de cor. „Flacăra” din 24 noiembrie 1912 găzduia un editorial semnat de Gala Galaction, unul dintre puţinii intelectuali ai vremii dezinteresaţi de izbânzile bulgarilor:„Suntem– susţinea el– mai prejos de noi întristându-ne de nocorcul bulgarilor”[3]. Câţi alţii însă să-l fi ascultat?!

„O Bulgarie mare, megalomană, ţanţoşe şi năvălitoare ar fi o primejdie şi pentru noi şi pentru statele balcanice...”

Deşi conştientă că trebuia să-şi dea examenul de maturitate într-o criză balcanică prelungită într-un conflict sângeros, România „străluceşte“ prin absenţa ei, ca o ţară care nici n-ar avea conaţionali sau alte interese de apărat în regiune;se comportă pasiv, ca un bolnav de abulie [4]. La nivelul relatărilor de presă, România anului 1913 se zbătea, de fapt, într-un conflict interior, care a răbufnit în opinia publică (prin dezbateri publice şi teoretizări savante etc.). Era vorba, desigur, de discrepanţa dintre ceea ce susţinea linia oficială a propagandei, care impunea imperios mişcări rapide în vecinătatea imediată a graniţei sudice, şi realitatea ce decurge dintr-o politică externă echilibrată, lipsită de aventuri războinice printre vecini. Se simţea o „decădere”, o „stare bolnăvicioasă” a vieţii publice româneşti. Frământările cotidiene înteţeau febra ce cuprinsese tabăra intervenţioniştilor, care vedeau cu disperare cum ţara va pierde trenul din nou[5]. Românii se simt batjocoriţi de bulgari pentru atitudinea lor nechibzuită şi laşă. Se cere intervenţia neîntârziată în război. Cel mai virulent se agită liberalii, aflaţi în opoziţie. „Viitorul” anunţă, în iunie 1913, că România nu mai poate rămâne, în aşteptarea noilor evenimente, nepăsătoare cum a fost în tot timpul evenimentelor conflictului turco-balcanic[6]. Se construiesc scenarii despre posibile ameninţări ale bulgarilor vizând chestiunea dobrogeană:„Cine ştie dacă într’o zi vecinii noştri de peste Dunăre nu ne vor căuta şi nouă cârciob, şi dacă nu se vor încerca să inventeze o chestie dobrogeană după cum au ştiut să creeze o «chestie macedoneană»”[7].

Alexandru Ciurcu de la „Adevărul” scrie, de altfel, tranşant:„O Bulgarie mare, megalomană, ţanţoşe şi năvălitoare ar fi o primejdie şi pentru noi şi pentru statele balcanice şi trebuie să tăiem din unghişoară, s’o rotunjim din toate părţile spre a o reduce la o dimensiune rezonabilă care să cuminţească pe bulgari şi să-i facă să redobândească noţiunea realităţei şi a proporţiilor”[8]. Un alt articol, din ziarul bucureştean „Mişcarea”, explica propagandistic motivele şi obiectivele invaziei româneşti din Bulgaria:„Am sta veşnic sub ameninţarea tunului bulgăresc şi an cu an perspective unui nou război ar împiedica înflorirea noastră naţională, pe câtă vreme dacă acum, de la început, bulgarii ar simţi bine greutatea braţului nostrum de fier, sub presiunea jugului nostrum ar renunţa pe veci la aspiraţiuni cutezătoare şi nedrepte faţă de slăbiciunea lor, pe care i-am face s-o simtă în chip netăgăduit”[9].

În numai 24 de ore, opinia publică află că „graniţa de ieri nu mai există!”

Toate indiciile conduc însă spre mobilizare, iar faptul se petrece la 20 iunie 1913, într-un entuziasm de nedescris. Venise „Ziua cea mare”, cum titrează „Viitorul”:„(…) în baia de soare şi lumină (…), mii şi mii de oameni, manifestau pentru războiu, şi nu era zău nimeni în piept cu inima rece. Tinerii uitau că’şi pot scurta o viaţă care de-abia au început-o, părinţii plângeau nu de durerea că-şi trimit copii la războiu – laşitatea nu e o notă a sufletului românesc – dar plângeau de bucuria că au ajuns să vadă pe copii lor vrednici de-a sluji pământul în care pe curând ei vor intra” [10].

