Autor 3996 vizualizări


Se tot discută prin istoriografia mondială, posibilitățile informatice amplificând ideile printre pasionații din întreaga lume, despre deschiderea unui nou front prin debarcarea forțelor anglo-americane în vestul Europei pentru a diminua presiunea asupra trupelor sovietice de pe principalul teatru de luptă. Termenul este ales special de către propaganda comunistă pentru a sublinia importanța participării sovietice la înfrângerea Reich-ului nazist și a rămas prin articole, studii și cărți. Culmea este că esența conflictului mondial n-a fost în vastele spații terestre, ci victoria aparținea celui ce stăpânea mările și oceanul aerian.

Primul front terestru de anvergură, trecând peste luptele locale din Polonia anului 1939, n-a fost cel sovietic, ci a fost Frontul de Vest ce s-a întins treptat din nordul Norvegiei până la granița cu Spania începând din 1940. Acesta a rămas ca o uriașă placă tectonică în nemișcare până în 1944, ambele tabere având trupele mobile deplasate în alte sectoare. Erau numai unele raiduri aliate pentru testarea apărării, dar resursele pentru o debarcare reușită lipseau. Lecția de la Dieppe a fost una foarte costisitoare pentru forțele canadiene și britanice. Germania a rămas în defensivă și a ridicat Zidul Atlanticului, una din cele mai lungi fortificații din istorie.

Aici au fost imobilizate importante cantități de armament și efective militare, strategii germani fiind obligați să trimită pentru a face față cât de cât lungimii frontului guri de foc de captură și unități formate din aliați aparținând multor etnii. Criza de efective pentru un război mondial se făcea resimțită și în Reich. Chiar dacă resursele erau limitate, au fost amplasate baterii de calibrul 380 mm care erau amenințătoare prin proiectilele cu o masă de 800 kg până la 42 km. Unele proiectile speciale puteau fi lansate chiar până la aproape 55 km. Au fost amplasate 15 guri de foc, patru dintre acestea putând să atingă coasta britanică.

Al doilea front împotriva Angliei era cel maritim și aici germanii au folosit flota de submarine și unitățile de suprafață de la 3 septembrie 1939, dată la care U-30 a reușit să torpileze nava SS Athenia. Ambele tabere nu s-au menajat și au trimis la atac tot ce aveau mai bun și mai scump. Numai în primăvara anului 1941 au fost pierdute cuirasatele celebre HMS Hood și apoi s-a dus pe fundul oceanului și mândria Germaniei, temutul Bismarck. Erau vapoare de luptă cum nu avea Uniunea Sovietică și Marea Britanie încă lupta singură împotriva flotei lui Adof Hitler, Iosif Vissarionovici Stalin admirând din enigmaticul Kremlin cum lumea capitalistă se autodistruge și cu ajutorul oferit de către lagărul roșu.

Petrolul sovietic se scurgea spre Reich în cantități însă insuficiente pentru necesitățile unui conflict mondial, dar germanii erau obișnuiți să valorifice orice picătură de combustibil lichid. Submarinele, definite impropriu arma săracului, au reușit să provoace lovituri dure flotei britanice, Royal Navy pierzând cuirasatele HMS Royal Oak și HMS Barham și portavionele HMS Courageous, HMS Ark Royal și HMS Eagle. Uniunea Sovietică n-a reușit să asambleze bastimente comparabile artileristic cu cele torpilate și a intrat în conflict cu unități rămase din prima conflagrație mondială și care aveau tunuri de calibrul 305 mm. Exista un proiect pentru cuirasate dotate cu tunuri de calibrul 406 mm, ceva comparabil cu ce asamblau șantierele americane, dar industria grea n-a făcut față sarcinilor impuse de partid și apoi a urmat invazia germană, metalul fiind dirijat către alte sectoare ale producției de armament. Adolf Hitler a avut numai două cuirasate demne de acest nume și ambele au fost folosite și pierdute împotriva forțelor navale britanice. 

Situația germanilor nu era mai bună în raport cu Royal Navy nici la capitolul navelor militare mici. Campania din Norvegia i-a convins pe amiralii Reich-ului că nu sunt șanse de victorie. Flota de distrugătoare a înregistrat un dezastru în ziua de 13 aprilie 1940 și mari acțiuni navale n-au mai fost prevăzute fără sprijinul masiv al aviației. Acest dezastru a dus la amânarea și apoi la anularea debarcării trupelor peste Canalul Mânecii.

Al treilea front a fost cel aerian și aici au fost consumate forțe cum n-au văzut Stalin și poporul rus. Marea Britanie ataca orașele germane cu bombardiere strategice Stirling, fiecare aparat având o masă de cel puțin 17 tone. Asemănătoare erau modelele Lancaster și Halifax, Berlinul fiind o pradă ușoară noaptea în ciuda apărării antiaeriene sofisticate. Planificatorii germani au fost obligați să păstreze pentru apărarea bazelor industriale cele mai bune escadrile de aviație de vânătoare. Aparatele arătau asemănător cu cele folosite pe Frontul de Est împotriva sovieticilor, dar performanțele tehnice erau sporite pentru a se putea acționa la mare altitudine și împotriva unor vânători sofisticați precum modelele de Spitfire, P-47 Thunderbolt și P-51 Mustang.

