Autor 75698 vizualizări


Rememorarea „Episodului Odessa” se întinde pe câteva zeci de pagini în jurnalul ofiţerului de geniu Vladimir Kiriţescu;acel jurnal cu traseu încurcat, sinuos:manuscrisul a fost confiscat de Securitate în urma unei percheziţii, la 14 mai 1985, a ajuns, în luna august, în Fondul Special al Muzeului Militar Central (astăzi Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”), pentru a fi publicat, în 2008, la Editura Detectiv, sub titulatura Amintiri pentru viitor. 2951 de zile în captivitatea sovietică. În paginile dedicate Odessei, Kiriţescu alcătuieşte, în tuşe calde, duioase, portretul ordonanţei sale, Costică Beşleagă din Răstoaca-Putna, şi analizează, cu ochi critic, „atuurile” artileriei noastre în încercarea de a cuceri fortăreaţa sovietică (tunuri de Bange, model 1878, trase de boi).

„În zorii zilei, două batalioane de infanterie urmau să atace satul Oktiabrîi, să-l depăşească prin ocolire, apoi să-şi continue atacul, urcând un piept de deal dezgolit şi cu o înclinare de circa 35 grade, până se vor urca pe un platou întins pe care se prevedea o rezistenţă mai dârză din partea ruşilor. Misiunea unităţii mele era să urmărească înaintarea infanteriei şi, din momentul în care aceasta începea să ocolească satul, pionierii mei să intre în localitate, procedând la cercetarea caselor şi curţilor pentru a se evita rămânerea unor grupe de comando inamice ascunse, capabile apoi să atace infanteria din spate. Mi-am aşezat două plutoane imediat în spatele infanteriştilor, iar eu, cu un pluton de rezervă, am rămas la circa 200 de metri mai în urmă, într-o plantaţie subţire de salcâmi care străbătea câmpia paralel cu frontul, având în spate o baterie de artilerie.

Era în noaptea de 26/27 august 1941. Încercam să desluşesc ceva în faţa mea cu binoclul dar nu era chip din cauza întunericului destul de dens. Se mai lăsase şi un fel de pâclă, aşa că nu se vedeau decât unele fulgere ce brăzdau cerul din când în când, provenite de la gurile de artilerie inamice care, probabil, făceau trageri de reglare a tirului în anumite sectoare. Câte o mitralieră răpăia în rafale scurte şi înfundate, ciudat de asemănătoare cu lătrăturile răguşite ale vreunui dulău de pază.

În aşteptarea orei H (ora atacului), fiecare în groapa lui individuală, găsită sau improvizată din greu cu biata lopăţică Lienneman, picoteam sau ne zburau gândurile la ce lăsaserăm acasă. Deodată, exploziile de proiectile ruseşti au început să se înteţească şi câteva rachete luminoase dinspre ei m-au făcut să înţeleg că ceva nu era în ordine. Într-adevăr! Comandamentul rusesc nu luase, probabil, cunoştinţă de ordinul de atac al comandamentului nostru şi, în totală discordanţă cu regulile «cavalereşti» ale secolului al XVIII-lea, ne-o luaseră înainte. Focurile de mitralieră şi de arme izolate se auzeau din ce în ce mai dese şi mai puternice, urmate de nişte strigăte ce păreau a fi de:Uraaa!

Au început să tragă şi bateriile din spatele nostru salve din ce în ce mai dese. A durat vacarmul acesta preţ de o oră, după care tragerile, şi de o parte şi de alta, s-au mai potolit dar nu au încetat până la ora zece dimineaţa. Atacul rusesc nu reuşise, dar şi al nostru a fost compromis. Am încercat să mă strecor către plutoanele mele, dar nu a fost chip. Câmpul, în faţă, era complet deschis şi orice siluetă mişcătoare apărea era reperată cu foc de mitraliere. Am renunţat. Începuse să ne chinuie nu atât foamea, cât setea. Singura soluţie:răbdarea!