„Universul”, ziarul cu cel mai impresionant tiraj al vremii, consemna în ajunul mobilizării că ţara vrea cu orice preţ războiul:„Din toate colţurile ţării noastre, vuieşte doar un sunet care vine din toate inimile, strigând într-o singură voce:Vrem război! Nu există nici o putere în România care ar putea opri războiul:oricine se va ridica împotriva curentului va fi zdrobit de valurile sale [...]” [11]. În numai 24 de ore, opinia publică află cu satisfacţie faptul că „graniţa de ieri nu mai există!”, iar populaţia trăieşte într-un delir nesperat, alimentat de „oştirea română”, care „înainta” pe teritoriul bulgar, „pedepsind o trufie şi susţinând un renume!”[12]Încă din primele zile de război au fost publicate legende ad-hoc savurate în presă. Una dintre acestea este o baladă intitulată „Spre Balcani”, conţinând următorul text:„Foaie verde foi de nufăr/ Nu mai pot maică să sufăr/Legea ca s’o pângărească/ Pe noi să ne necăjească/ Eu sunt Leu. Şi ca leul mâniat/N’am să judec ce-am să fac/ Pîn’la Sofia vreau să zbor/ Fără frică c’am să mor/Şi acolo doar să vorbesc/Cu tot neamul Bulgăresc/Căci supuşi ei, au să fie/Scumpei noastre Românie!”[13]

În război, pentru o nouă frontieră la sudul Dunării

Într-adevăr, ca rezultat direct al campaniei în Bulgaria, România şi-a extins stăpânirea asupra aşa-numitului Cadrilater, pe care îl ceruse insistent de câteva luni, folosindu-se de motivaţii de ordin strategic[14]. Un asemenea tip de argumentare s-a bucurat de mare trecere la public, cu toate că puţini dintre români, chiar dintre cei informaţi, cunoşteau detalii despre Turtucaia, Balcic, Silistra sau Dobrici. Datoria presei rămâne însă aceea de a informa cititorul, chiar dacă uneori triumfalist şi patetic.

Discuţia era mai veche. În fond, România intrase în război ca să obţină o nouă frontieră la sudul Dunării. Intervenţia armatei i-a adus însă mai mult decât atât. La orizont apare o nouă provincie, care trebuie cunoscută de publicul românesc. Se scriu multe articole de tip reportaj, cu descrieri ample ale teritoriului, populaţiei şi bogăţiilor. Textul este peste tot însoţit de imagine:multe fotografii cu oraşele proaspăt cucerite. La origine pământul acesta apare românesc. În trecutul îndepărtat (a doua jumătate a secolului XIV) îl stăpânise Dobrotici, fiul lui Balica, apoi voievodul Mircea cel Bătrân, domnitorul Munteniei. Revenind la prezent, presa semnalează că în Cadrilater bulgarii nu sunt majoritari ca populaţie. Mozaicul etnic se arată compozit. Trăiesc mulţi turci (mahomedani), dar şi destui români în principalele oraşe. Ziarul „Presa” reproduce informaţii din monografia lui B.G. Assan („Quadrilaterul doborgean”). Ţinutul întreg, delimitat de liniile care unesc punctele Rusciuk, Silistra, Şumla şi Varna, are o întindere de aproximativ 15.680 km2, cu o populaţie de aproape 720.500 de locuitori. României îi revine cea mai mare parte a teritoriului, cu oraşe port însemnate. precum Balcic sau Cavarna. Descrierea mai include o prezentare a ocupaţiunilor populaţiei şi a bogăţiilor naturale[15].

Alte ziare, dintre cele care trimit corespondenţi, relatează de la faţa locului. Turtucaia, spre exemplu, este un oraş unde orientalismul se răsfaţă în voie. Casele sunt mici, aproape pătrate, cu acoperiş de ţiglă şi geamlâc. Străzile sunt întortocheate şi rău întreţinute de edili. Printre clădiri se remarcă cele două moschei ale oraşului (cea veche construită în vremea lui Abdul Hamid, la 1835), baia turcească, şcoala românească şi biserica bulgărească, ce aparţinuse de fapt tot românilor în trecutul nu foarte îndepărtat[16]. Balcicul este drăguţ, curăţel, cu câteva case mari şi frumoase, cu străzi curate fără prea multe gropi. Oraş comercial, el are perspective bune de dezvoltare sub administraţie românească. Va lua un avânt economic însemnat mai ales după ce o nouă linie de cale ferată îl va lega de Dobrici, iar portul, unul dintre cele mai sigure la Marea Neagră, se va adânci[17]. În fine, la Dobrici, trupele româneşti fac exerciţii demonstrative în faţa corespondenţilor de război, iar populaţia, majoritar mahomedană, se bucură de prezenţa românilor[18].

Să ne fie oare frică de vitejia soldatului bulgar? Nici vorbă

Marşul armatei este unul triumfal, iar presa îl redă amănunţit. În câteva zile, armata română intrase pe o adâncime de 25 de km şi pe o lărgime de 150 km. O performanţă care, desigur, i-ar fi uimit pe toţi cunoscătorii într-ale milităriei[19]. „Gazeta Ilustrată” reproducea în paginile sale, numărul din 13 iulie 1913, fotografii cu tradiţionala „Horă romanească”, dansată de soldaţii români în drumul lor spre Bulgaria.

