Autor 15979 vizualizări


Nu este vorba, cum s-ar crede din titlu, de seria de filme polițiste a căror protagonist este arhicunoscutul Bruce Willis. Însemnările de mai jos îl au ca personaj principal pe Adolf Hitler, cancelarul Germaniei naziste în perioada 12 februarie 1933 – 30 aprilie 1945. Adulat pur și simplu de generalii săi în anii ascensiunii pe tărâm politic, Hitler a devenit ținta a numeroase atentate, puse la cale de aceiași generali, din momentul în care dezastrul prăbușirii sale devenise o certitudine. Dar, cum bine se știe, oricât s-au străduit opozanții să-l ucidă, punând în scenă atentat după atentat, Führerul a reușit de fiecare dată să rămână în viață. Întâmplarea? Providența? Să vedem. 

De notat că – spun mai toți istoricii militari – nu se cunoaște numărul exact al atentatelor la viața lui Hitler. În orice caz, spun aceiași istorici, au fost mult mai multe decât cele despre care s-a scris de-a lungul vremii. Un lucru este însă cert. Generalii predispuși la atentate împotriva șefului lor suprem au început să se precipite mai ales după întorsătura cursului războiului, care a debutat cu înfrângerea zdrobitoare a armatelor germane la Cotul Donului – Moscova, acutizată apoi de deschiderea celui de al doilea front european prin celebra debarcare anglo-americană la 6 iunie 1944.

Întrucât devenise clar că războiul avea să fie pierdut fără drept de apel, cu consecințe deosebit de grave pentru Germania – conceptul de capitulare necondiționată, formulat de președintele Roosevelt la Conferința de la Casablanca din ianuarie 1943 le băgase frica în oasele militarilor de rang înalt germani. Mulți dintre cei din anturajul apropiat lui Hitler au luat în calcul o eventuală pace bazată pe niște condiții cât de cât favorabile Germaniei. Convinși însă că atâta timp cât Führerul era în viață nu se putea aduce vorba de așa ceva, generalii opozanți s-au pus pe treabă. „Adolf Hitler trebuia ucis. Cât mai repede cu putință.” Și atentatele au început să curgă.

De notat că – spun mai toți istoricii militari – nu se cunoaște numărul exact al atentatelor la viața lui Hitler. În orice caz, spun aceiași istorici, au fost mult mai multe decât cele despre care s-a scris de-a lungul vremii. Un lucru este însă cert. Generalii predispuși la atentate împotriva șefului lor suprem au început să se precipite mai ales după întorsătura cursului războiului, care a debutat cu înfrângerea zdrobitoare a armatelor germane la Cotul Donului – Moscova, acutizată apoi de deschiderea celui de al doilea front european prin celebra debarcare anglo-americană la 6 iunie 1944.

Întrucât devenise clar că războiul avea să fie pierdut fără drept de apel, cu consecințe deosebit de grave pentru Germania – conceptul de capitulare necondiționată, formulat de președintele Roosevelt la Conferința de la Casablanca din ianuarie 1943 le băgase frica în oasele militarilor de rang înalt germani. Mulți dintre cei din anturajul apropiat lui Hitler au luat în calcul o eventuală pace bazată pe niște condiții cât de cât favorabile Germaniei. Convinși însă că atâta timp cât Führerul era în viață nu se putea aduce vorba de așa ceva, generalii opozanți s-au pus pe treabă. „Adolf Hitler trebuia ucis. Cât mai repede cu putință.” Și atentatele au început să curgă.

8 Noiembrie 1939

Seria acestora a fost însă inaugurată cu câțiva ani mai devreme. În 1939. Instrumentat nu de generali ci de un biet tâmplar münchenez. Conform obiceiului, care devenise deja o tradiție, pe 8 noiembrie, în fiecare an, se sărbătorea aniversarea puciului eșuat organizat de partidul național-socialist, în 1922, la München (în urma căruia Adolf Hitler, instigatorul acestuia, a fost condamnat la cinci ani de închisoare). Și tot conform tradiției, evenimentul se sărbătorea în subsolul fabricii de bere din München (de acolo plecase răzmerița din 1922).

