Autor 39561 vizualizări


Poate unul dintre puținele clișee adevărate ajunse în lumea occidentală datorită peliculelor hollywoodiene este cel al soldaților neînfricați, cu priviri de gheață și fețe arse de soarele munților ce se ridică la marginea deșertului: mujahedinii, soldații lui Allah, ce luptă călări și înarmați doar cu pistoale-mitralieră împotriva crudei Armate Roșii.

Dacă în urmă cu trei decenii ei erau cei ce îi stăteau alături lui Rambo (cu un Stallone tânăr, luptător pentru libertate), acum, o parte dintre ei îi înfruntă pe compatrioții acestuia și armata guvernamentală cu aceeași determinare cu care o făceau împotriva rușilor. Până la urmă, mesajele de pe aeroportul din Kabul, ce urează bun-venit pe ”tărâmul celor viteji” nu sunt doar cuvinte ce gâdilă orgoliul localnicilor, ci o realitate ce tinde să devină, iarăși, înspăimântătoare.

File de istorie. O geografie aparte

Spre deosebire de Mesopotamia, unde câmpia fertilă și bogăția civilizațiilor orașelor-cetăți au atras de la începuturile istoriei scrise popoare migratoare, Afganistanul nu a cunoscut aceleași războaie. Dar ultimele două secole nu s-au mai arătat atât de îngăduitoare cu dârzele triburi ale muntenilor.

Nu doar lipsa unor metropole înfloritoare a păzit aceste locuri, ci, mai ales, crestele amenințătoare ale munților printre care își duc viața afganii. Doar marile imperii și-au trimis armatele prin trecătorile prielnice ambuscadelor: perșii lui Darius, macedonenii lui Alexandru cel Mare, mongolii lui Gingis Han. Astfel că, încă la mijlocul veacului XVIII, pe când Orientul apropiat nici nu visa la unitate națională, afganii aveau primul rege.

Istoria modernă aduce în zonă interesele coloniale ale Imperiului britanic. Trei războaie au dus englezii cu Regatul dintre munți, terminate în 1919, când sunt nevoiți să recunoască independența regatului. Definitorii pentru istoria ulterioară sunt cuvintele generalului englez Frederick Roberts, cel ce ocupase Kabulul: “Am cucerit o țară, dar nu și poporul său.”

Ultimele două veacuri și-au pus accentul asupra istoriei recente și mentalului colectiv afgan, și așa aplecat înspre violență (paștunii, afganii majoritari, prețuiesc exacerbat onoarea personală, la fel ca armele). În perioadele în care nu au fost nevoiți a lupta cu vecinii, și-au mistuit energia în violente încleștări interne. Singurul care a pus capăt pentru o perioadă acestor conflicte, aducând o oarecare modernizare țării, a fost Zahir Șah, a cărui domnie se încheia în 1973, când vărul său, Daoud Khan, reușea o lovitură de stat.

Din păcate, însă, Afganistanul intrase în cercul de interese al puternicului vecin din nord, Uniunea Sovietică. Regimul de la Moscova investise deja multe milioane de ruble în infrastructura țării. Iar cum acțiunea unui dintre cei doi actori ai Războiului rece atrăgea reacțiunea celuilalt, luptele tribale s-au reactivat, susținute fiind și de serviciile secrete ale celor două super-puteri ale lumii.

În 1978, Partidul Democratic Popular Afgan, de orientare comunistă, stipendiat de către Uniunea Sovietică, îl asasinează pe Daoud și preia puterea. Dar, tipic pentru acest colț de Asie, urmează o luptă între două facțiuni ale partidului, iar cea câștigătoare, condusă de Mohammed Taraki începe un proces de reforme, inclusiv laicizarea țării. Acestea stârnesc furia unei părți a triburilor paștune, care se ridică la luptă.

Cum luptele se întețesc și armata guvernamentală face față tot mai greu situației, URSS își trimite trupele aici. Taraki este înlocuit cu Babrak Kemal, șeful facțiunii anterior perdante a Partidului Democratic Popular, ce revine asupra reformelor laice, sperând că va calma avântul războinic al triburilor. Insă războiul civil era deja în toi, Statele Unite se înțeleseseră cu Pakistanul să îi permită livrarea armelor necesare triburilor paștune pentru a rezista împotriva mașinii de război sovietice (ce și-a demonstrat încă o dată brutalitatea în acest război lipsit de sens și contestat chiar de către reprezentanți de marcă ai Partidului Comunist Sovietic), bogații șeici ai Arabiei Saudite, promotori ai sunnismului wahhabit, surprinși de succesul Revoluției islamice șiite din Iran și temători că influența șiită în regiune se va extinde, se vor implica direct în evoluția evenimentelor. Astfel, Afganistanul devine nu doar locul unde se intersectează interesele celor două puteri competitoare, Statele Unite și Uniunea Sovietică, ci se transformă în spațiul înfruntării curentelor de opinie politică și religioasă din Orientul Mijlociu și într-un laborator în care iau naștere principalele organizații teroriste ce bântuie acum lumea.