Cu prilejul intrării trupelor româneşti pe teritoriul bulgar, însoţite de reporteri şi scriitori înrolaţi voluntar, apar primele reportaje de pe front. Ce găsesc românii dincolo de Dunăre? Bulgaria mult lăudată, leagănul civilizaţiei Balcanilor, arată ca un imens cimitir. Casele sunt rele şi pustii, adevărate grajduri, în care „la noi” nu ar sta nici vitele, ogoarele sunt nelucrate, câmpuri pline de părăgini. Drumurile sunt distruse, bulgarii nu au şcoli, nu au biserici, copiii lor nu ştiu să citească. Pretutindeni găseşti doar jale şi tristeţe, femeile plâng morţii, bărbaţii dispăruţi[20].

O altă temă:să ne fie oare frică de vitejia soldatului bulgar? Nici vorbă. Armatele lor obţinuseră numai succese facile împotriva turcilor. Victorii ieftine, datorate unui complex de împrejurări, cunoscute de toată lumea:războiul italo-tripolitan, adormirea vigilenţei diplomaţiei şi desconcentrarea rezervelor armatei turceşti. Luptaseră împotriva unor trupe „flămânde zdrenţăroase şi istovite”, care „nu ştiau să încarce puştile” şi ale căror tunuri „nu aveau ghiulea la îndemână”[21]. Când însă sunase ceasul luptelor adevărate, iată ce supriză:Vitejii de la Lule Burgas se ascundeau şi nu voiau să dea ochii cu dorobanţii regelui Carol[22].

Se caută (şi se găsesc) eroi, ca generalul Mustaţă

Curând apar şi informaţii despre urmele confruntărilor. Deşi aventura militară a României pare lipsită de bătălii sângeroase, presa caută fapte de arme, descoperă eroi. Aşa s-a întâmplat cu incidentul militar din localitatea Ferdinandovo, pe care puţine ziare nu-l amintesc. Aici s-a produs întâlnirea Diviziei I a cavaleriei române cu o brigadă bulgară. Trupele bulgare s-ar fi predat după o scurtă confruntare ale cărei detalii lipsesc.

Fără a deţine informaţii precise, „Dimineaţa” atribuie acţiunea unui „raid” îndrăzneţ al cavaleriei susţinută de artilerie. Brigada capturată făcea obiectul recunoaşterilor statului major încă de la 3 iulie şi ea nu reprezenta decât flancul stâng al armatei Kotinceff, destinată să-i apere cu orice preţ retragerea spre Sofia[23]. „Adevărul” scrie că o dată cu acest gest, spiritul militar, spiritul de demnitate au dispărut din armata bulgară, că anarhia a intrat în rândurile ei[24]. Se cultivă mult imaginea generalului Mustaţă, comandantul diviziei româneşti. Toate ingredientele îl recomandă pentru ipostaza de erou. Povestea se anunţă captivantă:Mustaţă se întoarce triumfător pe câmpiile Bulgariei, unde, la 1877, participase la Războiul de Independenţă, având gradul de sub-locotenent. Divizia de cavalerie pe care o comandă a fost printre primele care au trecut Dunărea, deşi plecase pe front abia în ultimele zile după decretarea mobilizării. Tactica generalului era aceea că, în vreme de război, armata trebuie să înainteze necontenit. Recunoaşterile pe teren obişnuia să le facă personal. Se avânta de multe ori cu automobilul aşa departe de restul trupei încât se pomenea lipsit de cele strict necesare. Odată chiar ar fi fost nevoit să se hrănească trei zile numai mămăligă uscată. Noaptea şi-o petrecea dormind în automobil, uneori însă chiar sub cerul liber. Dar faptele lui de arme nu se rezumă numai la capturarea brigăzii de la Ferdinandovo:plin de curaj, generalul nu a ezitat să treacă mai departe de Sofia, ajungând în recunoaştere până aproape de Filipopoli. Bulgarii au fost norocoşi că i s-au predat. Altfel se alegea praful de ei, fiindcă sunt oameni fără recunoştinţă[25].

„Se întorc azi aceşti ostaşi în ţara lor”

Dar timpul trece repede, astfel că, după aproape o lună, aventura militară a României se apropie de sfârşit. Presa nu ezită să surprindă într-un stil triumfalist momentul. Imaginea soldaţilor ce se întorc biruitori la vetrele lor, ocuparea Cadrilaterului şi semnificaţiile păcii de la Bucureşti ajung pe prima pagină. Dacă mobilizarea oferise prilejul unor povestiri atât de emoţionante, cu atât mai mult revenirea acasă a sodatului biruitor reclamă evocări patetice. Pretutindeni răzbate recunoştinţa, onoarea, exultă vitejia. În „Opinia”, ziar conservator-democrat, cu apariţii la Iaşi, se publică, în coloane îngroşate, textul cu titlul „Ostaşilor noştrii”, semnat Alexandru şi Riria Xenopol. Fii Iaşiului se întorc mândrii acasă. Ei au străbătut „zarea Balcanilor” şi au adus celor ce se „zbăteau în suliţi”, acelor ce se „scăldau în sânge”, ramura de măslin a păcii. Războiul lor este sublim. Căci sublim este să mori pentru ţară, sublim e să ştii că murind pe câmpul de luptă ai lăsat în urma ta ogorul ţării tale mărit. Recunoştinţă, aşadar, celor ce au adus atât de sus numele ţării, celor care de la soldat până la general au îndepărtat cu vitejie „norul de hulă”, ţesut de duşmani pe cerul ţării[26].

