Autor 7446 vizualizări


„Războiul cel Mare” a cuprins în vâltoarea sa şi continentul african. Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în Africa Neagră:Camerun, Togo, Africa de Sud-Vest şi Tanganyika (foste colonii germane, ocupate acum de Aliaţi). Prin contrast, Africa de Nord a rămas calmă, cunoscând lupte sporadice şi lipsite de anvergură doar în partea sa răsăriteană. În momentul izbucnirii războiului, prezenţa europeană din zona septentrională a Africii se compunea din:două protectorate şi o colonie franceză (Maroc şi Tunisia, respectiv Algeria), două proaspete posesiuni italiene (Tripolitania şi Cyrenaika) şi un protectorat „de facto” britanic (Egipt). Prinse în angrenajul metropolitan, aceste teritorii au contribuit la victoria Aliaţilor, furnizând atât resurse materiale, cât şi resurse umane. 

Un rol important a revenit celor două protectorate franceze, Maroc şi Tunisia. Referindu-se la marocani, faimosul Rezident General francez, Lyautey, declara pe 29 februarie 1916, în faţa Camerei de comerţ din Lyon:„Sunt îndemânatici, muncitori, inteligenţi, receptivi la progres, [dar trebuie] să respectăm scrupulos ceea ce ei vor să fie respectat”. Având în vedere spiritul de mândrie al marocanilor, francezii au procedat cu prudenţă, apelând chiar la gesturi simbolice. În acest sens, pe parcursul războiului, Lyautey „folosea la lucrări publice prizonieri germani [transferaţi din metropolă – n.a.], pentru a-i convinge pe localnici că francezii erau gata să câştige războiul”. De asemenea, pentru a evita eventuale revolte ale indigenilor, Franţa a menţinut în Maroc, permanent, o forţă de descurajare de 35.000 de oameni. Lucrurile se echilibrau, însă, dat fiind faptul că 44.500 de marocani s-au înrolat şi au luptat pe fronturile din Franţa. Pe plan economic, vastele sisteme de irigaţii, iniţiate de Lyautey, şi-au dovedit eficienţa:Marocul a devenit principalul furnizor de grâne al Franţei, contribuţia sa fiind decisivă în timpul amplei „crize a grâului” din 1917. 

Maroc şi Tunisia contribuie la efortul de război

Influenţele politice şi religioase exercitate de otomani în zonă provocau însă destule aprehensiuni Franţei. Iată de ce, intrarea Italiei în război, de partea Antantei, i-a făcut pe francezi să răsufle uşuraţi. Aspectul reiese şi din depeşa lui Lyautey, adresată ministrului de Externe, Théophile Delcassé, pe 26 mai 1915, ce preciza:„intrarea Italiei în conflict de partea Aliaţilor este, din punct de vedere marocan, un eveniment de care trebuie să ne bucurăm”, mai ales că „ea a produs o profundă impresie în mediile indigene”. Rezidentul de la Rabat îi comunica superiorului său de la Paris şi textul telegramei însărcinatului cu afaceri al Italiei la Tanger, Mario Lago, redactată în termeni măgulitori:„Ţin să vă exprim, domnule Rezident General, sentimentele mele de bucurie şi ale compatrioţilor mei stabiliţi în Maroc, deoarece naţiunile noastre, pe care le unesc nenumărate legături de sânge şi speranţe, au din nou ocazia să-şi consacre esenţa lor comună latină [subl.ns.]pe câmpurile de bătălie, animate de aceeaşi credinţă în dreptate [şi] de aceeaşi misiune umană civilizatoare”.