Bombardierele americane au fost trimise la asaltarea Festung Europa pe timp de zi și, în ciuda pierderilor ridicate, au străpuns bariera de Me-109 și FW-190. Modelele B-17 Fortress și B-24 Liberator aveau o structură de rezistență uimitoare pentru piloții germani și se puteau întoarce la baze cu avarii incredibile. În plus, zborul în formații mari oferea avantajul unui tir încrucișat al mitralierelor de calibrul 12,7 mm, gloanțele acestora fiind suficiente pentru avarierea oricărui vânător inamic. Un studiu despre ce avarii erau obligații mecanicii germani să repare zi de zi ar fi foarte interesant. Avioanele de vânătoare au fost trimise și în misiuni de atac la sol pentru a împiedica aprovizionarea diviziilor germane și a fost un adevărat prăpăd pe șosele și pe căile ferate din Occident.

Chiar dacă aviatorii britanici n-au privit cu ochi buni colosul numit P-47 din cauza formei și a problemelor logistice generate, aparatul de zbor s-a dovedit o excelentă platformă pentru transportul mitralierelor grele, rachetelor și bombelor necesare tăierii oricărei deplasări pe timp de zi. Industria Reich-ului n-a putut să livreze suficiente bombardiere pentru a menține presiunea ofensivă împotriva Angliei și industria aeronautică a putut să producă liniștită tot ce s-a plănuit la Londra. Nici bazele aeriene unde erau concentrate escadrilele aliaților n-au fost lovite după 1941 și piloții anglo-americani au putut să atace permanent forțele germane de dincolo de Zidul Atlanticului.

Reich-ul era la capătul puterilor industriale și a încercat să formeze o forță de bombardiere strategice. FW-200 Condor aveau o vulnerabilitate deosebită în fața vânătorilor inamici și era capabil doar să efectueze operațiuni privind atacarea vapoarelor comerciale ce asigurau aprovizionarea uriașei baza militare care era Marea Britanie. Alcătuirea unei flote aeriene strategice s-a dovedit o misiune imposibilă. Bombardierele He-177 erau interesante ca realizare tehnică, dar nu aveau suficient potențial ofensiv, motoarele fiind capabile să genereze incendii grave în timpul misiunilor. Erau un adevărat coșmar logistic pentru echipele de întreținere. Este interesant că Berlinul visa la lovirea unor ținte din SUA, dar unicul exemplar din Me-264 Amerika a fost nimicit într-un raid al aliaților occidentali. 

Luftwaffe era un colos ce zilnic sângera din septembrie 1939. Expediția din Norvegia, declanșată în aprilie 1940, a fost o adevărată hecatombă pentru escadrilele implicate. Terenul accidentat, vremea potrivnică și distanțele mari erau obstacole greu de învins de către piloții nepregătiți. Orice eroare era scump plătită și țara nordică a devenit o adevărată gaură neagră pentru forțele aeriene germane. 

Chiar dacă avioanele implică efective reduse de personal navigant, sistemele de apărare antiaeriană atrăgeau un număr sporit de militari, mulți foarte bine instruiți și specializați. Era nevoie de la oameni pentru posturile de pândă, artileriști antiaerieni, paza aerodromurilor, personal tehnic de întreținere a avioanelor, specialiști în folosirea aparaturii radar și în telecomunicații, personal administrativ etc. Forțele aeriene ale Luftwaffe au fost dublate de un sistem antiaerian format din tunuri performante, dispozitivul militar denumit pe scurt Flak fiind deosebit de temut de către aviatorii aliați. Regimente întregi au fost mutate și pentru ocrotirea rafinăriilor românești, vitale pentru mașina de război germană.

Al patrulea front a fost cel din Mediterana și nordul Africii, început în iunie 1940 din voința și nebunia lui Benito Mussolini, cel ce se considera atotcunoscător și restauratorul gloriei Romei antice. Aici au fost implicate aproape toate resursele aeriene, navale și terestre ale Italiei, Germania fiind obligată să detașeze ceva divizii de tancuri, infanterie și aviație pentru a face față presiunii britanice și apoi a celei americane din Africa. Petrol prețios era livrat pentru a menține în funcțiune navele de luptă ale aliatului sudic. Flota italiană a fost decimată de forțele aliate în lupte în care erau implicate cuirasate, crucișătoare grele și portavioane. Adevărate averi erau tocate în câteva ore. Debarcarea în Sicilia a antrenat o sporire a efectivelor Reich-ului pe acest front sudic și încleștările au devenit din ce în ce mai violente pe măsură ce diviziile aliate înaintau spre Roma. Luftwaffe a fost complet copleșită în acest sector și a fost necesară replierea escadrilelor în Franța pentru a scăpa de nemiloasele bombardiere și de avioanele de vânătoare de tip P-47 și P-51. Erau bătălii aeriene cum nu se vedeau pe Frontul de Est prin calitatea, dimensiunile și numărul aparatelor implicate. 

Ocuparea sudului peninsulei a dus la instalarea aviației aliate în regiunea Foggia, ceea ce permitea intensificarea raidurilor aeriene împotriva surselor de petrol din România, producția fiind afectată în 1944 chiar dacă apărarea antiaeriană a fost sporită cu noi oameni și tunuri. Au ajuns în dotarea aliatului estic 16 baterii de tunuri semifixe de calibrul 88 mm, fiecare unitate cu câte șase piese, și alte 3 fixe, cu câte patru tunuri în dotare. Armele stăteau în așteptarea țintelor occidentale și nu aveau pic de contribuție la frontul diviziilor sovietice.

Se vede că Uniunea Sovietică n-a avut primul front ca vechime și importanță împotriva Germaniei naziste, dar fiecare popor trăiește într-o lume a iluziilor și parcă viața-i mai frumoasă când nu gândești. Termenul Al Doilea Front ascunde o capcană istoriografică pentru a amplifica rolul comunismului în învingerea socialismului german.