La Bucureşti, editorialul „Viitorului” convinge cititorii că armata se întoarce în glorie acasă, chiar dacă nu a întâlnit nicăieri rezistenţa semnificativă a duşmanului. Vitejia îmbracă faţete multiple. Nu e de un singur fel:„Se întorc azi aceşti ostaşi în ţara lor. Se întorc cu fruntea sus şi cu inima mândră. Dacă nu le-a fost dat să verse sângele cald şi tânăr, pe care l-au oferit bucuros Patriei, avântul cu care au pornit nu e scăzut întru nimic. Dacă întâlneau un duşman şi dacă duşmanul ar fi cutezat să le stea în cale, ar fi dat dovada strămoşeştei vitejii. Dar însăşi plecarea lor la luptă, avântul lor războinic a fost o vitejie”[27].

Bulgarii îi acuză pe români că ei ar fi adus holera

Până la urmă s-a găsit un inamic. Molima, epidemia de holeră. Ea a secerat – se ştie – destul de multe vieţi. Dar despre episodul holeric presa relatează târziu, la sfârşitul campaniei, când trupele se întorc acasă şi riscă să aducă microbul în ţară. Într-o atmosferă de veselie generalizată, evaluările negative ale războiului îşi găsesc locul cu greu. Presa scrie – ce-i drept – despre carenţele serviciului sanitar, dar fără limpezimea necesară şi profunzimea analizei. Când totuşi subiectul nu poate fi evitat, prezentarea lui relevă măsuri de carantină, exprimă compasiunea pentru cei bolnavi, uneori răspunde la acuzaţii jignitoare ale bulgarilor.

Toate măsurile preventive, gândite să împiedice răspândirea holerei în ţară, se leagă de personalitatea profesorului Mezincescu. Ziarele de informaţie îi sprijină iniţiativele, îl credibilizează[28]. Rămâne însă ca un gol imens lupta cu molima pierdută pe câmpiile Bulgariei. Plecat să lupte ca să apere cinstea şi siguranţa ţării, soldatul român are parte acolo de o moarte dezolantă, demoralizatoare. Trebuie să înfrunte colicile holerei, în loc să dea piept cu gloanţele duşmanului[29]. Rana rămâne mult timp deschisă, fiindcă bulgarii, resemnaţi după război, îi acuză pe români că ei ar fi adus boala în ţara lor. Replicile româneşti nu se lasă aşteptate:armata română s-a contaminat în Bulgaria, unde populaţia autohtonă otrăvea înadins puţurile cu apă şi încuraja soldaţii să cantoneze în locuri infestate de microb[30].

„Mă culc flămând şi însetat”

Pe lângă holeră, armata era prost echipată şi lipsită de mijloace de subzistenţă, foametea fiind o prezenţă greu de înlăturat. Printre relatările de pe front care subliniază acest aspect – în timpul campaniei nu foarte numeroase – le semnalez pe acelea publicate de scriitorii N.N. Beldiceanu şi N. Davidescu în revista „Flacăra”. Ambele sunt târzii şi nu au legătură cu desfăşurarea „la cald” a evenimentelor. Povestea primului:„Loviţ, 9 iulie 1913. În drumul acesta am auzit atâta vorbind româneşte că ni se părea că sântem în ţara românească. (…) Mă culc flămând şi însetat. N’am nici manta, nici foae de cort, să mă învelesc. Pun capul pe sacul cu pesmeţi şi mă învelesc cu snopi de orz. (…) Plevna, 10 iulie 1913. (…) La jumătatea drumului ne-au ieşit din nişte arături vreo 30 de dezertori turci. Erau turcii care căzuseră în mâinile bulgarilor la Kirkilise, şi bulgarii îi vârâseră acum în rândurile lor şi-i trimisese împotriva sârbilor. La toţi le scânteiau ochii de bucurie şi se uitau cu adevărată dragoste la noi. Câţiva aveau trăsături fine;erau îmbrăcaţi bine şi păreau băieţi luminaţi. Soldaţii noştri şi-au împărţit pâinea cu ei (…) şi turcii le dădeau, în schimb, tutun. (…) Intrarăm într-o cârciumă plină stup de soldaţi şi deabia găsirăm câteva locuri, toate mâncărurile erau ardeeate foc. Ca să putem mânca repede, la fiecare fel, dădeam năvală prin învălmăşeala grozavă, în bucătăria plină de nori de muşte, şi ne luam mâncarea. Vinul era bun şi ieftin. Un vin roşu, care mirosea a trandafir. Glasurile creşteau să spargă geamurile murdare, prin care de abia intra lumina soarelui. Bulgarul şi doi pui de bulgar alergau în toate părţile şi nu mai ştiau încotro să se îndrepte”[31].