Foto: Soldaţi marocani în tranşee, în 1915

În Tunisia, situaţia era ceva mai complicată. Într-o telegramă către Delcassé, Rezidentul General de la Tunis, Alapetite, evidenţia că „sentimentele tunisienilor faţă de Turcia şi italieni seamănă mai mult cu ale tripolitanilor [destul de ataşaţi turcilor şi extrem de ostili italienilor – n.a.] decât cu ale marocanilor”. El atenţiona că, „dacă beyul [Mohammed al V-lea el-Naceur (1906-1922)] şi-a manifestat bucuria cu ocazia declaraţiei de război a Italiei faţă de Austria (sic!), în schimb aproape toată familia beylicală şi aproape toată burghezia din Tunis i-au reproşat această atitudine ca un semn al servilismului său faţă de Franţa”. Aşa se explică de ce, pe fundalul dificultăţilor întâmpinate de italieni în Tripolitania şi Cyrenaika, în sudul Tunisiei a izbucnit o revoltă antieuropeană, înăbuşită de cei 15.000 de soldaţi francezi staţionaţi în protectorat. Totuşi, Tunisia şi beyul „au dat numeroase dovezi de loialitate”, după cum spunea Alapetite, contribuind la efortul de război al Franţei cu produse alimentare (grâu, porumb, ulei de măsline), dar şi cu trimiterea pe front a 41.000 de combatanţi. 

Algeria, „un mare rezervor de oameni pe care ţara mamă se poate bizui”

Algeria, devenită colonie franceză în 1830, era considerată o prelungire a Franţei metropolitane. Prin urmare, aportul său la necesităţile frontului a fost mult mai consistent. Elocventă este, în acest sens, circulara din 10 martie 1915, adresată de guvernatorul general al teritoriului, Charles Lutand, prefecţilor francezi din Alger, Constantine şi Oran. Om cu o gândire sistematizată, Lutand se pronunţa pentru „formarea în Algeria a unei mâini de lucru capabile să contribuie, atât în Belgia, cât şi în nordul şi estul Franţei, la repararea distrugerilor materiale”. Demersul guvernatorului era însoţit de argumente solide:„graţie natalităţii şi vitalităţii sale”, Algeria reprezintă „un mare rezervor de oameni pe care ţara mamă se poate bizui (...), în multiplele încercări de restaurare a pagubelor de orice natură, provocate de război”. El evidenţia că localnicii trimişi în Franţa ar trebui „să acopere necesităţile a numeroase profesiuni manuale”.

Dovedind spirit practic, Lutand insista pe nevoia de zidari, domeniu în care excelau kabyilii (populaţie din nordul Algeriei) şi berberii din sud. Înaltul funcţionar francez propunea crearea, în cele trei departamente, a unor „şcoli profesionale de zidărie”, şcoli care „să fie subvenţionate din bugetul Coloniei”. În egală măsură, Lutand sugera şi înfiinţarea de „şcoli culinare”, cei formaţi urmând să fie repartizaţi în „industria hotelieră ale cărei nevoi vor fi foarte mari după război”. Specializarea profesională a localnicilor era privită ca făcând parte din „noul efort de emancipare socială şi economică pe care vrem să-l desăvârşim [în Colonie]”. Guvernatorul Lutand numea acest efort drept, „sacrificii făcute în favoarea populaţiilor noastre indigene a căror loialitate se afirmă în fiecare zi printr-o vitează colaborare la succesul armatelor noastre”.

Într-adevăr, Algeria a furnizat cele mai substanţiale contingente umane în sprijinul „la Mère Patrie”. Astfel, coloniştii de origine europeană (redaţi şi cu apelativul pieds-noirs) s-au înrolat masiv:155.000 de oameni, dintre care 22.000 au căzut pe câmpul de luptă. La rândul lor, indigenii musulmani au contribuit, până în 1917, cu efective cuprinse între 170.000 şi 180.000 de oameni. Şi aceştia au plătit un greu tribut de sânge:25.000 de morţi în tranşeele de la Verdun. Aflaţi „în prima linie, ei au dat dovadă de curaj şi mulţi au fost citaţi, prin ordin pe Armată, pentru fapte eroice”. Să ne oprim la două exemple, redate chiar în „Le Journal Officiel” francez. În primul caz, este vorba de „Athman Belaïd ben Mohammed, gornistul Regimentului nr. 2, al tiraliorilor infanterişti [trupele coloniale erau redate prin termenul tirailleurs– n.a.]. Deoarece germanii au ridicat în faţa tranşeelor o pancartă prin care incitau la dezertare, el s-a oferit, voluntar, să smulgă înscrisul respectiv. A parcurs două sute de metri de teren descoperit, aflat sub focul inamicului, dar a reuşit să aducă pancarta în tranşee”. În al doilea caz, s-a remarcat „Merros Ali ben Djarallah, soldat al Regimentului nr. 3 de tiraliori infanterişti. Văzând că germanii au arborat steagul turcesc, la câţiva metri de tranşeele lor, s-a avântat brusc dincolo de reţeaua din sârmă ghimpată, îndreptându-se, în ciuda tirului violent al mitralierelor inamice, să captureze acel drapel, doborât la pământ de focurile camarazilor săi”.

