Autor 2514 vizualizări


Chiar dacã ţara şi armata treceau printr-o gravã crizã economicã, autoritãţile comuniste au continuat politica Moscovei de îndoctrinare şi atomizare. Astfel, în septembrie 1946, se dãdea ordin cãtre cadrele Legiunii de jandarmi Muscel prin care acestea erau obligate sã citeascã noua lege electoralã, platforma program a BPD, sã recunoascã noile semne electorale şi în final, trebuia sã nu existe „subofiţer care sã nu cunoascã semnele şi persoanele nedemne care nu au dreptul la vot”. Se constata un dezinteres din partea jandarmilor pe noua linie ideologică, dar trebuia sã disparã rapid .1

Subofiţerii erau consideraţi prea indiferenţi în raport cu noile sarcini pe linie ideologică, prea moi cu forţele reacţionare. Ordinul general din 5 septembrie 1946 era şi mai explicit în ceea ce priveşte viitoarea orientare a armatei. „Guvernul cheamã azi ţara la luptã mai departe pentru reconstrucţia ţãrii, spre a învinge şi greutãţile pe care seceta le-a aruncat la cele rãmase dupã urma rãzboiului. Votul poporului trebuie sã fie un rãspuns afirmativ la aceastã chestiune. Armata românã nouã, încadratã pe drumul democraţiei, trebuie la bãtãlia alegerilor sã se arate ca şi în bãtãliile susţinute în Ardeal, câmpiile Ungariei şi munţii Cehoslovaciei, un apãrãtor viguros al democraţiei, un duşman neînduplecat al reacţiunei. Votul armatei trebuie sã demonstreze tuturor noua orientare”2. 

 Analiştii politici au remarcat cã un regim totalitar nu urmãreşte sã asigure fericirea oamenilor „ci fabricarea genului uman, … , fãcând din toţi oamenii un om”3. Armata beneficia de o grijã deosebitã din partea Guvernului Groza. Şeful Secţiei Propagandã scrisã şi verbalã, locotenent – colonel Valter Roman, emitea ordinul circular nr. 168 în 9 mai 1946 prin care se epurau şi cãrţile aflate în bibliotecile unitãţilor militare. Beneficiau de aceastã atenţie cunoscuta lucrare „Trecute vieţi de doamne şi domniţe” a lui C. Gane (toate ediţiile) şi „Bucovina” de I. Simionescu. Intrau în aceastã categorie şi „Soiuri de viţe cultivate în România” şi „Ce este viţa de vie?” de I. C. Teodorescu. „Ultimele douã cãrţi trebuie revizuite de autor în legãturã cu schimbãrile teritoriale survenite”. Se interziceau 21 de cãrţi şi textele incriminate ideologic erau acoperite cu tuş negru. Ordinul era fulger şi trebuia sã se raporteze executarea pânã la 10 mai 19464.

               Armata a fost implicatã şi în tactica regimului comunist de preluare a puterii prin organizarea de alegeri. Trupa a fost folositã pentru pãzirea centrelor de votare şi la adãpostul armelor s-au putut falsifica buletinele. Soldaţii nu s-au remarcat printr-o grijã deosebitã faţã de bunurile existente în şcoli. Astfel, la Şcoala primarã mixtã din comuna Cicãneşti s-au distrus douã bãnci, s-au ars lemnele timp de trei zile şi trei nopţi pentru încãlzit şi gãtit şi pereţii au fost cojiţi de afişele „necesare scopului nostru urmãrit”. Pagubele au fost estimate oficial la 500.000 lei4a.

 Dupã preluarea „legalã” a puterii în urma alegerilor „libere” din 19 noiembrie 1946, regimul îşi prezenta altfel politica. Totul depindea de guvernul comunist. Toate problemele au fost rezolvate „prin grija Guvernului ales de popor”. Lupta hotãrâtã trebuia sã aibã drept scop „înlãturarea completã a tuturor piedicilor care ni se pun în cale (sabotaj, svonuri, indolenţã, necinste, etc) de cãtre cercurile reacţionare”. Aşa vom fi pe linia înaintaşilor noştri care şi-au jertfit viaţa pentru a croi drum de liberã dezvoltare poporului nostru. În situaţia actualã o serie ce centre aplicã cu neregularitate aceastã prescripţiune, „lãsând numeroase unitãţi fãrã materialul necesar muncii de educaţie”5.