De fiecare dată Hitler ținea un discurs înflăcărat prin care „amintea, în fața prietenilor săi credincioși, greutățile începutului, se umfla în pene, amenința, făcea aprecieri asupra luptelor trecute și a planurilor de viitor”. Auditoriul era de fiecare dată în delir. „Bărbații în cămăși brune erau cuprinși de un entuziasm fără margini”.

În 1939 a intervenit un scurtcircuit produs de Georg Elser, un tânăr tâmplar în vârstă de 32 de ani. Cumnecum, el ajunsese la concluzia că „războiul care tocmai începuse avea să aducă multe rele” și că, „pentru ca în lume să domnească din nou pacea și liniștea, trebuie ca Hitler să fie înlăturat cât mai urgent de la putere”. A construit artizanal o bombă puternică (făcuse rost, printre altele, de 250 de patroane cu praf de pușcă) prevăzută cu „un sistem de aprindere cu două aparate ceasornic și cu trei șocuri” pe care a introdus-o din timp într-un stâlp de lângă tribuna vorbitorilor din subsolul fabricii de bere.

A lucrat, s-a spus, la pregătirea atentatului, câteva luni de zile. „Seară de seară se ducea la cină în subsolul fabricii de bere müncheneze. De fiecare dată bea câte un țap de bere după care dispărea în încăperea de alături, unde adâncea gaura din stâlpul în care avea să ascundă bomba”. Mașinăria a explodat pe opt noiembrie, la ora 21.20. Din păcate, pentru tânărul tâmplar (dar nu numai), Hitler nu se mai afla la fața locului. „Se găsea deja în rapidul special, numărul 71, care plecase din München spre Berlin”.


Georg Elser (sus) și locul atentatului

Încă de atunci s-a născut dilema! Joc al hazardului?! Sau cu adevărat providența? La puțin timp după atentat, secțiile din întreaga țară ale Gestapoului primeau următorul comunicat: „La câteva minute după ce Führerul și-a terminat discursul și a părăsit subsolul fabricii de bere din München, a avut loc o puternică explozie care a făcut numeroase victime. Atentatul este opera unor agenți ai dușmanului. Să se închidă frontierele!”

A doua zi Georg Elser a fost prins și arestat de grăniceri în timp ce încerca să treacă fraudulos granița spre Elveția. Neavând încotro, bietul tâmplar a recunoscut fapta. Cu toate acestea, pe 22 noiembrie 1939, în oficiosul Volkischer Beobachter apare un anunț oficial: „În spatele atentatului violent asupra Führerului Adolf Hitler se află serviciile secrete britanice”.

S-a spus, mai târziu, prin culise, că, de fapt, atentatul a fost un fel de provocare din interior, pus la cale cu scopul de a pune sub acuzare serviciile secrete engleze și că, în realitate, tâmplarul Elser era subofițer SS. Ceea ce se știe cu certitudine e că nefericitul tâmplar a fost plimbat din lagăr în lagăr până în martie 1945. Când, din rațiuni obscure, a fost împușcat în ceafă. Motivația a fost cea standard: „Tentativă de fugă de sub escortă”.

De menționat un amănunt. Göring și Himmler nu „reușiseră” să ajungă în timp util la întâlnirea din subsolul fabricii de bere din München din seara zilei de 8 noiembrie 1939. Majoritatea atentatorilor au avut în vedere ca odată cu Hitler să fie suprimați și cei doi, fiind socotiți „prezumtivi succesori ai führerului, cel puțin la fel de criminali ca și acesta”.

13 martie 1943

Însoțiț de o suită numeroasă – generali, medici, bucătari etc. – Hitler sosește pe frontul de Est, în regiunea Smolensk, la cartierul general al mareșalului Kluge, comandantul Grupului de armate Centru. Generalul von Tresckow (foto), din statul major al mareșalului, i-a pregătit Führerului o mică surpriză. În buzunarul de pe ușa laterală a Mercedesului militar ce îl aștepta pe Hitler la aeroport, era amplasată o bombă cu ceas. Întâmplarea (sau providența?) a intervenit din nou.