Foto:Vite tunisiene, îmbarcate pentru a fi trimise în Franţa (1916)

 Italienii întâmpină dificultăţi în Tripolitania şi Cyrenaika

Dacă pe teritoriile Tunisiei, Algeriei şi Marocului nu s-au purtat operaţiuni militare, situaţia a fost uşor diferită în Libia şi Egipt. După unificarea din 1870, italienii au râvnit intens la Libia de astăzi. Profitând de lunga agonie a Imperiului Otoman, ei au declarat război Porţii pe 29 septembrie 1911. După un an de interminabile confruntări, forţele peninsulare au obţinut o victorieàla Pyrrhus:prin Tratatul de la Lausanne, din 15 octombrie 1912, Italia smulgea Turciei provinciile Tripolitania şi Cyrenaika. Numai că „o mare parte a Libiei nu era controlată”, Italia fiind ironizată în cancelariile occidentale deoarece „colecţionează deşerturi”. Mai mult, tânăra putere meridională europeană a devenit prima victimă a jihad-ului proclamat, în 1915, de sultanul Mehmed al V-lea Reshad (1909-1918). Purtătorul acestui jihada fost şeicul Ahmad al-Sharif, şeful puternicei confrerii musulmane Senoussi, din Cyrenaika. Alarmat, Rezidentul Alapetite de la Tunis, anunţa autorităţile franceze că „şeicul Senoussi ar fi mobilizat 500.000 de oameni, pentru a participa la războiul sfânt împotriva Antantei”. Cifra este vădit exagerată având în vedere că, la recensământul otoman din 1911, populaţia celor două provincii libiene depăşea cu puţin 700.000 de suflete!

După eşecul unei incursiuni în Egipt, şeicul al-Sharif şi-a concentrat efortul pe teritoriul natal. El a profitat de faptul că italienii şi-au retras cele mai bune trupe din Africa de Nord, transferate în Europa, împotriva Austro-Ungariei. Deloc surprinzător că, în 1917, „luptătorii lui Allah” (dotaţi cu arme primite din Germania) au obţinut „o victorie răsunătoare” la Al-Karadabiyya, „Italia fiind pe punctul de a pierde întreaga [sa] Africă”. Pe bună dreptate, înfrângerea italiană era percepută, cu îngrijorare, de francezii din Tunisia, drept „prăbuşirea bruscă a unei puteri creştine”. Salvarea onoarei Italiei s-a datorat Marii Britanii. Englezii au obţinut, prin puternice presiuni, îndepărtarea belicosului al-Sharif şi înlocuirea lui cu un lider mai ponderat, Mohammed Idriss. Astfel, prin mijlocire britanică, s-a ajuns la încheierea Acordului de la Al-Radjma (Acroma), numit şi „Acordul modus-vivendi”. În schimbul recunoaşterii formale a prezenţei italiene, confreria Senoussi obţinea ample concesii politico-religioase. După război, italienii au încercat să dea o formă juridică autorităţii lor din nordul Africii. Aşadar, prin cele două Statuti libiciacordate Tripolitaniei (1 iunie 1919), respectiv Cyrenaikăi (31 octombrie 1919), localnicii dobândeau libertăţi individuale şi o largă autonomie politică. De fapt, aceste documente extrem de liberale transformau pretenţiile de dominaţie italiană într-o simplă ficţiune. Realitatea nu a scăpat noului lider fascist al Italiei, Benito Mussolini. Urmarea a fost că, din 1923, armatele italiene, conduse de generalul Graziani, au reînceput „aventura” libiană. Pacificarea a durat mai bine de un deceniu. Abia la 1 ianuarie 1934, Tripolitania şi Cyrenaika au fost reunite în colonia Libia (stăpânirea italiană durând până în 1943). 

