Autor 47826 vizualizări


Ce ar fi putut face Regele Mihai pe 30 decembrie 1947, când Gheorghe Gherorghiu-Dej și Petru Groza l-au obligat să semneze declarația de abdicare? Istoricul Adrian Cioroianu afirmă că Regele Mihai a avut ”de ales între abdicare și sinucidere”.

”În aceste zile se împlinesc 70 de ani de când România este republică - o republică pentru care un rege a trebuit atunci să abdice. Că abdicarea a fost forțată (și comandată de la Moscova) nu mai e un secret pentru nimeni. Dar nu despre republică sau monarhie vă propun să discutăm - ci despre ce altceva ar fi putut face Regele Mihai în acea zi (ca parte dintr-un text mai amplu pe care l-am publicat în această lună într-un număr special al revistei "Historia", vezi foto mai jos)”, a scrie istoricul Adrian Cioroianu, pe pagina sa de Facebook.

* * *

La finalul anului 1947 Regele Mihai era deja deposedat de toate instrumentele puterii sale, iar prezența sa în fruntea statului era oricum o aparență care nu mai înșela pe nimeni din afara țării.

Între septembrie 1944 (semnarea, la Moscova, a armistițiului cu U.R.S.S.) și februarie 1947 (semnarea, la Paris, a Tratatului de Pace cu Puterile Aliate și Asociate), România a fost în fapt condusă de către Comisia Aliată de Control, în care sovieticii aveau principala voce (guvernul Groza a fost mai curând un instrument al acesteia).

Există, în cursul anului 1947, rapoarte de presă occidentale deloc măgulitoare (pentru noi și pentru dinastia românească), în care Regele Mihai apărea ca un canar într-o colivie de oțel, ca un "communist puppet", ca o bizarerie: un rege într-o țară în proces accelerat de stalinizare!

Așadar, trebuie înțeles că 30 decembrie 1947 nu a venit din senin, ca un fulger pe cerul unei zile însorite; de fapt, abdicarea fusese pregătită din vreme (de către sovietici și clienții lor de la Bucureşti) și ea a fost grăbită oarecum de intenția Regelui Mihai (anunțată la întoarcerea de la Londra, în decembrie 1947) de a se căsători cu Ana de Bourbon Parma.

Organizarea unei nunți regale ar fi căzut în sarcina guvernului, iar actul în sine ar fi însemnat o revalidare a monarhiei de către puterea procomunistă! Evident, Moscova nu putea fi dispusă să accepte așa ceva, drept care – prin intermediul lui Gh. Gheorghiu-Dej, Petru Groza et comp. – s-a ajuns la întâlnirea fatidică (pentru monarhia română) din penultima zi a anului 1947.

Ce ar fi putut face Regele Mihai în acel 30 decembrie? Să reziste? Să cheme țara la război civil? Nu avea cum, cu ce și cu cine; în acel moment, el nu mai controla nici media (presa scrisă, radio-ul), nici armata și nici poliția, izolarea sa era cvasi-totală (inclusiv telefonică, în clădirea în care s-a produs întâlnirea) iar nucleele de opoziție armată (precum viitorii partizani din munți etc.) erau insignifiante în raport cu puterea armatei sovietice.

Pur teoretic, regele putea doar să se sinucidă ‒ un deznodământ mai curând cu valențe teatrale decât cu potențial benefic. Chiar și admițând că regele (și mama sa?) ar fi făcut acest gest, logica istorică ne spune că acum dezbaterea ar fi fost alta: foarte probabil, cei care îl acuză acum pe Mihai că “nu a rezistat” l-ar fi acuzat că s-a sinucis “din lașitate”!

Pentru cei care încă nu au uitat manipularea sovietică a informației e limpede că o eventuală sinucidere a regelui ar fi fost mutilată în fel și chip, vreme de decenii, de către propaganda comunistă, care ar fi pus-o pe seama lașității, a culpelor, a nebuniei ș.a.m.d.

În concluzie: post factum, e simplu de afirmat că Regele Mihai n-ar fi trebuit să abdice, chiar forțat fiind; dar, în realitate, nimeni nu a putut oferi o variantă plauzibilă și rațională a ceea ce altceva el ar fi putut face.