Neavând încredere în mai nimeni din jurul său, căpetenia nazistă dăduse ordin, cu câteva zile înainte, să se deplaseze la Smolensk una din mașinile sale blindate, cu șofer cu tot. Și, astfel, complotiștii au rămas cu buzele umflate. Dar nu au renunțat la planul de a-și ucide conducătorul. La întoarcerea în țară a Führerului, generalul Tresckow l-a rugat pe colonelul Brandt, din stafful lui Hitler, să-i facă un mic comision. Un pachețel conținând două sticle de votcă rusească – veritabilă sută la sută – pentru generalul Steiff de la Marele cartier general al Führerului.

Rugămintea este acceptată fără rezerve. Însă comisionarul de ocazie nu avea de unde să știe că în pachet se afla o „bombă cu detonator amorsat și reglat să acționeze după treizeci de minute de la decolarea avionului oficial”. Aeronava cancelarului nazist era prevăzută cu o „cabină blindată detașabilă și cu o parașută cu deschidere automată destinată a-l salva pe Führer în caz de pericol”. Dar puterea bombei, calculată, nu-i dădea nicio șansă de scăpare prezumtivei victime.

După decolare, complotiștii de la Smolensk – inclusiv mareșalul Kluge – așteptau cu sufletul la gură mesajul (ce urma a fi transmis de pilotul unuia din avioanele de escortă) care să anunțe „regretabila catastrofă în care și-a găsit sfârșitul marele conducător al Germaniei”. Dar, nimic. Abia după câteva ore este primită o radiogramă cifrată: „Avionul führerului a aterizat la Rastenburg (Bârlogul lupului) la ora prevăzută”.

La Smolensk panică la cel mai înalt nivel. Ce-i de făcut?! Se întrebau opozanții lui Hitler. În cele din urmă, generalul Tresckow îl sună la telefon pe comisionar. „Călătoria s-a desfășurat cu bine, îl informează colonelul Brandt. Dar n-am avut încă timp să-i dau generalului votca...”

I sa explicat că se făcuse o eroare regretabilă, în sensul că pachetul cu pricina nu era cel ce trebuia să ajungă la generalul Steiff. A fost rugat să-l păstreze la el până a doua zi, când un curier special îi va aduce pachetul cel bun. După recuperarea bombei buclucașe s-a dezlegat și misterul nefuncționării mecanismului de percuție. Amorsarea detonatorului se făcea prin spargerea unei fiole conținând un lichid coroziv în măsură să atace firul metalic de care era prins arcul percutorului.

Ce se întâmplase? La înmânarea pachetului, pe aeroport, fiola fusese spartă și, conform calculelor, în timp de treizeci de minute, lichidul coroziv urma să „taie” firul metalic de care era legat arcul percutorului detonator. Așa se și întâmplase. Numai că percutorul nu a funcționat. Întâmplare? Providență? De menționat, din nou, că Göring și Himmler nu erau în avionul cu bombă al lui Hitler.

20 martie 1943

Deschidere festivă a unei expoziții cu armament și tehnică de luptă capturată de la armata sovietică. Generalul Gersdorff, organizatorul expoziției, exasperat pe semne de eșecurile atentatelor de până atunci, a hotărât, pentru o reușită sigură, să-și sacrifice propria viață. În ziua respectivă, având bomba cu ceas în buzunarul de la manta, amorsată să explodeze la 20 de minute după începerea vizitei oficiale, generalul l-a condus pe Hitler prin fața exponatelor, pentru explicații, ținându-se cât mai aproape de acesta. Vizita Führerului era prevăzută pentru durata de treizeci de minute.

Numai că Hitler a redus-o, la fața locului, la doar opt minute. Și, astfel, „mecanismul detonator era încă departe de a-și produce efectul distrugător când Hitler, însoțit, printre alții, de Göoring și Himmler, era de mult plecat”. Așa se face că bomba destinată führerului a explodat, aruncată de purtător, la marginea poligonului expozițional, făcând un mic crater inutil. Iarăși hazardul. Sau, poate, providența.