În fine, mărturisirea celuilalt:„Câţiva soldaţi bulgari dezarmaţi de noi la Ferdinandovo şi trimişi la vetrele lor au intrat în acelaşi timp în sat. Faptul a făcut ca populaţia să ne fie foarte binevoitoare şi să ne primească cu pâine, găini, ouă, unt, brânză, din belşug, şi să ni le dea chiar şi fără parale. O bună parte din trupa nemâncată până acum de 36 de ore sau chiar de 48 de ore s’a săturat. Batalionul I, însă, care fusese trimis afară din sat, în avanposturi, şi care nu avusese, prin urmare, cum să ia parte la pomană, e aproape revoltat. Ofiţerii nu mai cutează, de teama răzmeriţei, să intre la locurile lor. Ah, Doamne! Ni s’a promis, e drept, mâncare pe diseară. Nu cred că ni se va da vreodată ceva de mâncare”[32]. Parcurgând aceste fragmente din reportaje de front, e drept relatări post-factum, sesizăm discrepanţa cu unele texte anterioare, care îi acuzau pe bulgari de barbarie şi mizerie desăvârşită, când, în fond, degringolada, mizeria, lipsurile şi epidemia care făceau ravagii în trupele române erau trecute sub tăcere sau mult micşorate ca amploare.

Noi – civilizatorii, bulgarii – nişte barbari

Presa din România prezintă campania armatei din Bulgaria ca fiind desfăşurată sub mandatul civilizaţiei europene. Spre deosebire de bulgari, socotiţi „barbarii Balcanilor”, românii împlinesc un act de dreptate, o operă de omenie şi civiliaţie. Trăsătura esenţială a bulgarilor ar fi, conform presei româneşti, lipsa unor calităţi esenţiale precum inteligenţa, eleganţa, subtilitatea. Bulgarul apare primitiv şi rudimentar, purtând în plus stigmatul empiric al „cefei groase“, sintagmă imortalizată de însuşi poetul Mihai Eminescu şi asumată ca un fel de verdict istoric.

În diverse articole de presă, note, însemnări sau scrieri propagandistice şi-au găsit cu uşurinţă locul caracterizări umilitoare pentru orgoliul naţional. Bulgarii erau numiţi „urmaşii lui Asparuch”, un popor cu instincte bestiale, care îşi satisfăcea sentimentele josnice de răzbunare prin jafuri, incendii, violuri şi măceluri aspra unor fiinţe slabe şi fără apărare. Ei dispuneau de o mentalitate de „cuceritori primitivi”, pentru care singurul ideal politic urmărit era stăpânirea de pământuri străine, cât mai întinse cu putinţă. Europa civilizată şi-ar fi întors înşelată şi scârbită faţa de la acest popor, pe care, nu cu mult timp în urmă, îl socotea cel mai energic reprezentant al civilizaţiei în Orient. Din toată Peninsula Balcanică, bulgarii erau consideraţi poporul cel mai crud, cel mai sălbatic[33].

De aceea, conduita trupelor române în teritoriul inamic trebuia descrisă ca ireproşabilă. Şi aşa a şi fost. Evident, descrisă. Contrastul între atitudinea şi moravurile celor două armate acaparează atenţia întregii prese. Puterea şi opoziţia sunt, în sfârşit, de acord. Diferă numai limbajul, tonalitatea şi acurateţea descrierilor. „Conservatorul” elogiază virtuţile civilizatoare ale naţiunii:în mijlocul Peninsulei Balcanice se ridică un popor „cuminte şi viguros”, care, în numele dreptului şi civilizaţiei, impune pacea. Europa are ocazia să constate superioritatea culturală a românilor în faţa celorlalte popoare din Balcani[34]. „Viitorul”, foaia liberalilor, aminteşte de masacrele Primului Război Balcanic. Oştirile bulgare se comportaseră ca într-un film macabru pus în scenă de o minte sălbatică. Soldaţii poartă în buzunare urechi tăiate pentru cerceii purtaţi de victimile lor. Pretutindeni ei incendiază, prădează, violează şi ucid. Feloni şi lacomi, barbari şi egoişti, bulgarii au dat toate pildele rele şi niciun exemplu de compătimire pentru cei învinşi. Românii însă, intrând în Bulgaria într-o vreme când sufletul fiecăruia se simţea jignit de tocmeala pentru Silistra, nu au comis niciun act de ranchiună, nici violenţe, nici barbarii[35]. Cotidianul „Seara” scrie în felul următor:„Popoarele pe unde a trecut armata noastră pacificatoare au înţeles poate pentru întâia oară după veacuri de crime şi robie sufletească sau naţională, că viaţa poate fi şi un bine, şi o speranţă a scăpărat în inima lor când regimentele noastre au făcut semnul de pace peste Balcanii înămoliţi în sânge şi au adus ceva din aerul românesc şi ceva din viaţa noastră intelectuală, prietenoasă şi civilizată acolo”[36]. Mai departe poţi citi cum armata română îi surprinde cu blândeţea ei pe „obraznicii bulgari”. Ei înşişi se bucură să stea sub ocupaţie românească, decât să dea ochii cu sârbii răzbunători.

