„Adevărul”, la aniversară

Autor 1275 vizualizări


Se împlinescluna acesta 125 de ani de la apariţia în peisajul publicistic al ţării a cotidianului „Adevărul”:la 15 august 1888, boierul moldovean Alexandru Beldiman scotea la Bucureşti, cu sprijinul financiar al fiului lui Cuza, o publicaţie care va face istorie;căci „Adevărul” va fi în permanenţă înaintea timpului său:primul ziar românesc care introduce caricatura de presă;primul ziar care publică o telegramă directă din străinătate;primul ziar cu palat redacţional;prima instituţie de presă care introduce maşina de cules, adică linotipul, chiar şi cu riscul de a stârni mânia zeţarilor, care decid să intre în grevă;prima publicaţie cu editură, cantină, secţie de desen şi pictură, bibliotecă şi arhivă;cu tiraje fabuloase pentru vremurile sale şi cu lefuri mari şi sigure pentru ziariştii angajaţi. În epocă se spunea – şi pe bună dreptate – că progresele presei româneşti sunt, în definitiv, progresele „Adevărului”, căci el le-a realizat mai întâi, pentru ca pe urmă să şi le însuşească şi alte ziare.

La ceas aniversar, „Historia” vă prezintă povestea apariţiei acestui „ziar cotidian” (cum scria în frontispiciul numărului din 15 august 1888) – dar merge şi mai departe de-atât, căci fondatorul, Alexandru Beldiman, încercase să-şi impună publicaţia şi cu şaptesprezece ani mai devreme, în capitala Moldovei. În luna decembrie a anului 1871 văzuse, astfel, lumina tiparului săptămânalul „Adeverulu”, care apărea miercurea. A fost un eşec editorial şi financiar, cu procese şi amenzi, dar din acest eşec se va naşte – după cum vom vedea – cotidianul de mai târziu.

 

Prima serie a „Adeverului” – săptămânal care a apărut la Iaşi, în intervalul 15 decembrie 1871-15 aprilie 1872 – a avut o istorie scurtă şi zbuciumată:fondatorul, Alexandru Beldiman, a fost dat în judecată pentru conţinutul antidinastic al gazetei, iar publicaţia s-a oprit la numărul 13.

„Încă o nouă foiţă! Da, pentru că o necesitate se simte în publicismulu românu:şi această necesitate este acea pre care o proclamă însu’şi numele ei;adevèrulu golu, adevèrulu desbrăcatu. Ne vomu încerca pre câtŭ omeneşte se poate să ne ţinemŭ de cuventŭ spuindŭ pe facie cea ce simţim şi se comunicămŭ publicului, fără sfială, impresiunile pre care ne desceptă în noi mersulŭ afacerilor politice ale Romaniei. Nu aparţinemu nici unui partitu şi nici unui grupŭ politicŭ:fiindŭ că suntemŭ convişi ca adevărulŭ nu este apanagiulŭ nimerui”.

Cu această misiune, redată pe prima pagină, a văzut lumina tiparului, la Iaşi, pe 15 decembrie 1871, săptămânalul „Adeverulu”. Erau vremuri de pionierat ale presei, n-ai cum să nu recunoşti asta dacă răsfoieşti gazeta de atunci şi o compari cu ceea ce înseamnă astăzi un ziar. „Adeverulu” din 1871 era puţin mai mare decât o coală A4, iar informaţiile erau aşezate pe două coloane, separate între ele printr-o linie subţire. Avea patru pagini, iar pe ultima se găseau, de regulă, o serie de „anunciuri” de mică publicitate, în română sau în franceză. Titlul mare, „ADEVERULU”, iar sub el, cu majuscule, precizarea „apare în toate mercurii (n.r. ulterior mercurile)”. Preţul:„Unu numeru 10 bani”.