Gherilele afgane autonome formează în 1985 un comitet denumit „Peshawar 7” al cărui scop era să corodoneze lupta împotriva guvernului din Kabul sprijinit de Uniunea Sovietică. Denumirea sa a fost dată după numele orașului pakistanez în care s-a constituit și în a cărui regiune au început a fi antrenați mujahedinii, iar cifra sa reprezintă cele șapte facțiuni de gherilă pe care le reunea. Această organizație, care ar fi trebuit să lupte pentru eliberarea Afganistanului, a fost sprijinită de către Arabia Saudită, Statele Unite, Marea Britanie, Pakistan și chiar China. Principalul finanțator era Regatul Saudit, prin persoana miliardarului Osama bin Laden [1].

Sovieticii se vor retrage în 1989 din Afganistan, lăsând în urmă sute de mii de morți, un guvern fragil și un război civil în care se vor remarca talibanii, “studenții în teologie”, o grupare de gherilă ce promovează un sunnism radical și aplicarea strictă a legii islamice, șaria. In 1996, aceștia ocupă capitala Kabul și declară Afganistanul “emirat islamic”, deși nu reușesc să stăpânească regiunile din nord. Măsurile lor șochează lumea civilizată, însă găsesc o largă adeziune printre triburi datorită exacerbării sentimentului național și puterii de a pune capăt – prin forța armelor, e adevărat – războiului civil ce distrugea țara de un deceniu. Probabil, niciodată nu ar fi fost inițiată o acțiune de proporțiile Enduring freedom care a dus la înlăturarea acestui regim fundamentalist de către coaliția condusă de către SUA și Marea Britanie dacă talibanii nu ar fi asigurat toate condițiile pentru dezvoltarea organizațiilor teroriste, iar Al-Qaeda lui bin Laden nu ar fi organizat acțiunile din 11 septembrie.

La fel ca toate țările din regiune, și Afganistanul este un mozaic de popoare, chiar dacă granițele sale nu au fost trasate arbitrar de voința puterilor coloniale. Cei mai numeroși sunt paștunii, ce reprezintă peste 40% din populație și care au dominat, în ultimele trei secole, țara. Lor li se adaugă tadjici, turkmeni, uzbeci sau mongoli.

În prezent, religia oficială - și majoritară - este Islamul. Chiar dacă vorbim de orientarea majoritară a acestuia, sunnismul, nu este vorba de acel sunnism militant și obtuz (chiar dacă talibanii promovează o aplicare feudală a preceptelor islamice, în urma influențelor venite din Arabia Saudită și Pakistan). Aceasta datorită, în primul rând, moștenirii religioase: întâi s-a răspândit aici învățătura profetului persan Zoroastru (Zarathustra), cel ce a introdus conceptul religios a dihotomiei bine-rău, apoi a urmat hinduismul, budismul și, în sfârșit, religia revelată lui Mahomed în pustiul Arabiei, adusă aici cu forța sabiei. In al doilea rând, avem de-a face cu un popor de munte, pentru care rigurozitatea reprezenta un precept, dar și spiritualitatea făcea parte din ființa afgană, obișnuită a crestelor munților, unde contemplarea și apropierea de divinitate nu își puteau găsi împlinirea sufletească deplină în normele coranice. Astfel că, la fel ca în situația alauiților, alți oameni ai muntelui, considerați “sectari” de majoritarii suniți, și-a găsit difuzare sufismul, un curent mistic ce propovăduia preamărirea ființei divine prin rugăciune, iubire și asceză, repudiat de islamul ortodox, mulți dintre maeștrii sufi fiind acuzați de erezie și executați.