De la corespondentul „Adevărului” aflăm că la sosirea armatei române populaţia era foarte speriată. Femeile şi copiii ţipau, crezând că şi soldaţii români se vor purta la fel ca toţi balcanicii:vor măcelări populaţia, vor incendia satele etc. Văzând însă că nimeni nu doreşte să le facă rău, bulgarii au prins încredere. Atât de multă încredere, încât unii dintre ei au abuzat, practicând preţuri prohibitive la produsele alimentare, pe care soldaţii români ar fi vrut să le cumpere cu bani, ca urmare a intârzierilor de aprovizionare şi a interzicerii rechiziţiilor[37].

Problema aromânilor, intens dezbătută în presa timpului

O altă temă intens exploatată propagandistic în ambele războaie balcanice a fost şi soarta aromânilor din Peninsula Balcanică. Ea a preocupat opinia publică românească, situaţia şi perspectivele acestei comunităţi fiind dezbătute, între altele, într-o serie de adunări şi manifestaţii publice, dar şi în paginile ziarelor, revistelor, inclusiv unele noi, speciale, precum „Aromânul”, „Refugiatul din Macedonia” sau „Glasul victimelor”. Cu deosebire, Al Doilea Război Balcanic aduce asupra lor un val necontenit de nenrociri. De aici poate şi conţinutul patetic, emoţional al reprezentărilor. În mai multe rânduri, soarta vlahilor balcanici afectaţi de război, ca şi sprijinul ce-l putea acorda România, au făcut obiectul discuţiilor, atât în reuniuni ale guvernului condus de Titu Maiorescu, cât şi în şedinţele Camerei Deputaţilor.

De fiecare dată, a crescut enorm şi presiunea pentru antrenarea directă a României în evenimente, din motive de solidaritate naţională cu o viţă, socotită pe atunci, importantă a neamului românesc. Desfăşurarea evenimentelor militare, în special avansarea trupelor greceşti, urmată de acţiuni antiromâneşti, a determinat ca, în paralel cu forţele politice din Regat, fruntaşii, factorii politici ai aromânilor balcanici să-şi pună problema viitoarei lor situaţii şi să acţioneze politic în consecinţă. Sentimentele de îngrijorare erau generate de perspectiva sumbră a anexării teritoriilor până mai ieri administrate de către turci în graniţele statelor naţionale balcanice. Identitatea comunităţilor de aromâni se credea că ar fi compromisă, ca o consecinţă al politicilor agresive de integrare forţată în organismul naţional-statal, imaginat de greci, în special, cu ceva vreme în urmă. Temerile lor erau amplificate şi pentru că alături de factorul grecesc, notoriu antiromânesc, trebuiau să ia în considerare şi viitoarea atitudine a autorităţilor sârbeşti. Comportarea acestora faţă de românismul din Serbia, în special faţă de elementul românesc din Crajna, unde se desfăşura de câteva decenii un intens proces de desnaţionalizare şi sârbizare, nu oferea speranţe optimiste.

Vitejie fără viteji

Publicistica românească din acea epocă imprimă o receptare idilică războiului balcanic. Un gen de jurnalism eroizant, cu o retorică preponderent naţionalistă, un discurs al vitejiei fără viteji! Episodul Păcii de la Bucureşti marchează epilogul acestei campanii de presă. Victoria armatei apare dedublată de o prestaţie strălucitoare a diplomaţiei. De aici, şirul neîntrerupt de articole ce fac elogiu pacificatorilor din Balcani. România victorioasă nu trebuie atinsă de imaginea vecinului hrăpăreţ ce profită de cearta aliaţilor balcanici, ca să obţină o palmă de pământ istoric. De la ţara războinică se trece la ţara pacificatoare!

La un secol distanţă (aluzie la tratativele ruso-otomane din 1812), Bucureştiul devine cetatea păcii şi concordiei [38]. „Fiţi bineveniţi, făuritori ai păcii”, îşi intitulează articolul din „Dimineaţa” M. Sărăţeanu. Ceea ce urmează este o pagină de jurnalism înflăcărat. Sunt luni de zile de când, porniţi contra Turciei, aliaţii balcanici au început războiul, poate „cel mai sângeros” din câte războaie cunoscuse omenirea. „Coasa morţii” secerase tot ce a găsit în cale, când se părea că sună în sfârşit şi ceasul păcii. După ce o lume întreagă crezuse că s-a pus capăt războiului, un alt război a izbucnit între foştii aliaţi. Din nou s-a început vărsarea de sânge, noi victime au căzut, alte regiuni au fost pustiite. Dar speranţa nu a murit. „Ca o rază de lumină” pe pământul vecinilor a pătruns armata română. Săbiile ei nu au răspândit moartea, tunurile nu au adus ruina şi pustiul. Au impus pacea, mult aşteaptată. Pe pământul „ospitalier” al ţării calcă acum delegaţii neamurilor ce s-au războit. Sunt bineveniţi şi sosesc cu gând curat să curme „o oră mai curând” orgia sângeroasă stârnită la sudul Dunării albastre[39].