20 februarie 1944

O nouă expoziție. De data aceasta se prezenta un nou model de manta pentru ostașii germani de pe front (deși pe câmpurile de luptă se întâmplau lucruri deosebit de grave, Führerul nu scăpa din vedere nici grijile mărunte). Responsabilitatea ducerii la îndeplinire a „misiunii sfinte” i-a revenit colonelului Josif Hoffman, de pe lângă cancelaria Reichului. De această dată „voluntarul la sacrificiul suprem” era chiar fiul colonelului, tânărul locotenent Hoffman, care purta în porthart mecanismul aducător de moarte. Totul era prevăzut în cele mai mici amănunte. Se aștepta doar sosirea înalților vizitatori.

La un moment dat, în sala expoziției intră un ofițer SS din garda personală a lui Hitler care anunță că „Führerul sosește peste cinci minute!” Locotenentul Hoffman nu stă pe gânduri. Amorsează imediat mecanismul detonator reglat la poziția „întârziere zece minute”. Trăgând învățăminte din precedentele încercări eșuate de a i se lua viața Führerului, tânărul ofițer spera că Hitler avea să zăbovească în sala expoziției cel puțin cinci-șase minute. Cei în cunoștință de cauză – nu erau puțini – „s-au îndepărtat strategic de locotenentul-bombă”. Dar, după numai un minut, își face apariția în sală alt SS-ist.

„Vizita führerului se amână cu trei ore”, anunță el spre stupefacția complotiștilor. Bomba destinată lui Hitler a explodat și de această dată inutil într-o pivniță a cancelariei Reichului. Adolf Hitler a scăpat din nou cu viață. Ce putere îl ocrotea? Oricâtă monedă se bătea fie pe hazard fie pe providență, trebuie spus că Hitler știa că este vânat în permanență. De aceea, se spune, „vizitele și deplasările lui erau în proporție de nouă din zece ori contramandate sau întârziate, ori modificate ca trasee sau locație. Nu erai sigur niciodată că-l vei vedea la cutare oră sau cutare locuri stabilite din timp”.

20 iulie 1944

Este vorba, se spunea, de un complot organizat „ca la carte”. Operațiunea a primit și un cod celebru: „WALKYRIA” (după Richard Wagner). Totul a fost pus la cale chiar în clădirea Ministerului de război, situată pe Bendlerstrasse, de generali și ofițeri superiori din cadrul Comandamentului Armatei din interior (de rezervă).

Printre capii complotului se numărau, în primul rând, generalul Ludwig Beck (fost șef la marelui stat major al Wehrmachtului, demis de Hitler în 1938 pentru opoziție fățișă, căruia i se rezervase funcția de președinte al Germaniei posthitleriste), generalul Olbricht, comandant adjunct al Armatei din interior și colonelul von Stauffenberg (foto), șeful de stat major al aceleiași armate. Ultimul dintre aceștia fusese grav rănit în operațiunile militare din Tunisia, pierzându- și un ochi, brațul drept și două degete de la mâna stângă (ca urmare a exploziei unei mine).

De reținut că militarii complotiști au atras de partea lor o serie de oameni politici de toate nuanțele. Intelectuali, oameni de afaceri, slujitori ai bisericii etc. „Guvernul de după Hitler trebuia să reunească, în principiu, reprezentanți din toate categoriile sociale”. Spre exemplu, conservatorului Karl Gordeler (fost primar al Leipzig-ului) i se rezervase postul de cancelar, iar social-democratului Wilhelm Leuscher (fost ministru de interne al regiunii Hesse) pe cel de vicecancelar. Printre înalții prelați atrași de partea acțiunii s-au numărat, printre alții, contele Von Galeh, episcop catolic de Münster și cardinalul Faulhaber de München.

Erau la curent cu ce urma să se întâmple pe 20 iulie, aderând într-un fel sau altul la acțiune, generali și ofițeri superiori din întreg Wermachtul, atât de pe frontul de vest cât și de pe cel de est. Conform planului, Hitler urma să fie ucis în chiar sediul Marelui cartier general al Führerului, cunoscut sub numele de Wolfschantzi – adică Bârlogul lupului – amplasat în zona Rastenburgului, o regiune acoperită de lacuri și păduri. Bârlogul lupului, socotit o fortăreață inexpugnabilă, era amplasat pe opt kilometri pătrați și era protejat de trei zone circulare de siguranță.