„Ne-am uitat unii la alţii pe furiş, ne-am făcut că nu ne vedem, am luat apă şi am plecat”

La coborârea serii, un ostaş de la unul din plutoanele mele a reuşit să se strecoare până la noi cu veşti. Ai mei nu avuseseră nicio pierdere;la infanterişti însă, destule. Aşteptau noaptea ca să încerce să-i evacueze. În apropierea mea se afla şi un post de prim ajutor sanitar. Medicul, sublocotenent în rezervă, având vestea îşi pregăti doi-trei brancardieri pe care îi avea, gata să intervină. Curierul meu i-a mai potolit zelul sfătuindu-l să aştepte să se mai întunece şi să meargă numai pe brânci, altfel, lasă batalionul fără medic. Despre ai mei am aflat că erau aşezaţi chiar în spatele satului, la câteva zeci de metri mai spre noi, unde găsiseră gropi făcute de ruşi (fosta lor poziţie) şi acestea i-au scos de sub tirul artileriei şi mitralierelor inamice.

M-am bucurat de şansa lor dar nu am putut să le răspund satisfăcător la întrebarea:

Când vom căpăta şi noi ceva de mâncare?

Dar cu băutura cum staţi?, i-am întrebat eu.

Mi-au răspuns că, pe întuneric, au dat de un peticel de vie răscolită, cu ceva aguridă pe lăstari, iar printre butuci au mai dat şi de pepeni verzi necopţi. Aşa că...!

Costică Beşleagă din Răstoaca-Putna, ordonanţa mea, a şi sărit:

Măi leat, la noapte vă călcăm. Venim în vizită.

Costică, vă rup oasele dacă se mişcă vreunul pe poziţie.

Şi am dat ordin lui Horun şi gradaţilor de la grupe să-şi supravegheze oamenii. Mă temeam de o îmbulzeală înainte, din cauza setei;o trezire a vigilenţei ruseşti şi, drept consecinţă, un carnaj stupid şi inutil. Dar iscusinţa omului simplu, de multe ori, întrece excesul de prevedere al minţilor prea calculate. Când s-a întunecat bine, a plecat curierul şi după el, tiptil, Costică al meu şi încă vreo doi.

Nu ştiusem nimic. Fumam în groapă, ascultam ţârâitul greilor în iarbă şi tunetele răzleţe ale frontului;simţeam cum îmi şiroia pe gulerul vestonului, între cămaşă şi piele, pulberea de ţărână care se va transforma în câteva zile într-o adevărată platoşă şi visam că aş bea o cană cu apă, fie ea şi mai sălcie. Spre miezul nopţii aud câteva foşnete în faţă şi pun mâna pe pistolul automat. Strig, cu voce scăzută:

Cine e?

Eu, do’n căpitan.

I-am recunoscut vocea lui Costică.

Unde ai fost, măi banditule?

V-am adus apă, do’n căpitan.

Între bucuria de a bea apă şi furia că mi-a încălcat ordinul chiar el n-am avut decât un răspuns. O înjurătură zdravănă.

Lasă! Ia de bea colea, că supărarea e de la necuratu’, şi-mi întinde bidonul lui.

Unde ai găsit apă?

E acolo, lângă sat, un lăc’şor. Da să ştii că erau şi nişte ruşi morţi în apă. Da’ i-am dat la o parte. Ia de bea să-ţi dau şi un pepene.

În anumite momente, pe care le intuia foarte bine, Costică adopta în relaţiile cu mine un ton foarte intim şi la persoana a doua singular. Deşi sunt un tip destul de formalist, individul acesta mă dezarma şi mă făcea să râd de cutezanţa lui. Recunosc însă că niciodată n-a întrecut măsura şi n-a frizat impertinenţa. Avea simţul umorului dar şi bunul simţ specific ţăranului, sănătos şi nealterat de mahalagisme.

Am băut, am mâncat şi nişte coji de pepene crud şi voiam să-mi spăl un pic mâinile.

Cu apă?, mă întrebă Costică surprins, aproape furios.

Mă privi uimit.

Cu coajă de pepene, do’n căpitan. Să vezi ce bine curăţă.

Mai învăţasem ceva.

Era a doua noapte de când nu ajunsese nimic de mâncare la noi. Am comunicat ordinul să se atace «hrana rece». Probabil că mai fusese ea atacată, dar acum era dezlegare oficială. Mai târziu mă va costa scump acest ordin. Am aflat de la Costică şi de alţii câţiva care fuseseră după apă şi după pepeni cum de n-au tras ruşii în ei.