 Sãptãmâna mondialã a tineretului (21 – 28 martie 1947) a fost un nou prilej de propagandã politicã şi de rezolvare a problemelor economice prin exploatarea militarilor. Se efectuau colecte în unitãţi şi în familiile subofiţerilor şi ofiţerilor. Se subînţelege cã nu se renunţa cu plãcere la puţinele bunuri alimentare, chiar dacã teoretic serveau pentru salvarea înfometaţilor moldoveni.

 Soldaţii urmau sã sape terenurile din incinta unitãţilor şi din apropiere, iar echipe speciale urmau sã ajute la munca câmpului şi la repararea uneltelor din satele învecinate.6 Situaţia alimentarã în unitãţile militare era dezastruoasã. Printr-un ordinal generalului Dãmãceanu se cerea asigurarea a 2500 de calorii indiferent de costuri7. Generalul Mircea Haupt, şeful Statului Major, cerea intensificarea muncii de propagandã pentru a-i face pe soldaţi sã uite de foame şi mizerie. „La ora ostaşului se va combate tendinţa ostaşilor de a alarma pãrinţii prin scrisori în care sã se arate cã nu au hranã suficientã şi cer mâncare de acasã. Li se va explica necesitatea de a se încadra cu toţii într-un regim de strictã economie faţã de situaţia grea economicã prin care trece ţara. Guvernul face toate sacrificiile pentru asigurarea hranei ostaşilor aceastã hranã (2.500 calorii) trebuie asiguratã de unitãţi cu orice preţ. Li se va arãta cã azi când întreg poporul munceşte din greu şî face mari sacrificii economice, este inadmisibil pentru un ostaş conştient sã-şi alarmeze pãrinţii, devenind astfel o unealtã în mânã reacţiunei care cautã sã împiedice refacerea economicã a tãrii sabotând toate mãsurile guvernului şi producţia. Aceastã acţiune de lãmurire se va duce pânã la dispariţia completã a stãrii de spirit nesãnãtoasã în care ostaşii cer alimente de acasã8. Se remarcã aici o atitudine specificã regimului comunist de a trece vina pentru orice nenorocire pe seama duşmanilor reali sau imaginari. Se observã şi tendinţa de a trece sub tãcere evenimente grave. Mai bine sã se piarã de foame decât sã strice faţada strãlucitoare a regimului9.

         Armata a pus la dispoziţia ţãranilor cai pentru tracţiune doar în schimbul obligaţiei de a asigura furajarea animalelor pentru cã unitãţile militare sufereau de „lipsa de furaje din cauza secetei”. Noii proprietari urmau sã-i foloseascã la campania agricolã din primãvara anului 1946, dar nici ţãranii n-au avut furaje suficiente şi animalele au murit. S-a luat mãsura ca vinovaţii sã restituie caii pierduţi10. Soluţia bunã din punct de vedere teoretic s-a dovedit greşitã pentru cã lipsa de furaje era generalizatã la nivelul ţãrii.

