Autor 3051 vizualizări


O dată cu extinderea NATO, Marea Neagră a devenit un punct de intersectare a frontierelor geopolitice şi geo-economice .Pentru Rusia, valoarea strategică a Mării Negre este dată de controlul resurselor energetice din Caucaz şi Marea Caspică. Principala responsabilitate a flotei ruse din Marea Neagră este să contracareze oricare atac naval îndreptat spre peninsula Crimea, care chiar dacă face parte din teritoriul Ucrainei este locuită în marea majoritate de o populaţie de origine rusă . Punctul de acces  din Marea Azov spre coridorul Donului dintre  Rostov pe Don şi Volgograd(ex-Stalingrad) este ruta energetică vitală pentru Rusia. Pierderea controlului asupra acestei regiune echivalează cu un dezastru  pentru Moscova, care ar fi lipsită de imensele resurse energetice din Caucaz.

O retrospectiva istorică a flotei militare ruse din Marea Neagră

Din a doua jumătate a secolului al XVIII lea, Rusia a început să depună mari eforturi în lupta pentru accesul la mările sudice, reuşind să întemeieze baze permanente în Marea Azov şi Marea Neagră. Principalul adversar în calea marinei militare ruse era flota otomană. După războiul ruso-turc din  1768-1774 încheiat prin Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi, imperiului rus i-au fost cedate teritoriul Yedisan între râurile Nipru şi Bugul de Sud, Kubanul, Azovul, Taganrog şi Kerci. În acelaşi timp hanatul Crimeii devenea independent. Încă din 1773 se constituie o Escadră a Mării Negre având la bază Flotila din Marea Azov.Începând cu 1775 construcţia de nave de război se mută pe şantierele navale de pe râul Don.În 1778 este întemeiat oraşul-port Herson . Prinţul Grigori Potemkin, Guvernator-general al Novorosiisk este personajul central care a contribuit la succesul tuturor acţiunilor întreprinse de Rusia în Marea Neagra, fiind identificat de istorici ca întemeietorul  Flotei ruse din Marea Neagră.

Crimea este în final anexată de împărăteasa Ecaterina cea Mare în 8 aprilie 1783. Tot atunci sunt anexate şi celelalte teritorii ale regiunii Kuban şi teritoriul Taman. Lichidarea Hanatului Crimeii s-a făcut progresiv pentru a elimina ameninţarea pe care tătarii o reprezentau pentru flancul sudic al teritoriului rus. După anexare, prinţul Grigori Potemkin a dus o politică energică de colonizare a noilor teritorii.

Un moment istoric pentru marina militară rusă este marcat la 2 mai 1783, atunci când în golful Ahtar soseşte o escadră compusă din cinci fregate şi  alte  opt nave ale Flotilei din Azov aflate sub comanda Vice-amiralului Fedot A.Klokaciov.De atunci forţele navale din sudul Rusiei au început să poarte numele de Flota Mării Negre. Ahtar care în traducere însemna piatră albăa fost redenumit printr-un decret al Ecaterinei cea Mare din 10 februarie 1783 în Sevastopol care tradus înseamnă oraş decent. Puterea de luptă a Flotei Mării Negre a fost pusă la încercare de marina otomană care a vrut să recupereze Crimea  în războiul din 1787-1792 . Planurile Porţii Otomane au fost zădărnicite de victoriile amiralului Fedor F.Uşacov de  pe insula Fidonisi(3 iulie 1788), strâmtoarea Kerci(8 iulie 1790), Tendra(28 august 1790) si Capul Kaliakra(31 iulie 1791).Tratatul de pace de la Iaşi din 1792 reconfirma apartenenţa Crimeii la imperiul ţarist. Pe partea de şantiere navale, noul oraş Nikolaev, înfiinţat în 1789, devine principalul centru de construcţii nave din regiunea rusă a Mării Negre.

Principalul obiectiv al Flotei Mării Negre din secolul al XIX lea era cucerirea strâmtorilor care garantau accesul către Marea Mediterană, un vis neîndeplinit al ţarilor ruşi . Războiul Crimeii (1853-1856) a silit imperiul ţarist să renunţe la aceste planuri şi în acelaşi timp la marea influenţă pe care o avea in Balcani şi la Gurile Dunării. Otomanii aliaţi cu Franţa, Marea Britanie şi Regatul Sardiniei au reuşit să respingă atacurile armatei ţariste şi să ducă la restabilirea echilibrului de putere în sistemul politic european . Eşecul din Războiul Crimeii a reprezentat un punct de cotitură în afacerile interne şi externe ale Rusiei. Intelectualitatea rusă a început să solicite din ce în ce mai intens reformarea guvernului şi a sistemului social promovat de către ţar. Cu toate acestea trebuie menţionată strălucita victorie obţinută de vice-amiralul V.A.Nahimov din golful Sinop, atunci când a reuşit distrugerea aproape totală a navelor otomane .O singură navă otomană a reuşit să scape de bombardamentul cu proiectile explozive pus la punct de Nahimov.