Egiptul, principala bază engleză pentru operaţiuni împotriva Turciei

Dintre toate teritoriile nord-africane, Egiptul a fost teatrul celor mai importante operaţiuni militare. Este vorba de două atacuri turceşti asupra Canalului de Suez (în ambele cazuri, otomanii s-au bucurat de sprijin german). Primul atac a avut loc în zilele de 3-8 februarie 1915. Tactica englezilor de „a apăra Canalul pe însăşi linia Suezului” s-a dovedit productivă. Confruntarea s-a încheiat dezastruos pentru turci:ei au înregistrat 1.500 de morţi, în timp ce pierderile britanice (armata britanică era alcătuită din trupe ce proveneau din metropolă, dar şi din India, Australia şi Noua Zeelandă) au fost de 10 ori mai mici. Al doilea atac s-a produs în luna august 1916. Şi de această dată, bilanţul a fost catastrofal:din cei 18.000 de militari, otomanii au contabilizat 1.250 de morţi, 4.000 de răniţi şi 4.000 de prizonieri. În plus, ei au mai pierdut o baterie Krupp, nouă mitraliere şi 500 cămile de povară. Incursiunile turceşti i-au determinat pe britanici să-şi schimbe tactica de luptă:War Officede la Londra a abandonat defensiva (la protecţia liniei de apărare a Suezului) şi a ordonat ofensiva, în direcţia Palestina (decembrie 1916), ocupată de generalul Allenby, exact după un an (decembrie 1917). În toată această perioadă, „Egiptul a fost principala bază engleză pentru operaţiuni împotriva Turciei”.

Aidoma francezilor, britanicii s-au bizuit şi ei pe solidaritatea localnicilor. În acest sens, numeroşi fellahini(ţărani egipteni) s-au angajat ca voluntari, în armata engleză, „în schimbul unei solde relativ seducătoare”. Ei au luptat împotriva turcilor în Liban, Palestina, Siria şi Peninsula Arabică. De asemenea, „artileria egipteană a jucat un rol decisiv în apărarea Canalului de Suez în timpul primului atac germano-turc”. Pe de altă parte, „peste 1.200.000 de lucrători au fost puşi la dispoziţia Aliaţilor, mulţi căzând sub bombele inamice sau fiind răpuşi de maladii”. În egală măsură, multe din resursele ţării au fost canalizate către necesităţile frontului. Prin urmare, Egiptul „şi-a asumat sarcina aprovizionării armatelor aliate din Orient cu produse agricole. Întreaga sa recoltă de bumbac şi seminţe a fost livrată la preţurile fixate de puterea protectoare. Suplimentar, căile de comunicaţie, mijloacele de transport şi serviciile sale publice au fost transformate şi adaptate cerinţelor de război”. Iată de ce, însuşi comandantul suprem al operaţiunilor din Orientul Mijlociu, generalul Allenby, recunoştea că sprijinul Egiptului a reprezentat „cel mai important factor al victoriei din Orient”. 

Foto:desen publicat în suplimentul „La Domenica del Corriere”, în martie 1912;trupe locale, pe cămile, în Tripolitania

Independenţa Egiptului – în fapt, un „protectorat deghizat”