Păi, do’n căpitan, n-au tras că nici ai noştri n-au tras în ei când au venit tot după apă.

Au venit şi ei?

Păi ce, ei nu sunt oameni?

Şi ce-aţi făcut?

Ne-am uitat unii la alţii pe furiş, ne-am făcut că nu ne vedem, am luat apă şi am plecat.

Curat armistiţiu, neautorizat. Oare nu ar fi putut servi întâmplarea aceasta ca o lecţie de bun-simţ şi respect al omeniei pentru «înaltele guverne şi comandamente» de felul în care ar putea fi, oricând, validate cele mai grave neînţelegeri şi conflicte la nivel de «Înalte Conduceri»? Când va răspunde favorabil omenirea şi istoria acestei profund de importante şi serioase întrebări? (...)

„Speranţele noastre de a vedea Odessa căzută curând începuseră să pălească”

Pe la începutul lunii octombrie am ajuns în localitatea Peterhal. Vremea începuse să se strice:noaptea frigul devenise pătrunzător, uneori burniţele se transformau în măzăriche, speranţele noastre de a vedea Odessa căzută curând începuseră să pălească. Mantalele nu mai rămâneau la căruţe şi, noaptea, ni se părea tare subţiri. Continuam să efectuăm exerciţiile inerente vieţii de campanie sau, atunci când era cazul, executam anumite lucrări de reparaţii la căile de acces, lucrări ce intrau în cadrul specialităţii noastre de pionieri. Într-o dimineaţă, maiorul Stănculescu mă anunţă să mă pregătesc pentru apleca la Tighina, la Depozitul de materiale şi muniţii cred că al Armatei a IV-a, pentru a aduce pe poziţie un număr de circa două mii de mine anticar (mine antitanc). (...) Drept urmare, am plecat la Tighina, prin Tiraspol, cu două autocamioane. De-a lungul drumului am trecut pe lângă câteva spitale de campanie, nişte barăci cu semnul Crucii Roşii zugrăvit pe acoperişuri, în dimensiuni enorme, iar în jurul lor reţele de frânghii pe care erau întinse rufe, cearşafuri şi kilometri de bandaje spălate şi întinse la uscat. Priveliştea îmi reamintea că şi în spatele frontului nostru moartea îşi continua opera funestă de inepuizabilă transformare a materiei.

La un moment dat ne-am întâlnit cu o coloană bizară. La intervalele de câţiva zeci de metri între ele, se deplasau nişte enorme piese de artilerie cu ţevi neobişnuit de lungi, fiecare tractată de un atelaj de şase perechi de boi voinici. În jurul lor mărşăluiau mici unităţi de artilerişti înarmaţi cu carabine. Întreaga coloană era condusă de câţiva ofiţeri care se deplasau călare, în du-te-vino, de-a lungul ei. Eram foarte curios să aflu despre ce-o fi vorba. Ai noştri cu tunuri trase de boi în timp ce nemţii se deplasau cu Pantzer-wagone(maşini blindate)!

Am oprit maşina în dreptul unui ofiţer, l-am salutat şi l-am rugat să mă lumineze şi pe mine despre ce este vorba. Am aflat imediat. Era vorba despre nişte tunuri «Debange» (n.a. – tun de Bange, tun greu de asediu, sistem de Bange, md. 1878, cal. 120 mm), procurate de armata română încă înainte de anul 1910 cu scopul de a apăra Cetatea Bucureştilor. Acum, erau aduse pe frontul Odessei pentru a răspunde tragerilor artileriei ruseşti de mare calibru, aflată pe vasele lor de răzbi din rada portului Odessa. «Debange»-urile noastre aveau o tragere lungă şi destul de precisă dar aveau cadenţa de două lovituri pe minut. Aşa spuneau ofiţerii artilerişti. Mi-am adus aminte că şi eu învăţasem odată despre aceste tunuri, numite tunuri de cetate. Mi-am văzut de drum nu fără însă a mă întreba, în sinea mea, asupra operativităţii acestor piese de muzeu în actualul război”.