Secolul XX, marcat de venirea bolşevicilor, a întârziat foarte mult reformarea marinei ruse. De abia din 1928 a început o nouă înzestrare cu armament a Flotei Mării Negre. Sovieticii au schimbat tactica de lupta navală fixându-se mai ales pe războiul submarin . În acest sens înainte de  debutul Celui de al Doilea Război Mondial, Flota Mării Negre va beneficia de 47 de submarine şi de doar 3 crucişătoare. După încheierea războiului, Flota Mării Negre a continuat să asigure securitatea flancului sudic al URSS şi şi-a extins capabilitatea de a patrula si iniţia operaţiuni pe oceane.

După colapsul URSS, Flota Mării Negre şi-a păstrat capabilităţile de luptă dar şi a limitat drastic operaţiunile datorită subfinanţării.Din 1997 noua Federaţie Rusă, a reînceput  un program de modernizare  a tehnicii de luptă concomitent cu reînceperea exerciţiilor militare de anvergură în Marea Neagră .

Rolul marinei militare ruse din Marea Neagră în actualul context internaţional

În perioada Războiului Rece, Flota Mării Negre avea ca principală funcţie contracararea Flotei a VI a SUA, influenţând mediul politic şi militar din Marea Mediterană. Sarcina cheie atribuită flotei era de a apăra ţărmul ucrainean de un eventual atac şi de a sprijini  trupele din districtul militar Odessa. După dezmembrarea URSS-ului, Flota Mării Negre şi-a pierdut atribuţiile operaţionale şi strategice. Se pune în discuţie în ce măsură mai este eficientă menţinerea unei flote numeroase în Marea Neagra, atâta timp cât influenţa în Marea Mediterana este foarte mică.În cazul unui conflict în Marea Neagra, SUA şi aliaţii NATO îşi pot folosi forţele navale dispuse în Mediterana de Est, iar Rusia nu poate opri eficient pătrunderea lor în Marea Neagră.

Singura problemă pentru Rusia în Marea Neagră ar fi submarinele turceşti. Acest aspect ar determina Rusia să-şi îmbunătăţească tehnica de lupta antisubmarin. Turcia este şi ea interesată să-şi întărească securitatea liniilor de comunicaţii în Marea Neagra. Oricum turcii nu au nici o intenţie să se amestece în liniile de comunicaţii controlate de Rusia în Marea Neagră, din simplul fapt că deţin controlul strâmtorilor. Turcia este mai mult interesată de întărirea prezenţei sale militare în Marea Egee, acolo unde Grecia este văzută în continuare ca o ameninţare pentru interesele turceşti din această regiune. Principalul obiectiv al turcilor este să întărească securitatea zonei lor insulare din Marea Egee.

Luând în considerare interesele geostrategice, militare şi politice ale Rusiei în regiune, viitorul rol al flotei sale din Marea Neagră va fi legat de exercitarea controlului politic şi militar asupra Caucazului şi participarea la reglementarea conflictelor locale din această regiune.

O altă sarcină imperativă pentru flota rusă este menţinerea dominaţiei militare pentru a deţine controlul absolut al liniilor de comunicaţii din Marea Neagră şi a contracara statele NATO din afara Mării Negre .

Nu în ultimul rând, Rusia trebuie să păstreze controlul militar asupra Crimeii pentru a putea sincroniza politica internă şi externă a Ucrainei cu directivele stabilite de Moscova.Pentru a menţine balanţa de putere în Marea Neagră în favoarea sa, Rusia trebuie să includă Ucraina într-o uniune militară. Printre celelalte strategii care figurează pe agenda rusă este şi îmbunătăţirea capabilităţii militare  ale flotei din Marea Neagră prin echiparea cu arme nucleare tactice şi dezvoltarea capacităţii de luptă a flotei prin construirea de nave de război uşoare şi foarte mobile care să transporte lansatoarele de rachete. Totodată sistemul de apărare trebuie să aibă în vedere pe lângă componenta de trupe de uscat şi componenta de susţinere aeriană. Construcţia de portavioane noi este o prioritate pentru Rusia în viitorul apropiat.Menţinerea şi consolidarea prezenţei militare ruse în statele CSI este o altă strategie care consolidează sistemul de apărare al Rusiei în Marea Neagra. Faptul că acordul de închiriere a bazei navale de la Sevastopol a fost prelungit de parlamentul Ucrainei până în 2047, arată intenţia clară a Rusiei de a-şi menţine şi consolida prezenţa militară şi influenţa politică  în Ucraina.

