Adevărata față a Armatei Roșii în 1941

Autor 16319 vizualizări


Organismul militar a fost înființat de către Vladimir Ilici Lenin și Lev Troțki pentru a face față opoziției ce se manifesta în vastele spații rusești, temuta poliție politică, chiar dotată cu armament automat și trenuri blindate, fiind incapabilă să reziste în lupte cu unități militare.

Armata Roșie s-a dovedit a fi capabilă să înfrângă rezistența poporului rus, dar n-a reușit să ducă flamurile roșii peste hotare. Condusă slab și dominată de ideea că se poate organiza totul după principii egalitariste, a suferit un eșec categoric în fața trupelor poloneze.

Iosif Vissarionovici Stalin a observat cauzele dezastrului și a trecut la o politică de industrializare masivă, programul de ridicare rapidă a fabricilor fiind prezentat de propaganda de partid drept o luptă pentru creșterea nivelului de trai. Cumpărând tehnologie din statele capitaliste, Moscova a pus bazele unei uriașe producții de armament, greu de acceptat chiar și de către experții militari contemporani.

Armata Roșie era în 1941 singurul mecanism militar dotat corespunzător cu guri de foc și cu muniția necesară unor campanii îndelungate. Aruncătoarele de mine erau considerate artileria săracului prin simplitatea constructivă. Folosirea unor cantități mici de substanțe propulsive ducea la încărcarea bombelor cu mai mult exploziv în comparație cu proiectilele tunurilor. Tirul curb permitea lovirea infanteriei inamice adăpostite în tranșee, dar se putea executa și foc de baraj asupra soldaților trimiși la asalt. Cadența era ridicată și țevile se încingeau greu în raport cu obuzierele.

Cele mai mici, ușor de transportat de către infanteriști, aveau calibrul 50 mm și erau în număr de 36.300 de unități. Comandanții militari nu erau mulțumiți de forța de distrugere a proiectilului de 0,85 kg și au fost livrate trupelor piese de calibrul 82 mm, „numai” 14.500 de arme nou-nouțe. Era o îmbunătățire vizibilă prin încărcătura de luptă de 3,1 kg, dar se putea și mai bine. Neutralizarea unor adăposturi consolidate nu se putea face decât cu ajutorul unor guri de foc mai grele și au fost produse 1.307 de calibrul 107 mm.

Masa bombei a crescut la 8 kg, net superioară celor de tun de calibrul 76,2 mm. A fost o soluție intermediară până la descoperirea modelului ideal de calibrul 120 mm. Intrase în producția de serie și infanteria sovietică dispunea deja de 3.617 în iunie 1941. Bomba era uimitoare prin cele 15,9 kg de metal și exploziv. Militarii români de pe linia frontului au putut să constate că nu existau restricții în ceea ce privește numărul de proiectile consumate într-o zi de luptă. Aici nu exista rație precum în alimentație.

Autoritățile române au fost impresionate de forța de nimicire a aruncătorului greu și s-a ordonat copierea armei, dar a fost pierdut timp prețios până când a dat randament și trupa s-a obișnuit cu mânuirea noilor tipuri de bombe.

Armata Roșie avea un număr impresionant de arme cu traiectorie curbă, ceea ce înseamnă că în 1941 strategii de la Moscova se gândeau să scoată din ascunzători forțele inamice. Evoluția rapidă a conflictului, pătrunderea diviziilor germane de tancuri pe teritoriul sovietic, a dus la pierderea unui număr mare de guri de foc greu de deplasat pentru a se evita învăluirea. Nici muniția nu putea să fie urnită din regiunile de graniță. Rezervele au fost pierdute și au fost folosite de forțele inamice.

Industria sovietică a reușit să înlocuiască armamentul abandonat și chiar să asigure o superioritate copleșitoare în anii următori. Aruncătoarele de mine  erau sprijinite și de cele de calibrul 160 mm, infanteria sovietică fiind cea mai dotată la acest capitol al armelor de însoțire. Teoriile despre slaba dotare a trupelor comuniste în 1941 trebuie să dispară din studiile serioase de istorie.

Foto: RIA Novosti

""