Autor 1654 vizualizări


Războiul mediatic de o violenţă extremă la care asistăm de ani buni între trusturile „Intact“ şi „Realitatea“, pe de o parte, şi Traian Băsescu, pe de alta, are în România un precedent incredibil de asemănător:bătălia feroce purtată de „Adevărul“ acum un secol cu atotputernica familie Brătianu. Miza aparentă:lupta de clasă. Miza reală:controlul asupra resurselor economice ale României.

Încleştarea a dus la căderea guvernului în 1919. Aceasta este concluzia evenimentelor documentate de profesorul Ion Novăcescu şi grupate în volumul „Linşajul mediatic în politica românească. 1919:Adevărul versus Ion I.C. Brătianu“. Cronica luptei întinse pe 30 de ani cuprinde aceleaşi ingrediente ca şi azi:dezvăluirile, dezinformarea, calomnia, insulta, campania, instigarea la revoltă – pe de o parte, şicanele, cenzura, permanenta tentaţie a Puterii de a interveni în forţă – pe de alta. Nu lipsesc, evident, doctrinele ideologice şi idealurile în spatele cărora se ascund cele mai pragmatice interese economice, oportunismul şi serviciile secrete străine. Cazul „Adevărul vs. Ion I.C. Brătianu“ este prima victorie majoră a mass-media în România asupra guvernanţilor şi a marcat atât de puternic societatea noastră încât a dus la apariţia zicalei „nimeni nu câştigă un război cu presa“.

Linşajul mediatic:forţa întunecată a celei de-a patra puteri. Aşa defineşte Ion Novăcescu această formă extremă şi abuzivă de manifestare a puterii mass-media, care presupune „executarea în piaţă a inamicului public, după ce, în prealabil, acesta a fost declarat persona non grata şi condamnat de către sentimentul public fabricat artificial şi manipulator în laboratoarele instituţiilor media transformate în acuzatori publici, ori revărsat natural din conştiinţa publică, indignată de o anumită faptă reprobabilă“.

Descrierea linşajului mediatic, aşa cum a decurs el la 1919 şi, apoi, din 2005 până în prezent, respectă aceleaşi coordonate:„În baza unui interes major şi ocult, o persoană publică este discreditată la nivelul percepţiei publice, în numele libertăţii de opinie şi de exprimare, de jurnaliştii, prezentatorii sau moderatorii uneia sau ai mai multor instituţii media care, într-un anumit cadru şi pe baza unui anumit scenariu, dezvăluie/denunţă, incriminează, condamnă şi execută simbolic acea persoană, cu statut de inculpat public“.

Cazul „Adevărul contra Brătianu“, prin epilogul său (premierul liberal şi-a dat demisia), mai scoate în evidenţă, în forma sa extremă, prevalenţa cuvântului în faţa faptei. Ionel I.C. Brătianu, cel mai important politician din istoria României (alături de tatăl său, Ion C. Brătianu), omul care a condus spre victorie ţara în Cel de-al Doilea Război Balcanic, Primul Război Mondial şi războiul cu Ungaria din 1919, sub conducerea căruia s-au realizat Marea Unire, reforma agrară, votul universal, drepturile sociale (ziua liberă duminica şi programul de lucru de opt ore), modernizarea României şi protejarea capitalului autohton în faţa marii finanţe internaţionale, a fost pur şi simplu zdrobit la alegerile din 1919.

Primele la care au avut drept de participare toţi cetăţenii, după reforma sistemului de vot introdusă chiar la iniţiativa lui!

Brătianu e de vină!

Procedeul prin care „mintea poporului“ a fost „furată“ pentru a duce la colapsul liberalilor în alegerile ţinute în 1919 şi 1920 l-a constituit o campanie furibundă, dusă timp de peste 300 de zile de ziarul „Adevărul“ sub comanda lui Constantin Mille, un socialist convins. Niciun epitet, nicio jignire, nicio dezinformare, niciun prilej n-au fost precupeţite de populara publicaţie în războiul cu cel mai puternic om politic al României şi cu regele Ferdinand. Brătienii erau porecliţi „şobolanii“, fiind acuzaţi de absolut toate relele reale şi imaginare.

De la starea ţărănimii la politica externă, de la strategia faţă de Transilvania la înfrângerea de la Turtucaia, de la retragerea în Moldova la negocierile de pace de la Paris, de la legile date la măsurile luate împotriva bolşevicilor, toate erau „prelucrate“ în aşa fel încât să înfiereze familia Brătianu.

Constantin Mille, împreună cu redactorii de la ziarul „Adevărul“, au stat în spatele celebrei minciuni privind numărul de morţi din răscoala de la 1907. Deşi represiunea fusese purtată de armată, care-l avea la comandă pe generalul Alexandru Averescu, şi se soldase în realitate cu sub o mie de morţi, „Adevărul“ a acreditat ideea că Brătianu, ministrul de interne, stătuse la baza masacrului şi că fuseseră 11.000 de morţi! Această cifră, fabricată în laboratoarele propagandei bolşevice, avea apoi să fie preluată după 1945 de comunişti, pentru a stigmatiza „regimul burghezo-moşieresc“.