Căsuţă redacţională nu exista, doar o semnătură, A.B., la articolul de fond despre „Dinastia română”, şi încă două precizări în josul ultimei pagini:„Gerantu responsabilu:G. Constantinescu” şi „Typografia D. Gheorghiu”. Ştim astăzi că A.B. era Alexandru Beldiman, fondatorul, directorul şi redactorul gazetei, şi că exista şi un prim-redactor, în persoana lui A. Holban. Şi mai ştim că Beldiman înfiinţase gazeta în urma unei istorii pe care o considera un eşec personal. Mare susţinător al lui Alexandru Ioan Cuza, Alexandru Beldiman a fost puternic afectat de abdicarea forţată a lui Cuza, din februarie 1866;mai cu seamă că în perioada cu pricina era prefect de poliţie al Bucureştilor. Regretul lui Beldiman, de a nu fi putut stopa complotul din 1866, s-a transformat în indignare după aducerea în ţară a lui Carol de Hohenzollern. Aşa s-a născut „Adeverulu”.

 

„Adeverulu” din 1871 lupta împotriva dinastiei străine

Publicaţia fondată de Alexandru Beldiman la Iaşi avea o ţintă clară:să demaşte relele pe care le adusese cu sine dinastia străină reprezentată de Carol de Hohenzollern. Descoperim această chestiune încă de la primul număr:„Ereditatea basată pe votulŭ popularŭ este o monstruóse nedreptate. (...) Generaţiunea de la 1866 a usatŭ de unŭ dreptŭ alŭ ei, alegandŭ de Domnitorŭ pe Princiulŭ de Hohenzollern:dară putut’a ea óre se transmită tronulŭ Romaniei în vecinica proprietate a întregei familii Hohenzollern? Cu o aseminea teorie ce ar deveni voinţa naţiunei? Ce ar deveni Romania de cât o ţară locuită de robi? (...) Discreditŭ si umilire în politica esterióră, ruină complectă în năuntrulŭ ţărei:iată resultatele alegerei unui Principe strein”.

 

Nici celelalte articole de fond nu sunt mai blânde cu principele Carol de Hohenzollern:„Ce a câştigatŭ naţiunea română abandonândŭ principulŭ domniilorŭ pământene, pentru a introduce pe acela al domniilor străine? În politica exterioară, România aŭ ajunsŭ astadi mai umilita de câtŭ sub regimulŭ Domnilorŭ vasali, căci atunci celŭ putinŭ ea nu ave asi pleca capulŭ decâtŭ înaintea suzeranului:pre cândŭ astăzi este nevoită a se închina înaintea tuturorŭ speculatorilor favoriţi ai curţilor pruso-germane” (29 decembrie 1871);„Prinţul Carol a juratu că devine românu şi sentimentele lui de iubire pentru noi s’au manifestatu prin faimosa scrisore adresata amicului seu din Germania. Prinţul Carolu a juratŭ că va păzi Constituţiunea Ţerii şi din ea au ramasŭ astăzi numai unŭ cuvântŭ deşertŭ” (5 ianuarie 1872);„Departe de a voi să pătrundă în moravurile tradiţiunelorŭ noastre democratice, Principele Carol de Hohenzollern au venitŭ aice cu ideile familiei şi cu deprinderile patriei germane. În locŭ de a să contopi în sinul poporului care l’a ridicatŭ atâtŭ de susŭ, el a cercatŭ să abată acestu poporŭ de la tradiţiunile sale de rasă;în cât noi l’amŭ vădut cu merare din primulŭ momentulŭ al sosirei sale aicea punându-se în luptă cu Poporulŭ românŭ” (26 ianuarie 1872).

 

Beldiman e dat în judecată şi apoi achitat de un juriu prezidat de Vasile Alecsandri

E lesne de înţeles că gazeta lui Beldiman a deranjat, astfel că, pe prima pagină a numărului 4 al „Adeverului”, din 5 ianuarie 1872, suntem anunţaţi că girantul resposabil al „diarului” trebuie să se prezinte în faţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Judeţului Iaşi. Suntem informaţi că atunci când numerele 1 şi 2 ale publicaţiei au ajuns la Bucureşti, ministrul Justiţiei a dat ordin parchetului să dea în judecată pe redactorul publicaţiei „Adeverulu”. Patru articole au stârnit nemulţumiri, Alexandru Beldiman a apărut în faţa judecătorului de instrucţie, acuzat fiind de „calomnie şi insulte aduse domnitorului şi de atac asupra prerogativelor constituţionale”.