Ultimul deceniu afgan. Când corupția distruge mai mult decât talibanii

În urma operațiunii Enduring Freedom, regimul taliban era înlăturat. Aveau loc alegeri libere, instituțiile democrate reînființate. Ahmed Karzai, un paștun din tribul Popalzai, ce nu își legase numele de guvernarea talibană și cu o genealogie legată de vechea dinastie Durrani ce guvernase Afganistanul în zorii statalității sale, devenea președinte. Va fi, însă, începutul unei perioade controversate.

O problemă cu care se confruntă multe țări islamice este tribalismul. Aceasta semnifică o dificilă menținere a puterii și o federalizare, o coordonare și gestionare dificile a teritoriului de la centrul politic, puterea adevărată revenind potentaților locali, așa numiții “seniori ai războiului” ce, de multe ori, repudiau tribul sau familia ce guverna. Codul onoarei paștune, fidelitatea ce trebuie manifestată față de trib, dar și răzbunarea ce trebuie adusă la îndeplinire uneori pentru motive minore, care în lumea occidentală nu ar putea fi considerate nici măcar contravenții, apetența arătată față de diverse curente fundamentaliste propovăduite în anii războiului cu URSS, au transformat Afganistanul într-un stat greu guvernabil.

Cum acest complicat raport de forțe nu era suficient, guvernarea instaurată în urma înlăturării guvernului taliban s-a remarcat prin numeroase acte de corupție care au erodat încrederea și așa firavă în noii conducători. Familia Karzai și-a infiltrat membrii la toate nivelele decizionale ale statului, fiind comparată, în presa internațională, cu un clan mafiot, fiind supranumiți în presa internațională “Corleone din Kabul”. Un exemplu tipic pentru ceea ce a însemnat guvernarea Karzai a reprezentat-o Kabul Bank.

Trebuie subliniat că, începând cu anul 2010, a fost inițiată, în urma insistențelor coaliției internaționale ce înțelegea că noua democrația se va îndrepta spre disoluție, o campanie anticorupție. Printre “victimele” acesteia s-au numărat fondatorul și administratorul Kabul Bank, condamnați la cinci ani de închisoare pentru falimentul băncii ce adunase o “gaură” de 935 milioane de dolari. In perioada procesului a fost devoalat și modul în care se produsese acest prejudiciu: conducătorii triburilor ce susțineau guvernul beneficiaseră de finanțări fără dobândă și garanții, printre aceștia remarcându-se fratele mai mare al președintelui, Mahmood Karzai.

Din păcate, nu doar clanul Karzai a fost implicat în numeroase scandaluri de corupție. Dacă mandatul de președinte al “nașului” Hamid înceta în 2014, Afganistanul ocupă încă al treilea loc într-un clasament al celor mai corupte state. In ianuarie, la o conferință ținută la Centrul de Studii Strategice și Internaționale din Washington, John Sopko, șeful SIGAR (instituția americană ce supervizează reconstrucția Afganistanului) declara că guvernul Statelor Unite plătea solda a 30.000 de soldați afgani ce existau numai pe hârtie (SUA sunt unul dintre contributorii importanți ce susțin cheltuielile publice afgane).

De la 1 ianuarie 2015, grosul forțelor armate ale NATO s-a retras din Afganistan. A rămas un număr de 13.000 de militari, majoritatea ai Statelor Unite, cu misiunea de a oferi asistență și consultanță strategică trupelor guvernamentale, în ceea de a fost denumit programul “Resolute Support”. Insă, această asistență s-a transformat, în cursul anului 2016 și, mai ales în aceste prime luni ale lui 2017, în participare efectivă, mai ales în misiuni de apărare a principalelor centre urbane și lovituri aeriene în sprijinul ofensivei armatei naționale, supuse unei presiuni crescânde ale forțelor talibane, dar și ale Statului Islamic.

Trebuie spus că și până la retragerea din 2014, atacurile insurgenților talibani nu au contenit. Insă, odată cu anul 2015, când aceștia au încercat capacitățile combative ale trupelor guvernamentale, constatându-le slăbiciunile, ofensiva rebelă s-a intensificat semnificativ. Anul anterior s-au înregistrat nu mai puțin de 7.000 de morți și 12.000 de răniți în rândul soldaților și polițiștilor afgani, precum și 3.500 de morți în rândul civililor, conform datelor misiunii ONU pentru Afganistan. Cifre surprinzător de ridicate, care însă nu au atras atenția atât de mult opiniei publice internaționale dată fiind focusarea pe alte două țări din regiune cuprinse de conflicte mai necruțătoare: Irakul și Siria.