Ecoul păcii poartă în sine semnificaţii europene. Chestiunea Orientului, în care s-au împotmolit toate pornirile bune ale diplomaţilor europeni, s-a desluşit în ultimul resort în România. Prestigiul ţării nu mai este cel din trecut, rolul ei pacificator e pretutindeni aplaudat. România se afirmă ca un tribunal echitabil şi influent în disputele dintre statele vremii[40].

Consecinţele:se naşte şi se alimentează un curent puternic bulgarofob

Principala consecinţă a reflectărilor patetice despre războiul balcanic în presa românească o reprezintă crearea şi mai ales alimentarea unui curent bulgarofob în societatea românească. Un curent ce a generat şi peste Dunăre reacţii virulente, convertite într-o mereu nepotolită sete de revanşă a bulgarilor. S-a acreditat tot mai mult ideea că războiul din vara anului 1913 a fost pierdut din pricina implicării României şi Turciei. Cele două state vecine „contribuiseră” decisiv la dezastrul naţiunii bulgare. Un articol publicat de „Universul” dezvăluie la o scară infimă trăiri de acest gen. Să le aflăm şi noi, cu toate că, în realitate, nemulţumirile erau mai mari:„În vara lui 1913, într-un sat din Cadrilater, un grup de români, inclusiv soldaţi, au găsit adăpost la o familie bulgară bogată. «De acum veti fi soldaţi români», le-am spus lor, şi le-am mai spus că cel mai mic va servi în armata română. Auzind acestea, tânărul păru că a fost lovit de fulger. Sperau că România ar ocupa doar temporar Cadrilaterul şi că trupele se vor retrage după încheierea păcii. Dar când le-am explicat că acest teritoriu ar aparţine României pentru totdeauna, am văzut durerea de pe chipurile lor. Femeile au cerut explicaţii, precum însă ochii lor arătau că au înţeles adevărul crud [...]”[41].

Un război care a ascuns problemele societăţii româneşti

După semnarea păcii de la Bucureşti, tema războiului balcanic şi a campaniei în Bulgaria părăsesc agale prima pagină a ziarelor. Vreme de două luni, războiul din presă s-a dovedit mai captivant decât cel de pe front. Retorica eroizantă, triumfalistă a ziarelor a creat şi cultivat un sentiment al supremaţiei româneşti fără egal în istorie. România încercase să se alăture marilor puteri – pentru că doar ele au forţa necesară să impună pacea, să vegheze la un echilibru de forţe stabil. Presa epocii a dat românilor impresia că aparţin unei lumi diferite. Încrederea în forţele proprii a crescut atât de mult încât fiecare credea că ţara a împlinit o misiune civilizatoare. Europeni până în măduva oaselor, aproape toţi uitaseră de orientalism.

Trebuiau învăţate multe lecţii din conflict (şi din reflectarea lui), dar luciditatea s-a pierdut. Armata avea nevoie de reorganizare. Serviciul sanitar şi intendenţa funcţionau deficitar, capacitatea de luptă nu se cunoştea exact. Societatea avea nevoie de reforme. Satul românesc, încremenit de secole în sărăcie şi nevoi, reclama înnoirea. La vatra casei, ţăranul roman invidia condiţia celui bulgar;beneficiile împroprietăririi încă îi lipseau. Pe lângă asta, ţării îi mai trebuiau şi şcoli, o administraţie eficientă, moravuri îndreptate, politicieni oneşti. Războiul triumfalist netezise căile progresului, însă era doar un simplu vis. Războiul cel Mare de peste câţiva ani a dat semnalul trezirii. Presa nu l-a mai putut împiedica, deşi se străduise în anii neutralităţii. Înfrângerile armatei au grăbit efectul psihologic al revelaţiei. Deodată toate rănile s-au văzut, populaţia s-a resemnat, moralul armatei s-a prăbuşit. Redresarea naţiunii nu a fost uşoară – a durat mai mult decât războiul şi s-a împlinit târziu, în anii interbelici. Atunci românii au înţeles cu adevărat ce a reprezentat Cadrilaterul. Turtucaia de la 1916 se poate spune că i-a ajutat.

NOTE

[1]„Adevărul”, Bucureşti, anul XXVI (1913), nr. 8443, 15 martie. „Căderea Adrianopolului”

[2]„Mişcarea”, Bucureşti, anul V (1913), no. 64, miercuri 20 martie. „Împărţirea pradei”

[3]„Flacăra”, anul II, nr. 6/ 24 noiembrie 1912. Gala Galaction, „Bulgaria victrix” .