Mai departe e istorie:Beldiman a fost încarcerat vreme de trei luni şi s-a sustras apoi de la judecata juraţilor din Iaşi. Procesul a fost strămutat la Roman, unde, după dezbateri agitate, juriul, prezidat de Vasile Alecsandri, l-a achitat. „Juriulŭ de la Roman era compus din ómeni adevăraţi conservatori a totŭ ce iubim şi respectamŭ;unii din ei erau fii de boieri mari proprietari, foşti miniştri şi deputaţi ai Ţărei în diferite timpuri, între care se afla şi representantul ilustru şi cel mai iubit al literelorŭ românŭ. (...) Verdictul Juraţiloru de Roman în condiţiunile particulare în care s’a datŭ este verdictulŭ naţiunei întregi contra fără-de-legile regimului;este nu atâtŭ achitarea Adevărului, cât condamnarea regimului personalŭ în care să înbrânceşte Ţara”, se precizează în numărul 13, din 5 aprilie 1872. Acesta a fost, de altfel, şi ultimul număr al săptămânalului „Adeverulu”:din pricina amenzilor care ameninţau asupra sa, publicaţia şi-a încetat existenţa;şirul avea să se reînnoade şaispreze ani mai târziu, în 1888.

 

Istoria lui Alexandru Beldiman sau cum s-a născut „Adevĕrul”

 

Boierul Alexandru Beldiman a trăit 66 de ani şi a avut o viaţă încurcată;dar şi un mare regret:că n-a putut împiedica, în februarie 1866, pe când era prefect de poliţie al Bucureştilor, acţiunea de înlăturare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.


Viitorul proprietar şi director de ziar Alexandru Beldiman s-a născut la Iaşi, la 30 decembrie 1832, într-o familie de vechi boieri moldoveni:tatăl, Vasile Beldiman, a fost agă, pârcălab şi postelnic, iar bunicul, Alexandru Beldiman, vornic şi autor al cărţii Jalnica tragodie, despre organizaţia grecească „Eteria”. Alexandru s-a şcolit în străinătate şi s-a căsătorit apoi cu principesa Smaranda Callimachi, fiica fostului domnitor al Moldovei.

Prieten al ofiţerului Alexandru Ioan Cuza, tânărul boier Alecu Beldiman, cum îi ziceau cunoscuţii, a fost un mare susţinător al ideii de unire a Principatelor Române sub domn pământean şi a făcut propagandă serioasă pentru alegerea lui Cuza drept domn al Moldovei. Legenda spune chiar că Beldiman i-ar fi închis (şi păzit) în Palatul de la Iaşi pe electorii care, în 1859, urmau să-l aleagă pe Cuza domn, ca să fie sigur că aceştia nu vor părăsi incinta până la obţinerea rezultatului dorit. Mai târziu, după ce Cuza a fost ales şi domn al Ţării Româneşti, Alecu Beldiman s-a mutat la Bucureşti. A fost mai multă vreme prefect de judeţ, aplicând legea rurală, după care a fost numit prefect de poliţie al Capitalei.

 

Farsele lui Mihail Kogălniceanu:bonuri de şampanie pe cheltuiala prefectului

Un articol de culoare din „Adevĕrul”, din anul 1933, reconstituie o istorie amuzantă din viaţa tânărului prefect de poliţie:farsele pe care i le făcea ministrul Mihai Kogălniceanu. Iată:„După cum era obiceiul pe-atunci, prefectul de poliţie prezenta lui Vodă raportul cu privire la cele petrecute în oraş. Beldiman, după ce-şi scria raportul, lăsa un mare spaţiu alb la coala de hârtie şi iscălea, în semn de respect, tocmai la marginea de jos. Ministrul Mihai Kogălniceanu, căruia îi plăcea să se ţie de glume, strângea toate aceste rapoarte, după ce le cetea Vodă. În secret, tăia foaia albă, cu semnătura în jos, a lui Alexandru Beldiman, şi apoi, scria deasupra, peste semnătură:«Bon pentru şampanie». După câtva timp, prefectul de poliţie s-a pomenit cu un teanc de bonuri pentru şampanie, pe care a trebuit să le achite furnizorului, deoarece nu-şi putea renega semnătura din josul lor. Dar şampania n-o văzuse! A tăcut şi a înghiţit în sec. Însă cine a făcut cel mai mare haz de această afacere a fost tânăra sa soţie care, ghicind de unde vine farsa, a scris o scrisoare lui «Conu Mihalache», rugându-l că «dacă e bună şampania, să-i trimită şi ei cel puţin câteva sticle». De atunci Beldiman, de cum termina raportul către Vodă, îşi punea semnătura strâns sub cel din urmă rând”.