 Jandarmeria reprezenta braţul înarmat al trupelor de ordine, deosebit de eficientă în executarea directivelor primite de la autorităţile centrale. Alegerile din 1946 reprezentau o probă privind capacitatea guvernanţilor de a falsifica voinţa populară. Importantă era distrugerea manifestelor electorale prin care opoziţia îşi făcea cunoscute opiniile politice. În zona Merişani se constata că partidele de opoziţie de pe raza sectorului fac propagandă de la om la om prin viu grai şi manifeste pe care le afişează în timpul nopţii, dar nu durează prea mult fiind distruse imediat ce sunt găsite (septembrie 1946)11. Jandarmii erau obligaţi să întocmească estimări ale preferinţelor de vot ale populaţiei în fiecare săptămână. Rezultatele acestor sondaje nu prea erau favorabile regimului prosovietic. La Costeşti nu se putea conta pentru BPD decât pe 50%, PNŢ ar fi obţinut în octombrie 45%, iar PNL Brătianu 5%12. Anterior, partidele istorice erau creditate chiar cu 60% din intenţiile de vot ale celor 35.342 de locuitori13. Situaţiile statistice privind numărul de înscrişi în partidele politice erau întocmite periodic de autorităţi. O astfel de analiză din perioada 7-14 noiembrie 1946 indica o poziţie destul de nefavorabilă BPD-ului, chiar dacă detaşamentele de asalt ale regimului au încercat să înfrângă orice tentativă de opoziţie. Doar în comunele Găvana, Sămara, Păduroiu şi Cocu BPD-ul avea 90% din cei înscrişi pe listele partidelor. Partidul comunist stătea însă extrem de slab la numărul de adepţi şi doar în Găvana ajungea la recordul de 80%. Comunele Albota, Cerbu, Mareş, Hinţeşti şi Bradu de Sus nu aveau niciun comunist14. În final, la adăpostul forţelor de ordine şi al detaşamentelor de şoc muncitoreşti15, BPD-ul a obţinut în judeţul Argeş 97.541 de voturi din cele 123.662 valabil exprimate şi a trimis la Bucureşti şapte deputaţi16.

 Teroarea comunistă s-a făcut simţită cu mult înainte de înfiinţarea temutei Securităţi. Istoria se repetă prea des în defavoarea oamenilor de rând care plătesc impozitele pentru ca unii demnitari să-şi satisfacă fanteziile ideologice sau economice. Lupta pentru putere în societatea contemporană nu cunoaşte limite. Apariţia jandarmilor provoca groază românilor cinstiţi. Deputatul Constantin Mocanu, prieten cu celebrul diplomat de talie mondială Nicolae Titulescu, a suferit un atac de cord atunci când jandarmii au venit să-l aresteze. Infarctul din 15 iunie 1947 i-a fost fatal17. Studiile din arhivele sovietice au demonstrat că regimul comunist a avut mai multă grijă de infractorii de drept comun decât de intelectuali şi de oamenii muncitori.

  Alegerile din noiembrie 1946 au fost însoţite de un adevărat exod al înfometaţilor din Moldova spre regiunile mai fericite din vestul ţării. Guvernul a ordonat jandarmilor să stăvilească valurile de nefericiţi şi să-i întoarcă în satele îngheţate în aşteptarea ajutorului guvernamental. Traseul prin Piteşti era străbătut de trenurile foamei şi barajele au fost instituite. Disperarea i-a făcut pe oameni să nu mai ţină cont de respectul pentru uniformă şi arme. Un detaşament format din 43 de jandarmi a încercat să oprească o garnitură cu 500 de refugiaţi, dar a fost copleşit cu o ploaie de pietre. Forţele de ordine, surprinse şi total depăşite de furia înfometaţilor, au fost obligate să se retragă. Cum accesul spre sud le-a fost totuşi blocat, au făcut rost de o locomotivă din gara Suseni şi s-au întors la Piteşti. Aici autorităţile şi-au luat revanşa, dar percheziţia a avut rezultate uimitoare. Au fost găsite în vagoane doar doi saci cu porumb şi trei cu bumbac18. Cu astfel de cantităţi se sabota oare planul guvernului de rezolvare a crizei alimentare? Înfometaţii răzvrătiţi au fost trimişi înapoi în Moldova. Jandarmii au executat razii în satele din sudul judeţului Argeş şi toate persoanele arestate au fost trimise acasă. Astfel de vânători de oameni au fost obişnuite în toate colţurile ţării unde se mai găseau produse alimentare19.