[4]„Adevărul”, Bucureşti, anul XXVI (1913), nr. 8518, sâmbătă 1 iunie. „Cu noi sau fără noi în Balcani?”

[5]„Viitorul”, Bucureşti, anul VI (1913), nr. 1908, luni 3 iunie. C.H. Fundaţianu, „Păreri libere. Să nu pierdem trenul”.

[6]„Viitorul”, Bucureşti, anul VI (1913), nr. 1925, joi 20 iunie. „Evenimentele din Balcani. Bulgarii invinuiti de un atac premeditat”

[7]„Viitorul”, Bucureşti, anul VI (1913), nr. 1926, vineri 21 iunie.

[8]„Adevărul”, Bucureşti, anul XXVI (1913), duminică 9 iunie. „Atitudinea României”

[9]„Mişcarea”, Bucureşti, anul V (1913), nr. 152, luni 8 iulie. „Chemarea noastră”

[10]„Viitorul”, Bucureşti, anul VI (1913), nr. 1928, duminică 23 iunie 1913. „Ziua cea mai mare. Mobilizarea a fost o apoteoză a sufletului românesc”

[11]„Universul”, Bucureşti, anul XXXI (1913), nr. 176, sâmbătă 29 iunie.

[12]„Viitorul”, Bucureşti, anul VI (1913), nr. 1935, duminică 30 iunie 1913.

[13]„Viitorul”, Bucureşti, anul VI (1913), nr. 1934, sâmbătă 29 iunie 1913.

[14]Le livre verte. Documents diplomatiques (septembre 1912-aout 1913), Bucureşti, 1913.

[15]„Presa”, Bucureşti, anul I (1913), no. 128, vineri 5 iulie. „Quadrilaterul. Întinderea, populaţia şi importanţa lui economică”.

[16]„Viitorul”, Bucureşti, anul VI (1913), no. 1953, sâmbătă 20 iulie 1913. „Romania Noua. Bucureşti-Olteniţa-Turtucaia-Silistra”.

[17]„Adevărul”, Bucureşti, anul XXVI (1913), no. 8572, joi 25 iulie. „Din România Nouă. O călătorie de plăcere a corespondenţilor de război. De la Balcic la Dobrici” (Al. Ciurcu)

[18]„Universul”, Bucureşti, anul XXI (1913), no. 198, duminică 21 iulie. „Călătoria corespondenţilor de ziare în Cadrilater”

[19]„Adevărul”, Bucureşti, Anul XXVI (1913), nr. 8552, joi 6 iulie. „În urma oştirilor. Ce n-am văzut – ce am văzut”.

[20]„Minerva”, Bucureşti, anul V (1913), nr. 1642, vineri 12 iulie. „Prin Bulgaria. Impresii de război”.

[21]„Adevărul”, Bucureşti, anul XXVI (1913), nr. 8542, marţi 25 iunie. Al Ciurcu, „Nebunia bulgarilor”.

[22]„Conservatorul”, Bucureşti, anul XIII (1913), nr. 145, sâmbătă 8 iulie. „Salvarea Bulgariei stă în vârful baionetelor româneşti”. Vezi şi coperta revistei umoristice „Furnica”, anul IX (1913), nr. 48.

[23]„Dimineaţa”, Bucureşti, anul X (1913), nr. 3356, luni 8 iulie. „Capturarea de la Ferdinandovo”.

[24]„Adevărul”, Bucureşti, anul XXVI (1913), nr. 8554, duminică 7 iulie. „Rolul armatei noastre. O brigadă bulgară prizonieră”

[25]„Presa”, Bucureşti, anul I (1913), nr. 160, Duminică 11 august. „Epopeea Diviziei de Cavalerie a generalului Mustaţă”.

[26]„Opinia”, Iaşi, anul X (1913), nr. 1975. „Ostaşilor noştrii”

[27]„Viitorul”, Bucureşti, anul VI (1913), nr. 1981, joi 15 august. „Armata se întoarce. Bine aţi venit oşteni”

[28]„Presa”, Bucureşti, anul I (1913), nr. 161, marţi 13 august. „Holera”

[29]„Viitorul”, Bucureşti, anul VI (1913), nr. 1971, luni 5 August 1913. „Holera”

[30]„Evenimentul”, Iaşi, anul XXI (1913), nr. 160, joi 28 august. „Holera în Bulgaria”.

[31]„Flacăra”, anul II, nr. 47/7 septembrie 1913. „Din răvaşele unui voluntar II”, p. 370.

[32]„Flacăra”, anul II, nr 52, 12 octombrie 1913. „Arabescuri de baionetă”, p. 410.

[33]Topor Claudiu-Lucian, Germania, România şi războaiele balcanice (1912-1913).Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008, p. 201.

[34]„Conservatorul”, Bucureşti, anul XIII (1913), nr. 161, vineri 26 iulie. „Ţară civilizată”.