Prima zonă era ocupată de gărzile SS aparținând diviziilor „Adolf Hitler” și era minată metru cu metru de la un capăt la altul. În a doua zonă erau dispuse clădirile destinate generalilor și ofițerilor superiori aparținând cartierului general (locuințe, popotă, gărzi, spații pentru arhivă etc.). Zona centrală (bârlogul propriu-zis) era înconjurat de o fâșie de teren minată puternic și împrejmuită de două rețele de sârmă ghimpată prin care trecea curent electric de înaltă tensiune.

Din treizeci în treizeci de metri, în exteriorul și interiorul incintei, se afla câte un SS-ist de pază înarmat până în dinți. În Bârlogul lupului se putea pătrunde printr-o singură intrare, indiferent de grad și funcție, pe baza unui permis valabil doar o singură dată, verificat de la prima zonă până la ultima de vreo șapte-opt ori. Așadar, în astfel de condiții i se pregătea lui Hitler sfârșitul. Drept cărăuș al bombei ucigașe spre inima bârlogului a fost desemnat, pe bază de voluntariat, colonelul Stauffenberg.

Alegerea s-a bazat în primul rând pe faptul că voluntarul colonel pretindea că în timp ce se afla grav rănit pe patul de spital avusese o revelație: „Primise porunca de a elibera țara de Führerul criminal”. Apoi, se știa, foarte puține persoane aveau acces la Hitler. Mai ales în Bârlogul lupului. Dintre complotiști, von Stauffenberg, în calitate de șef de stat major al Armatei din interior, era chemat periodic să prezinte rapoarte despre starea operativă a acestei trupe la conferințele militare ale Führerului.

O alegere mai bună nu se putea face. Totul era pregătit pentru 20 iulie. De notat că în aceeași lună, iulie, se mai consumaseră încă două tentative de ucidere a lui Hitler. Ambele eșuate. În ziua de 11, colonelul Stauffenberg, cu bomba ucigașă în geantă, a stat aproape treizeci de minute în aceeași încăpere cu Führerul, la Berechtesgaden (sediul partidului nazist). Nu s-a apăsat pe declanșatorul detonatorului întrucât nu erau de față cei doi – Göring și Himmler – hărăziți de atentatori să fie uciși odată cu Hitler. Pe 15 iulie, colonelul și bomba se aflau din nou prezenți la datorie. De astă dată în Bârlogul lupului.

Numai că lipseau iarăși Himmler și Göring. Neștiind ce hotărâre să ia, von Stauffenberg a ieșit din încăpere, a sunat la telefon Berlinul și, într-un limbaj codificat dinainte stabilit, a expus situația. I s-a spus „DA!”. Dar, când s-a întors în sala de conferințe, Hitler nu mai era acolo. În dimineața zilei de 20 iulie, colonelul, însoțit de locotenentul Haeften, este prezent la Bârlogul lupului. În geantă purta raportul pe care urma să-l prezinte führerului și bomba de tăria unui obuz de 150 de milimetri. La ora 11,40 a început conferința. Masa lungă de patru metri era acoperită de hărți operative, cu dispozitive de luptă colorate în albastru și roșu. În jurul mesei, generali, amirali, ofițeri superiori și stenografi.

Colonelul așează servieta cu bombă la piciorul mesei, cam la un metru de Hitler, și, când i-a venit rândul, a citit succintul raport și a răspuns la întrebările ce i s-au pus. Apoi, conform planului, este anunțat de un paznic SS că este chemat la telefon de Berlin. Înainte de a ieși din încăpere pentru a merge chipurile să vorbească cu Berlinul, von Stauffenberg se apleacă asupra servietei, pentru a-și pune raportul scris. În realitate pune în funcțiune sistemul de detonare a bombei.

Abia au timp cei doi atentatori – colonelul și locotenentul – să se depărteze, cu mașina, de clădirea sălii de conferințe când se produce explozia: „O bubuitură puternică, asemenea unui tunet asurzitor. Construcția nu mai avea acoperiș. Se văd și trupuri azvârlite”.