Acest efort consimţit i-a făcut pe egipteni să spere că la sfârşitul războiului vor fi recompensaţi, prin desfiinţarea protectoratului britanic şi recunoaşterea independenţei ţării lor. Aşa se face că, pe 13 noiembrie 1918, la numai două zile de la capitularea Germaniei, liderii mişcării naţionale, în frunte cu Saad Zaghlul, au constituit o „Delegaţie” (Wafd, în limba arabă), menită să prezinte Conferinţei de Pace de la Paris doleanţele egiptenilor. Datorită sprijinului popular, „Delegaţia” s-a transformat, în scurtă vreme, într-un viguros partid politic. Pornind de la principiul autodeterminării popoarelor, susţinut de faimosul program „Cele 14 puncte”, Wafd-ul a întocmit memorii adresate plenului Conferinţei, preşedintelui SUA, Woodrow Wilson şi premierului francez, Georges Clémenceau. Dorinţa de independenţă era argumentată temeinic:„Datorită suprafeţei şi situării geografice, a omogenităţii poporului egiptean care, trăind în deplină armonie, formează o singură rasă ce vorbeşte aceeaşi limbă, ce are aceleaşi obiceiuri şi aceeaşi mentalitate, datorită numărului populaţiei sale, dar şi importanţei economice, datorită nivelului său de educaţie, dar şi prin practica deja veche a unei administraţii moderne şi organizate, Egiptul a fost şi este pregătit pentru obţinerea independenţei”. Pe bună dreptate, liderii Wafdse credeau îndreptăţiţi să afirme că independenţa „va permite patriei noastre să atingă idealul său de progres şi să refacă vechiul său patrimoniu de glorie”.

Un complex de evenimente (activismul Wafd, ampla revoltă populară din martie 1919, personalitatea lui Zaghlul) a făcut ca Marea Britanie să acorde independenţa Egiptului, pe 28 februarie 1922. A fost o independenţă limitată (un „protectorat deghizat”, pentru egipteni), dar care a reprezentat un precedent pentru lumea arabă. Asemenea Wafd-ului, în posesiunile franceze s-au constituit formaţiuni contestatare precum „Tinerii Tunisieni”, „Tinerii Algerieni” şi „Tinerii Marocani”. În anii interbelici, ele se vor metamorfoza în partide politice naţionale, cu un obiectiv foarte precis:independenţa. Numai că perioada sacrificiilor nu trecuse. Au urmat încercări şi mai grele, precum cel de-Al Doilea Război Mondial, când Africa de Nord a devenit teatrul unor ample operaţiuni militare. Abia după 1945, destinul acestor popoare va evolua, inexorabil, spre independenţă, cu anumite particularităţi:pe cale paşnică (Libia în 1951, Maroc şi Tunisia, în 1956) sau pe calea armelor (Algeria, în 1962). După câteva decenii de acumulări, speranţele născute la sfârşitul Primului Război Mondial îşi găseau împlinirea...!

Foto:tabără a trupelor australiene în Egipt, în apropierea piramidelor, în timpul Primului Război Mondial (fotografie publicată în 1915, în “The Illustrated War News”)

BIBLIOGRAFIE

Documents Diplomatiques Français (DDF), 1915, tome II (26 mai-15 septembre), Bruxelles, P.I.E. Peter Lang, 2003.

DDF, 1915, tome III (15 septembre-31 décembre), Bruxelles, P.I.E. Peter Lang, 2004.

Documents Diplomatiques concernant l’Égypte de Mehemet Ali jusqu’en 1920, Paris, Edit. Ernest Leroux, 1920, Chapitre V.

www.ambafrance-ma.org/efmaroc/cea/pdf/dosh 2.pdf.

Historia spécial, no. 486 H.S., juin 1987.

Ph. Conrad, L’aventure coloniale italienne et son échec, pe www.clio.fr./BIBLIOTEQUE/l_aventure_coloniale_ italienne_et_son_échec.asp.

M. Crowder, Le première guerre mondiale et ses conséquences, în Histoire Générale de l’Afrique, tome VII, L’Afrique sous domination coloniale, 1880-1935, Paris, Edit. UNESCO, 2000.

V. Cruceanu, Africa şi primul război mondial, în Dosarele Istoriei, nr. 6 (94), 2004.

C. Ionescu, Furtună deasupra Orientului, Bucureşti, Editura Politică, 1985.

M. Sicker, The Middle East in the twentieeth century, London, Greenwood Publishing Group, 2001.