Autor 25572 vizualizări


Richard Nixon, al 37-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii, a rămas în istoria lumii drept primul preşedinte american obligat să demisioneze.

Totul a început în vara anului 1972, când Nixon decide să-şi spioneze adversarii din Partidul Democrat. Comitetul Naţional Democrat avea biroul în clădirea Watergate. Aici urmau a fi instalate câteva microfoane. Misiunea se soldează cu un eşec, deoarece „spărgătorii” sunt prinşi. Din nefericire pentru Nixon, poliţia realizează că cei arestaţi nu erau simpli delicvenţi. Legătura lor cu Casa Albă este verificată şi demonstrată. Urmează un val de demisii a unor persoane din conducerea Comitetului pentru Realegerea preşedintelui Nixon. În ziua imediat următoare Casa Albă declară că „nu are niciun amestec în respectivul incident”

Washington Post sau liniştea dinaintea furtunii

Asupra afacerii se aşterne liniştea. Însă acum intră în joc doi ziarişti ai publicaţiei americane Washington Post. Jurnaliştii Carl Bernstein şi colegul său Bob Woodward, încep să ancheteze afacerea pe cont propriu. Graţie unui informator reuşesc, în scurt timp, să publice diferite materiale pe marginea spargerii de la Watergate. Cei doi ajung la concluzia că spargerea nu a fost una întamplătoare, ci a fost un ordin politic. Urmând firul informaţiilor obţinute, cei doi ziarişti descoperă că cei cinci spărgători fuseseră plătiţi cu banii nu tocmai albi ai lui Nixon. Se ştia că Nixon primea bani de o valoare îndoielnică pentru campania sa electorală.

Cu toate acestea Nixon câştigă detaşat alegerile din noiembrie 1972. Însă după alegeri, mai exact la 8 ianuarie 1973, începe procesul celor implicaţi în scandalul Watergate. Cel care va ceda presiunilor interogatoriilor şi va accepta să vorbească este James McCord. Acesta le vorbeşte autorităţilor despre activităţile secrete ale Comitetului pentru Realegerea Preşedintelui şi despre modul de finanţare.

L-a trădat F.B.I.-ul pe Nixon?

Congresul instituie în această perioadă o comisie senatorială, care află că Nixon supraveghease procesul spărgătorilor. Mai mult candidatul la funcţia de director al FBI, L.Patrick Gray aduce în scenă noi nume şi informaţii. Acesta povesteşte cum la interogatoriile FBI, fusese prezent în mod constant un reprezntant al Casei Albe. Iar trei dintre consilierii preşedintelui apar tot mai des în mărturiile celor interogaţi:John Dean, Ehrlichman, Haldeman. Aceştia vor demisiona la 30 aprilie 1973. Între timp Nixon numeşte un nou procuror general, Elliot L. Richardson.

Audierile făcute de comisia specială de anchetă a cazului Watergate erau televizate, astfel că americanul de rând aveau ocazia să fie la curent cu evoluţia cazului.

Eroul acestor audieri a fost John Dean. La 25 iunie 1973, acesta aduce la cunoştinţa comisiei, toate eforturile întreprinse de Nixon în vederea muşamalizării afacerii. Tot el vorbeşte despre banii negrii pentru campanie, listele cu adversari de la Casa Albă, obsesia lui Nixon faţă de protestatarii împotriva războiului, despre ascultarea telefoanelor şi despre mentalitatea de buncăr ce domnea la Casa Albă.

După aceste declaraţii, începe un adevărat război între Justiţie şi Nixon, pentru predarea benzilor de magnetofon.

La 10 octombrie 1973, vice-preşedintele Spiro Agnew demisionează sub acuzaţia de luare de mită. Urmarea scestei acţiuni este mai mult decât evidentă. La 8 august 1974, Nixon demisionează, iar la 9 august, vice-preşedintele Gerald Ford, depune jurământul în calitate de preşedinte al Statelor Unite ale Americii. O lună mai târziu, Ford îl graţiează pe Nixon.

Afacerea Watergate a dus în final la limitarea puterii executive, la promulgarea unor legi, cum ar fi Legea prerogativelor de război (1973), Legea prin care erau stabilite plafoane pentru contribuţii şi cheltuieli în campania electorală (1974), Legea privind Libertatea Informaţiei (1974). De asemenea s-a produs o oarecare divizare geografică a Americii între Nordul aflat în criză şi Sudul tot mai prosper. Acest lucru a dus la preferarea preşedinţilor proveniţi din sud.

S-a mai produs şi un fenomen, numit de unii istorici drept balcanizarea Americii. Acest lucru desemna reculul sistemului bipartizan şi creşterea numărului de independeţi şi apariţia în număr din ce în ce mai mare a asociaţiilor (grupurile de presiune). Aceste grupuri erau formate din fermieri, muncitori, liberi profesionişti, feministe, homosexuali, ecologişti şi nu numai. Aceste grupuri se află la originea actualelor organizaţii de lobby.

""