Superioritatea militară a Rusiei în Marea Neagră se bazează pe deoparte pe amplasamentele militare din Crimea şi pe de cealaltă parte pe cele de pe coasta Caucazului. Nu este deloc întâmplătoare în acest sens declaraţia amiralului Kravcenko care declara că după restructurare, Flota Mării Negre are două componente:grupul din vest cu baza la Sevastopol şi grupul de est pe coasta Caucazului. Declanşarea Războiul din Georgia în 2008 a umărit întocmai consolidarea prezenţei militare ruse pe coasta Caucazului şi anume Abhazia.

Politica externa rusă în regiunea Mării Negre după colapsul URSS

După dezmembrarea URSS, politica externă rusă în relaţie cu regiunea Mării Negre s-a restructurat trecând dealungul celor 22 de ani de istorie postsovietică prin 4 faze:

·         Faza iniţială(1991-1994) caracterizată prin izbucnirea unor conflicte etnice armate care în perioada sovietică fuseseră îngheţate.Apare un nou status-quo post-sovietic

·         Faza cecenă înfăţişată de cele două războaie purtate de Federaţia Rusă în Cecenia(1995-2002)

·         Faza de refacere(2003-2008) în care Rusia începe să fixeze acţiunile prioritare pentru strategia sa regândită.În septembrie 2003, Preşedintele V.Putin  definea regiune Azov-Marea Neagră ca fiind de maxim interes strategic pentru Rusia. De aceia conducerea de la Moscova era obligată să asigure un sistem de securitate eficient pentru rutele sale de trasport din Marea Neagră

·         Faza strategiei regionale active(august 2008-prezent) care a debutat o dată cu operaţiunea militară în Georgia, având ca scop sprijinirea republicilor separatiste Abhazia şi Osetia de Sud.

 

Noua strategie pentru regiunea Mării Negre coincide în mare parte cu  trăsătura principală a politicii externe ruse ataşată de principiile realismului politic în care interesul naţional poate fi apărat doar prin achiziţia de putere, singura care permite supravieţuirea statului într-un mediu internaţional anarhic.

În viziunea geostrategică rusă, regiunea Mării Negre este văzută ca un proiect strict regional chiar dacă are aspecte globale şi oferă opţiuni globale pentru Rusia. Conform acestei strategii, Rusia consideră că este mai îndreptăţită decât Uniunea Europeană sau SUA atunci când vine vorba de asumarea rolului de lider în problemele regiunii Mării Neagre, din motive legate de istorie, poziţie geografică, economie şi politică. Cel mult Rusia ar accepta un lidership în comun cu Turcia. Cu toate acestea, Occidentul percepe Rusia ca pe o putere exterioară, chiar dacă ea este una dintre cele şase ţări din Marea Neagră.

Viziunea rusă concentrată pe interesul regional pe care îl are Marea Neagră este cea care face diferenţa faţă de viziunile SUA şi a UE. Controlul în regiunea Mării Negre este pentru Rusia ca o unealtă regională în atingerea obiectivelor în celelalte regiuni precum Asia Centrală şi Orientul Mijlociu sau un instrument global atunci când luăm în discuţie securitatea energetică şi expansiunea pieţelor economice. Regiunea Mării Negre este ca un poligon de teste pentru cele două curente contemporane dominante:regionalizarea şi globalizarea. Cu alte cuvinte în această zonă se poate dezvolta un parteneriat regional sau dimpotrivă o altă arenă de competiţie geostrategică, parte a jocului de sumă nulă practicat de Rusia şi de Occident.

Din perspectiva securităţii regionale, Rusia se proclamă ca un susţinător al status-quo-ului în regiunea Mării Negre.Cu toate aceste, pentru a-şi apăra interesele, Rusia încurajează mişcările separatiste din zonă.Pentru  a-şi demonstra bunele intenţii, Moscova  a luat parte la exerciţiile militare organizate în comun  cu statele NATO şi celelalte state din Marea Neagră. Aşa a fost cazul în exerciţiile militare Black Sea Harmonyşi Active Endeavour.

Rusia percepe ca pe o ameninţare la adresa intereselor sale din regiunea Mării Negre o serie de evenimente precum decizia Turciei de a permite navelor americane accesul nerestricţionat prin strâmtorile Dardanele şi Bosfor încălcând astfel Convenţia de la Montreaux semnată în 1936 şi în care erau prevăzute restricţii ale traficului naval pentru statele fără acces la Marea Neagră.O altă preocupare pemtru Rusia este disputa sa cu Ucraina în cea ce priveşte strâmtoarea Kerci, care nesoluţionată poate duce la blocarea traficului navelor ruseşti din Marea Azov în Marea Neagră. Îngrijoratoare pentru lideri ruşi este şi expansiunea bazelor militare americane din România şi Bulgaria, vazută ca o încălcare din partea SUA a Tratatului Forţelor Convenţionale din Europa.