 

Regretul care a făcut să se nască o gazetă

Evenimentele din februarie 1866, când Cuza a fost forţat să abdice, l-au găsit pe Beldiman în această funcţie de prefect de poliţie al Bucureştilor. E lesne de înţeles că ieşeanul nu şi-a iertat niciodată cele întâmplate în noaptea de 10 spre 11 februarie, mai cu seamă că mulţi l-au luat apoi peste picior – inclusiv I.L. Caragiale – că era la un chef în oraş atunci şi că nu-şi făcuse datoria faţă de Vodă. Beldiman a susţinut, însă, întotdeauna că şi-a dat seama de complotul care se urzea, dar, funcţionar civil fiind, n-a avut nicio putere asupra armatei şi n-a putut da niciun ordin. Şi că l-a avertizat pe Cuza, dar că acesta nu i-a dat ascultare.

Abdicarea lui Cuza a fost o lovitură grea pentru Beldiman – şi după ea a mai venit una:aducerea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. În aceste condiţii, Alecu Beldiman a revenit la Iaşi, unde a scos, în decembrie 1871, săptămânalul „Adeverulu”. Cu o menire clară:să militeze împotriva dinastiei străine, să evidenţieze relele conducerii lui Carol. Chiar de la primul număr publicaţia a deranjat, iar Beldiman a fost dat în judecată, acuzat fiind de „calomnie şi insulte aduse domnitorului şi de atac asupra prerogativelor constituţionale”. După câteva luni, redactorul Beldiman a fost achitat de un juriu de la Roman, din care făcea parte şi Vasile Alecsandri, dar publicaţia n-a mai putut să apară:„Adeverulu”, cum se numea atunci, s-a oprit la numărul 13, în luna aprilie a anului 1872. Ca şi după complotul şi abdicarea din 1866, resimţite ca pe nişte lovituri personale, Beldiman s-a retras din nou din viaţa publică şi s-a ocupat de educaţia fiilor săi;până în 1884, când a revenit la Bucureşti şi a reînceput să scrie, de data aceasta la ziarul „Războiul”, unde semna „Un Moldovean”.

 

15 august 1888:data de naştere a cotidianului „Adevĕrul”

În 1888, pe 15 august, cu sprijinul financiar al fiului lui Cuza, Alexandru Beldiman a scos din nou publicaţia „Adevĕrul”;iar „capul ziarului purta în mijloc pe ĕ(dela latinescul veritas)” – notează corectorul Al. Nora – acel ĕfiind păstrat de toţi proprietarii ulteriori ai ziarului, chiar şi după introducerea noilor reguli ortografice.

Dacă „Adeverulu” din 1871 apărea numai miercurea, noul „Adevĕrul” ieşea în fiecare zi. Citatul din Vasile Alecsandri, regăsit în frontispiciu, e definitoriu pentru direcţia ziarului. „Să te feresci, Române!, de cuiŭ strein în casă”, unde cuiul era dinastia de Hohenzollern. Beldiman era consecvent, iar programul ziarului avea, la punctele 1 şi 2, „înlăturarea dinastiei străine şi înlăturarea monarhiei ereditare, proclamându-se dreptul poporului de a-şi alege suveranul, cu admiterea chiar şi a principiului republican al domnilor pe timp mărginit”.

10 mai, ziua monarhiei, era prezentată de „Adevĕrul” drept „zi de doliu naţional” şi în primii ani de viaţă ai gazetei tirajul creştea considerabil în ziua cu pricina:de la 5.000 la 25-30.000 de exemplare. Şi mai târziu, după ce Principele Carol a devenit Regele Carol I al României, Beldiman obişnuia să scrie în articolele sale „m.s. regele”, şi nu „M.S. Regele”, cum o cereau uzanţele. Stră-strănepot al fondatorului ziarului „Adevĕrul” şi purtând acelaşi nume cu acesta, arhitectul Alexandru Beldiman punctează:„Chiar dacă Beldiman a fost atât de înverşunat împotriva dinastiei Hohenzollern, asta nu l-a împiedicat pe fiul său, ministru plenipotenţiar, să aibă o relaţie foarte bună cu Carol I şi să fie foarte apreciat de acesta”.