Ajuns la aeroportul din apropierea bârlogului, von Stauffeberg sună la telefon Ministerul de război și rostește o frază codificată ceea ce însemna că „Hitler a fost ucis și acțiunea de preluare a puterii putea începe”. Urma ca generalul Fellgebiel, șeful serviciului de transmisiuni ale cartierului general să ordone aruncarea în aer a nodurilor de telefonie și radio care legau Bârlogul lupului de Germania, preluarea puterii de către armată, consemnarea trupelor SS și supravegherea generalilor acestora, ocuparea principalelor edificii din capitală, discursul radiodifuzat al lui Gordeler, cancelarul noului guvern, mesajul noului șef al statului, Ludwig Beck etc. Din păcate, pentru atentatori, nimic din acestea nu s-au întâmplat. Hitler nu fusese ucis. Explozia bombei făcuse treisprezece victime: „secretarul Führerului, trei generali și un colonel au murit sau au fost răniți de moarte, restul victimelor fiind rănite mai mult sau mai puțin grav”.

Ca prin minune, Hitler a scăpat doar cu câteva zgârieturi la brațul drept, cu câteva arsuri pe față și perspectiva unei surzenii produse de bubuitul exploziei. Cum a fost posibil așa ceva?! Se spune că doar cu câteva clipe înainte de a se produce explozia, Führerul s-a ridicat de la locul lui și s-a deplasat spre o hartă întinsă pe unul dintre pereți, îndepărtându-se oarecum de bomba din servieta colonelului. Și a mai fost ceva. Inițial fusese planificat ca întrunirea cu pricina să se țină în casa-adăpost a lui Hitler (betonată). Specialiștii au fost de acord că „explodând într-o asemenea incintă, bomba ar fi prefăcut întreaga asistență într-un terci”.

S-a întâmplat ca ziua de 20 iulie să fie una caniculară. În consecință, s-a hotărât, în ultima clipă, ca proiectata conferință să se țină într-o baracă alăturată, construită sută la sută din lemn și care oferea condiții climatice mai favorabile de lucru. Și, astfel, „supraviețuitorii atentatului – inclusiv Hitler – se puteau felicita pentru schimbarea produsă, suflul exploziei zdrobind pur și simplu frageda baracă din lemn, diminuând mult efectul distrugător al bombei”.


Locul atentatului, după deflagrație

După numai două ore de la producerea atentatului, schimbându-și doar uniforma făcută ferfeniță, Hitler îl primește într-o vizită de compasiune pe Benito Mussolini, conducătorul fascist al Italiei, hărțuit de partizanii din țara sa. Pentru ca, la câteva minute după miezul nopții, să se adreseze poporului german prin intermediul radioului. Îi califică pe complotiști drept „o clică măruntă de ofițeri ambițioși de o nerozie criminală și lipsiți de conștiință patriotică”.

Îi asigură pe germani că „Nu sunt rănit, doar câteva zgârieturi, echimoze și arsuri. Consider faptul acesta drept o confirmare a misiunii pe care providența mi-a încredințat- o”. Intuind excesele de furie ale lui Hitler și urmările acestora, mareșalii și generalii s-au grăbit să trimită pe adresa Marelui cartier general declarații scrise de loialitate față de „Führerul meu”. Represaliile însă au fost fără milă.

Chiar în după amiaza de 20 iulie bătrânul general Ludwig Beck (foto), destinat de complotiști pentru a prelua funcția de șef al statului, s-a sinucis, trăgându-și un glonte în cap, în timp ce generalul Olbricht, coloneii Stauffenberg și Quirnheim și locotenetul Haiffen sunt scoși în curtea Ministerului de război și executați fără niciun fel de judecată în timp ce cântau „Deutschland, Deutschaland über Alles!” (Germania, Germania mai presus de orice!). Pe capul lui Karl Gordeler – ex-viitorul cancelar post-hitlerist –, dispărut fără urmă, s-a pus un premiu de un milion de mărci. Aciuat pe undeva prin Prusia orientală, a fost, până la urmă, denunțat de „binevoitori” și executat la 12 februarie 1945.

A urmat, în lunile următoare, o acțiune de purificare în întreg Wehrmachtul. S-a înființat, în acest scop, un așa-zis tribunal al poporului care s-a pus vârtos pe treabă, judecând și condamnând pe bandă rulantă, cu ușile închise. Populația germană nu a cunoscut niciodată numărul celor arestați cu această ocazie. S-a estimat totuși că numărul celor judecați și condamnați la moarte prin spânzurătoare s-a cifrat la peste patru mii de persoane. Printre aceștia s-au numărat generalii Witzleben, Happner, Fromm etc. etc.