Mai apoi, în 1919, „Adevărul“ i-a pus în cârcă lui Brătianu vina de a fi eşuat în negocierile pentru pace de la Paris. În realitate, Marile Puteri, iritate de refuzul acestuia de a ceda resursele minerale ale ţării, condiţionau recunoaşterea României Mari de acordarea în masă a cetăţeniei pentru sutele de mii de refugiaţi evrei. Acestea sunt doar două exemple edificatoare despre felul în care prezentarea trunchiată a realităţii poate transforma un autentic erou într-un duşman al poporului.

Redacţia ziarului „Adevărul“ în 1897. În centru, proprietarul şi redactorul-şef Constantin Mille, părintele presei moderne în România şi fondatorul curentului de opinie în ţara noastră.

Războiul marii finanţe împotriva liberalilor

Lupta „Adevărul“-Brătianu, izvorâtă din cauze personale, a fost alimentată de interese financiare şi oculte. Ionel I.C. Brătianu apăra cauza capitalismului românesc, pe care se străduia din răsputeri să-l protejeze în faţa intereselor străine. Adept convins al lozincii „prin noi înşine“, liberalul lupta să cons­truiască un capital autohton. Celebră este legea minelor promulgată în 1924 şi care prevedea că resursele minerale (principalele vizate fiind petrolul şi aurul) pot fi exploatate doar de societăţi cu capital majoritar românesc.

Legea a generat un veritabil război economic dezlănţuit de cercuri financiare internaţionale împotriva României, cu atacuri asupra leului pe bursele din Paris şi Londra, cu boicot al produselor din ţara noastră şi cu refuzul de a acorda împrumuturi statului.

De cealaltă parte, Constantin Mille susţinea cauza internaţionalistă, având ca obiectiv deschiderea României pentru marea finanţă mondială. La acestea s-a adăugat, apoi, conform lui Ion Novăcescu, dependenţa de Take Ionescu. Şeful trustului Adevărul, prins la ananghie, răscumpărase cu banii politicianului conservator acţiunile de la bancherul Francisc Pokorny. Take Ionescu l-a obligat apoi pe Mille la cele mai mari compromisuri.

Lapidarea „şobolanului“

Format la şcoala lui Constantin Dobrogeanu-Gherea (rus de origine evreiască pe numele său real Solomon Katz), unul dintre promotorii marxismului în ţara noastră, Constantin Mille a folosit la „Adevărul“ armele ideologiei socialiste. Prieten cu bulgarul Rakovski (agent al Rusiei, bolşevic şi autor al unui atentat asupra lui Brătianu), Mille a reprezentat braţul media al socialiştilor. Ateu, acesta n-a ezitat să publice blasfemii pe prima pagină în ajunul Învierii din 1919. A instigat de-a dreptul la răscoală în preajma lui 1907, motiv pentru care Brătianu a vrut să-l aresteze.

Opinia publică românească şi clasa politică făceau atunci cunoştinţă cu un gen de presă nemaivăzut la noi, editorialele din „Adevărul“, toate vizându-i pe liberali şi mai ales pe Brătianu, având titluri precum „Tăinuitorii de cadavre!“, „Ucigaşii fără suflet!“, „Suflet criminal!“ şi „Asasinul trece!“. La sfârşitul lui 1918 a sprijinit mediatic un puci bolşevic împotriva conducerii statului. În 1919, după căderea liberalilor învinşi la alegeri, a publicat un editorial intitulat „Ticălosul“, în finalul căruia incita opinia publică la lapidarea „şobolanului“ Brătianu.

Cu pistolul într-o mână şi ziarele în cealaltă

Răspunsul politicianului liberal la această campanie de presă întinsă pe 30 de ani a fost foarte dur. „Adevărul“ a fost în permanenţă şicanat de autorităţi, redacţia – devastată în repetate rânduri, tirajul confiscat, vânzătorii arestaţi sau bătuţi. Principala armă a fost însă cenzura, nu de puţine ori ziarul ieşind cu bucăţi din prima pagină albe. La un moment dat, pentru că jandarmii confiscau ziarele, conducerea trustului a angajat bătăuşi care-i însoţeau pe vânzătorii ambulanţi. Însuşi Constantin Mille a coborât în stradă, într-o dimineaţă, cu pistolul într-o mână, pentru a-i ţine la distanţă pe jandarmi, şi cu teancul de ziare în cealaltă!

În 1901, „una dintre măsurile la care s-a recurs a fost expulzarea din România a ziariştilor evrei pe care C. Mille îi adusese în redacţie. Aceştia erau acuzaţi că, în calitate de activişti socialişti şi jurnalişti, instigau lumea ţărănească la răscoală“, notează Novăcescu.