Provincia cel mai afectată de aceste atacuri talibane este Helmandul. O altă provincie, Khorasan, a devenit, din 2015, fieful local al organizației teroriste Stat Islamic, ce s-a remarcat mai ales prin atacuri kamikaze, cum a fost cel împotriva Universității Americane din Kabul. Mulți experți militari acuză Pakistanul de un joc duplicitar: pe de o parte se arată un aliat al NATO, beneficiind de programe americane costisitoare de suport militar, iar pe de altă parte, insurgenții locali beneficiază de sprijinul logistic al puternicelor sale servicii secrete ce facilitează tranzitarea înspre zonele de conflict a “ajutoarelor” militare trimise de alte state musulmane ce sprijină radicalismul islamic.

Bogățiile Afganistanului. Cui vor aparține?

În prezent, Afganistanul este una dintre țările cele mai sărace din lume. Cele mai importante venituri – evident, ilicite – sunt cele obținute din producția și vânzarea drogurilor: heroina produsă aici a plasat țara pe locul întâi în lume în această “industrie”. Se spune că doar în America de Sud nu ar fi ajuns, asta datorită cartelurilor locale ce luptă pentru exclusivitatea propriilor produse.

Conform unui raport al Agenției Anti-Drog a ONU din 2016 se explică faptul că veniturile obținute din producția de narcotice asigură mijloacele financiare necesare vieții unui număr de circa patru milioane de afgani, de aici și rezistența violentă a fermierilor localnici la acțiunile efectuate de guvern în colaborare cu agențiile internaționale. Iar în 2016, concomitent cu intensificarea atacurilor talibane, a crescut și producția de opium (estimată) cu circa 40% față de anul anterior.

În 2010, The New York Post prezenta pe prima pagină rezultatele investigațiilor unei echipe de geologi americani trimise de Pentagon: subsolul Afganistanului valorează peste 1.000 de miliarde de dolari! Și, evident, sunt neexploatate. E vorba de gaz, uraniu, minereuri feroase de o puritate deosebit de ridicată, pietre prețioase, uraniu. Bineînțeles că adepții teoriei conspirației au concluzionat imediat că exploatarea acestora a fost principalul motiv al intervenției militare conduse de SUA. Timpul scurs de atunci a dovedit contrariul, poate și pentru că exploatarea acestora este destul de costisitoare pentru companiile occidentale, mai ales într-o țară permanent conflictuală. Ceea ce nu se poate spune și despre China, care a cumpărat mine de cupru și se pare că ar fi stipendiat un ministru pentru a obține ilegal autorizații de exploatare. Nimic surprinzător pentru a treia țară din lume în privința corupției.

Dincolo de speculații, istoria recentă ne învață că țările cu resurse bogate ale subsolului nu cunosc liniștea și nici democrația. Cauzele sunt diverse și nu se datorează “guvernului american”, mereu acuzat de diverși propagandiști, iar evenimentele din Afganistan o confirmă. Din păcate, atacul recent al talibanilor împotriva bazei militare din Mazar-i-Sharif și confruntările actuale dintre militarii afgani și cei pakistanezi din zona de graniță a provinciei Belucistan o demonstrează cu prisosință. Rămâne de văzut dacă noua Administrație americană și guvernele occidentale vor dori să se reimplice profund în procesul de pacificare a Afganistanului, în paralel cu implicarea prin oferirea de consultanță și resurse financiare în combaterea corupției.

Toate aceste eforturi ar putea fi insuficiente dacă nu se va reuși, în paralel, crearea unei industrii locale și agriculturi viabile care să ofere o alternativă economică cultivării platelor opiacee și a producției de droguri. În sfârșit, dată fiind implicarea unor guverne străine, susținătoare a fundamentalismului islamic, ori a Moscovei, atât timp cât nu se va pune capăt susținerii militare și financiare acordate “seniorilor războiului” locali, orice strategie de reconstrucție statală nu vor conduce decât la un lung cortegiu de știri funeste ce vor veni dinspre Afganistan.

NOTĂ

1. Cum arătam într-o lucrare anterioară, ”Siria, între revoluție și predestinare”, în 1988, pe fondul luptelor din Afganistan, serviciile secrete pakistaneze și saudite înființează, în scopul promovării islamismului sunnit fundamentalist, Al-Qaeda, structură paramilitară coordonată de către același bin Laden, care urma să furnizeze arme, bani și instruire recruților ce luptau în Afganistan. De aici și până la evenimentele din 11 septembrie 2001 este doar o problemă de timp.