Avocații acestora, desemnați din oficiu, s-au străduit să obțină o execuție onorabilă, prin împușcare. Nu au reușit. Toți condamnații au fost deferiți ștreangului. Au existat și câteva excepții. Amiralul Canaris, șeful serviciilor secrete hitleriste, a fost scutit de spânzurătoare, dar a fost strangulat în condiții neelucidate în celula în care era deținut.

Celebrul feldmareșal Rommel a fost „invitat discret să aleagă între otravă și tribunalul poporului”. Renumitul strateg militar s-a sinucis pe 13 octombrie 1944. Dar, pentru a masca acest lucru, un comunicat oficial anunța că „feldmareșalul murise datorită rănilor de pe front și că, astfel, intra în istorie ca unul dintre cei mai străluciți generali germani”.

La sfârșitul lui august 1944, mareșalul von Kluge, comandantul grupului de armate Centru, de pe frontul de est, este convocat la Cartierul general pentru explicații. Nu mai ajunge viu la destinație. În avionul care îl ducea spre Berlin înghite o porție zdravănă de otravă.

Un caz mai aparte îl prezintă stratagema la care a recurs generalul Tresckow, cel cu atentatul din 13 martie 1943. Pentru a scăpa de judecată și de spânzurătoare, recurge la un șiretlic. Înaintează spre liniile sovietice – în zona Smolensk – și „după ce trage câteva rafale de pistol mitralieră, pentru a simula un schimb de focuri cu inamicul, își zboară creierii cu o grenadă”. În primă instanță s-a apreciat că „generalul a căzut la datorie și a fost declarat erou național”. Cum însă anchetele gestapoului au dovedit participarea acestuia la atentatele împotriva führerului, „cadavrul i-a fost deshumat și ars în derâdere”.

Așadar, Adolf Hitler nu a putut fi ucis. Oricât s-au străduit unii dintre generalii lui s-o facă. L-a ocrotit providența? Se zice că Hitler era convins că așa stăteau lucrurile. Nu de puține ori el obișnuia să spună: „Nu mulțumesc Providenței și Creatorului meu că îmi ocrotesc viața, dar le mulțumesc că îmi dau posibilitatea să trec ușor peste grijile mărunte și să-mi pot îndeplini misiunea așa cum îmi dictează conștiința: făurirea unui atotputernic stat național-socialist, bazat pe doctrina superiorității sângelui arian german-nordic, care să domine întreg pământul”. Din fericire, pentru omenire, nu și-a putut îndeplini crezul.

Revenind la providența invocată cu atâta obstinație de Adolf Hitler, trebuie adăugat un amănunt. Hazardul, sau norocul, cum vrem să-i spunem, l-a trădat în cele din urmă. Deși a făcut-o abia după exact 56 de ani de la ultimul atentat, în iulie 2008. Când, în cele din urmă, sângerosul dictator nazist a fost decapitat. Ceea ce l-a făcut pe ziaristul Henryk Broder, figură cunoscută a comunității evreiești din Berlin, să exclame: „În sfârșit, un atentat împotriva lui Hitler care a și reușit!”.

Evenimentul s-a produs la deschiderea, în Berlin, a celei de a opta filiale a celebrului muzeu londonez al doamnei Tussauds. Un berlinez, în vârstă de 41 de ani, a văzut negru în față când a dat cu ochii de Hitler. „Un alt război niciodată!”, a strigat el furios la culme și, în aceeași clipă, „i-a smuls capul de pe umeri Führerului”. Evident, atentatorul a fost reținut și pe numele lui a fost deschisă o anchetă, „pentru degradare materială și rănire corporală”. Lucru firesc într-un stat de drept. Statuia de ceară a lui Hitler, care a costat 200.000 de euro, „a fost retrasă din expoziție și va trebui reparată”, iar tânărul director al muzeului, în vârstă de 32 de ani, „a fost rănit ușor la un picior” în timp ce încerca să joace rolul atât de discutatei providențe pro-Hiler.

""