Rusia este conştientă că pe termen lung ar putea ajunge singurul stat nemembru NATO din Marea Neagră, percepând NATO, Ucraina şi Georgia ca actori care ameninţă status quo-ul în regiune. Rusia percepe  Turcia ca un posibil partener, având în vedere că turci vor să păstreze status-quo-ul în Marea Neagră. După Războiul din Georgia din 2008, Turcia are oportunitatea de a deveni un mediator în zona Mării Negre, crescându-şi astfel importanţa în regiune. Cooperarea Turciei cu Rusia poate fi una favorabilă şi la nivel economic în special în sectorul energiei unde se pot negocia soluţii de comun acord  care în acest fel pot ajuta Turcia să devină cel puţin parţial poarta energetică a Europei.

Trebuie concluzionat că Rusia nu poate agrea decât un format de securitate regional atunci când vine vorba de politica sa externă în regiunea Mării Negre.

 

Rusia şi viitoarele provocări în regiunea Mării Negre.

 

 

Remodernizarea flotei ruse a Mării Negre şi intervenţiile politico-militare din regiune au creat o nouă oportunitate la Kremlin pentru reafirmarea influenţei strategice aflate în opoziţie cu  interesele americane din zonă. Recentele evenimente geopolitice din Ucraina şi regiunea Caucazului au reafirmat importanţa geostrategică a Mării Negre pentru Rusia şi au revitalizat eforturile conducerii de la Moscova de a transforma flota Mării Negre dintr-una inactivă într-una capabilă să  execute o arie largă de operaţiuni maritime. Deficitele în bugetul apărării şi alte priorităţi strategice sunt obstacolele pe care Rusia le întâmpină în timpul acestui proces de reanimare a flotei ruse din Marea Neagră

Tinând cont de aceste aspecte, abordarea Rusiei este una duală pentru a putea creşte într-un timp scurt operaţionalitatea flotei. În primul rând sunt împrumutate echipamente militare de la celelalte flote ale Marinei militare ruse. Flota Mării Negre a fost îmbunăţită cu dotările primite de la Flota Mării Baltice.În al doilea rând se recurge şi la cumpărarea de nave de război străine care să ajute la suplinirea necesarului de  dotări militare pe care şantierele navale ruse nu le pot produce într-un timp rapid.  Cazul achiziţionării din Franţa a navelor amfibii de asalt Mistral confirmă această tendinţă .Se pare că Franţa este principala furnizoare de tehnologii militare noi către Federaţia Rusă.

În acelaşi timp Kremlinul şi-a crescut semnificativ implicarea politică şi militară în  statele vecine căutând să încheie relaţii diplomatice mai strânse. Toţi aceşti paşi întreprinşi îmbunătăţesc forţa navală rusă din Marea Neagră şi crează condiţiile restabilirii sferei istorice de influenţă în statele controlate înainte de sovietici. Rusia ar putea fi mai bine poziţionată atunci când vine vorba de ameninţarea interesele vitale ale SUA din zonă, aşa cum este cazul rutelor de aprovizionare cu energie care tranzitează Marea Neagră, dar şi stabilitatea regimurilor politice din statele cu orientare pro-occidentală. În ceea ce priveşte politica Rusiei, aceasta s-a folosit dealungul timpului de exporturile de gaz ca  principal mijloc de proiectare a influenţei economice şi politice în Europa .Cazul Ucrainei este cel mai grăitor în acest sens. SUA şi aliaţii săi europenii sunt nevoiţi în aceste condiţii să-şi sporească prezenţa militară în zonă, ajungându-se la un joc de sumă nulă.

Bibliografie

Pavlëiìuk, Oleksandr;  Klympush-Tsintsadze, Ivanna, The Black Sea Region:Cooperation and Security Building, Armonk(New York), Ed. M.E. Sharpe, 2004, p.197-199.

http://eng.mil.ru/en/structure/forces/navy/associations/structure/forces/type/navy/black_sea/history.htm

http://www.ponarseurasia.org/sites/default/files/policy-memos-pdf/pepm_041.pdf

http://www.iss.europa.eu/fr/publications/detail-page/article/russian-policy-in-the-eastern-mediterranean-and-the-implications-for-eu-external-action/

http://www.usni.org/magazines/proceedings/2011-02/russias-black-sea-threat

""