Epilog

Finalul acestui război de 30 de ani este unul neobişnuit. Învingător în lupta cu Brătianu, Constantin Mille rămâne fără obiectul campaniei de-o viaţă. Este obligat de Take Ionescu, care nu intrase nici el în parlament, să-i ceară regelui Ferdinand să anuleze tocmai rezultatul scrutinului care-i scosese în decor pe liberali. Vinde ziarul „Adevărul“ bancherului evreu Aristide Blank, proprietarul băncii Marmorosch-Blank, pleacă într-o călătorie în jurul lumii spunând că e obosit, dar revine pentru a face o nouă publicaţie, „Lupta“. Nu mai are însă succesul din epoca „Adevărul“ şi cade, până la sfârşitul vieţii, într-un con de umbră.

Pe de altă parte, zdrobit în alegerile din 1919 şi 1920 după ce înfăptuise România Mare, Brătianu reuşeşte să se reinventeze. Reface Partidul Liberal şi se întoarce glorios la putere în 1922, fiind iar cel mai puternic politician al României până la moartea sa.

Cei doi ireductibili duşmani şi-au găsit sfârşitul în acelaşi an:1927.

Gazetă socialistă condusă capitalist

Interesant este că acest război cu Puterea, pornit înainte de 1900 şi încheiat cu victoria ziarului în 1919, a dus şi la un progres absolut spectaculos atât în planul modernizării României (de către Brătianu), cât şi al modernizării presei (prin „Adevărul“). Constantin Mille, cel de-al doilea proprietar al ziarului „Adevărul“ (după Alexandru Beldiman), a revoluţionat mass-media din România. Deşi conducea un ziar socialist, Mille aplica strict regulile capitalismului. El a fost primul proprietar de ziar din România care a plătit drepturi de autor pentru creaţia intelectuală a colaboratorilor şi tot cel dintâi care a concesionat publicitatea ziarului unei firme de publicitate. „Adevărul“ a fost primul ziar din ţară care a publicat o caricatură, primul care a publicat o fotografie, primul care a prezentat o telegramă, primul care şi-a dezvoltat reţea de corespondenţi în capitale străine, primul care a cumpărat un linotip (maşină care culege mecanic literele, înlocuind munca manuală). În sfârşit, ziarul „Dimineaţa“, produs derivat al trustului Adevărul, a fost, menţionează Ion Novăcescu, primul din lume care a apărut în culori (patru la număr)!

Pentru toate acestea, Constantin Mille e considerat fondatorul presei române moderne şi părintele curentului de opinie în societatea noastră.

„Dosarul Günther“:presa română coruptă de nemţi

Istoricul Alex Mihai Stoenescu documentează, în volumul II al seriei „Istoria loviturilor de stat în România“, faptul că în cel de-al doilea deceniu al secolului trecut, înainte, în timpul şi după Primul Război Mondial, mişcarea socialistă din ţara noastră a fost întreţinută de Rusia şi Germania.

Spionii remarcau lipsa de patriotism a ziariştilor

Printre pârghiile folosite se numără şi coruperea presei, printre ziariştii cumpăraţi fiind şi cei de la „Adevărul“. „Descoperirea unui caz de spionaj, cunoscut sub denumirea «Dosarul Günther», va avea un dublu efect:proiectarea unei imagini de trădători asupra germanofililor din jurul lui Alexandru Marghiloman şi compromiterea unei părţi însemnate a presei româneşti. În primăvara anului 1917, inginerul C. Osiceanu descoperă în seiful societăţii Steaua Română un dosar aparţinând fostului director general A. Günther în care erau descrise finanţările secrete făcute de spionajul german în România“, scrie Stoenescu.

„În dosar erau raportate sumele destinate unor politicieni români, precum şi întregul mecanism de cumpărare a presei pentru a declanşa campania favorabilă intrării României în război de partea Puterilor Centrale (n.r. – Germania şi Austro-Ungaria). Documentele din dosar îl vizau direct pe Marghiloman, dar mai ales prezentau acţiunile de cumpărare a redactorilor şi jurnaliştilor ziarelor «Adevărul», «Universul», «Epoca», «Ziua», «Seara», «Minerva, «Dreptatea», «Libertatea», «Opinia», «Agrarul», «Steagul», «Bursa» şi «L’independence roumaine»“, notează istoricul.

Lucrurile stăteau chiar mai rău decât atât:„Spionajul german chiar se lăuda pentru uşurinţa cu care reuşise să cumpere aproape toată presa română, dezvăluind totodată lipsa de demnitate şi de patriotism a ziariştilor şi politicienilor cumpăraţi“ (Alex Mihai Stoenescu citează lucrarea „România şi războiul mondial“, de Ion Rusu-Abrudeanu, apărută în 1921).

 

 

 

 

 

 

www.adevarul.ro

""