 

Sigla din decembrie 1888, păstrată până la interzicerea publicaţiei de către comunişti

În august 1888, la momentul reapariţiei gazetei lui Alexandru Beldiman în Capitală, redacţia şi administraţia se aflau în sediul Tipografiei Thiel şi Weiss, din strada Doamnei. Boierul ieşean se avântase în această aventură fără niciun capital, doar cu o redacţie micuţă, alcătuită din „oameni de inimă şi buni scriitori”, aşa cum se precizează în volumul aniversarAdevĕrul (1888-1913):25 de ani de acţiune.Prima echipă de ziarişti era, deci, foarte redusă ca dimensiuni, compusă fiind, în primă fază, din Grigore Ventura, prim-redactor, şi din fiul acestuia, Constantin Ventura, care semna „Un gălăţean”. Un an mai târziu, se adaugă I. Hussar, care se ocupa de problemele politice. „Condiţiile tehnice ale Adevĕrului de atunci sunt foarte modeste. Formatul mic – No.6 – tiparul lăsând de dorit, telegramele şi informaţiile reduse la prea puţin lucru”. Pe 15 decembrie 1888, patru luni de la reapariţie, „Adevĕrul” iese în format mărit, No.10, iar capul de ziar se schimbă. Dispar literele rotunjite din titulatură, iar ziarul păstrează noua formă a siglei până la interzicerea publicaţiei de către comunişti în 1951.

 

Beldiman „vâra în gazetă ultimul ban din averea lui proprie”

Erau, însă, vremuri de început, vremuri de restrişte, când presa nu era considerată o afacere, când nicio bancă nu consimţea să finanţeze publicarea unui ziar, când publicitatea era redusă aproape la zero, vremuri când trăiai sub permanenta ameninţare a închiderii ziarului, din lipsă de fonduri. „Pe-atunci Adevĕrul abia putea să producă pentru a se plăti lefurile personalului inferior. Beldiman nu numai că nu scotea nimic, dar vâra în gazetă ultimul ban din averea lui proprie. În prima iarnă a Adevĕrului, Beldiman a purtat hainele de dril din timpul verei! Oricine va înţelege cât de mare a fost sacrificiul acestui boier, mai ales dacă ţinem seamă de tentaţiunile cari îl asediau în fiecari zi, căci foştii lui prietini, toţi cu situaţii îl bombardau zilnic cu reproşuri şi oferte. El n’ar fi avut decât să-şi aleagă singur compensaţia dorită pentru încetarea Adevĕrului şi nimeni nu i-ar fi refuzat-o”.

 

„Pentru asta formatul ziarului Times nu ne-ar ajunge”

 

Ceea ce a atras, însă, simpatia publicului şi a făcut ca gazeta să se impună şi să capete putere a fost bogatul său program, faptul că a abordat cele mai serioase probleme ale perioadei. În plus, „Adevĕrul” se pune încă de la început la dispoziţia cititorilor săi:oricine avea o plângere de făcut ştia că se poate adresa publicaţiei lui Beldiman:„Astfel, i se poate întâmpla Adevĕrului să-i scape o zguduitoare tragedie conjugală sau un furt senzaţional, dar nu-i scapă niciodată o nedreptate săvârşită şi care trebuie înfierată. În această privinţă Adevĕrul nu cunoaşte decât o singură piedică:lipsa de spaţiu. Mizeriile vieţii noastre sociale sunt prea numeroase ca să li se poată da extinderea cuvenită în trei pagini de ziar, format 6 (n.r. – pagina 4 găzduia anunţuri)”. Elocventă este, în acest sens, notiţa pe care o publică „Adevărul” în numărul din 16 septembrie 1888. Redacţia se scuză că nu poate publica pe larg toate plângerile de la cititori:„pentru asta formatul ziarului Times nu ne-ar ajunge”.

""