 Executarea ordinelor a fost împinsă până la limite incredibile. Orice cantitate de cereale găsită în posesia unor persoane particulare era confiscată pentru a fi redistribuită de guvern. Se combătea specula după cum sunau comunicatele oficiale. Realitatea de pe teren demonstra ce ruptură mare există între guvernanţi şi populaţia de rând. Oameni deposedaţi de ultimii saci cu cereale, pe care dăduseră ultimii bani sau cele din urmă bunuri vandabile din gospodăriile sărace, se stingeau câteva zile mai târziu de inaniţie20. Se confiscau chiar şi cerealele necesare înfiinţării culturilor de primăvară21. Punctele de control din gările principale au demonstrat o eficienţă bună şi o strictă aplicare a legilor de ajutorare a regiunilor înfometate, chiar dacă cei prinşi cu cereale proveneau tocmai din astfel de zone. Doar detaşamentul din gara Piteşti preda la 6 martie 1947 5.500 kg grâu, 16.240 kg porumb, 225 kg făină, 205 kg tărâţe şi 275 kg de mălai22.

 Regimul comunist n-a cunoscut mila faţă de opoziţie, reacţiune cum i se spunea în documentele timpului, nici măcar în perioada de tranziţie şi a dorit cu orice preţ să transforme închisoarea Piteşti într-un loc renumit pe harta torturilor totalitare. Penitenciarul Principal Piteşti avea deja în primăvara anului 1947 circa 500 de deţinuţi din toate judeţele ţării. Hrana era redusă la doar un sfert de pâine şi mazăre gărgăriţată, ceea ce îi ducea la pieire. Pe 27 aprilie 1947 directorul închisorii a fost ameninţat cu moartea de deţinuţi şi chiar s-a încercat un atac. Organele de conducere i-au identificat pe agitatori. Cei şapte erau: Al. Dumitrescu Colteşti (avocat, Vâlcea), Calmulschi (avocat, Bacău), Furlungeanu (avocat, Timişoara), Gogu Adam Popescu (avocat, Craiova), Poşa Nicolae (colonel, Botoşani), Barna Dumitru (inginer, Nădlac, Arad) şi Lupu Ion (Bucureşti). Molnar Gabriel, de 11 zile în greva foamei, nu impresiona conducerea închisorii în nici un fel. Oricum se dorea moartea prin înfometare. S-au luat imediat măsuri pentru rezolvarea situaţiei. Pentru evitarea unui atac din partea deţinuţilor, care erau lăsaţi liberi în interiorul penitenciarului în timpul zilei, s-a luat măsura ca cei care se manifestă ca agitatori, să fie izolaţi de rest, iar paza exterioară întărită. Se propunea şi izolarea totală a deţinuţilor politici prin trimiterea în alte închisori a deţinuţilor de drept comun23. Voinţa de rezistenţă a deţinuţilor nu era încă înfrântă şi pe 22 mai 1947 a avut loc o adevărată revoltă, gardienii fiind obligaţi să bată în retragere în faţa furiei maselor24. Totul a fost în zadar, bestialităţile din închisoarea Piteşti fiind cu greu depăşite de alte locuri de tortură. Caracterul total anacronic al regimului comunist se poate proba şi cu menţinerea unei surse de infecţie într-un oraş situat la circa 120 km de capitala ţării. Arestaţii erau afectaţi de tifos şi febră tifoidă, boli care pot căpăta rapid caracter epidemic, dar guvernul avea misiunea de a consolida puterea după tristul model sovietic. Să nu se uite că produsele necesare igienei (săpun, gaz, petrol) se găseau foarte greu, iar medicamentele pentru mediul rural erau de domeniul amintirilor.

 Închisoarea de la Piteşti era un loc unde puteau fi rapid strânşi toţi cei înfieraţi drept duşmani ai poporului şi nedemni. Apropierea de Bucureşti şi conectarea la căile ferate permiteau transportul rapid. Arestarea se făcea fără prea multe formalităţi şi metodele de exterminare prin foamete şi mizerie fac să pălească şi gloria neagră a lagărelor germane. Tifosul exantematic, febra tifoidă şi tuberculoza completau arsenalul biologic al gardienilor. Deţinuţii s-au revoltat împotriva raţiilor infime în aprilie, mai şi iunie 19473, dar, din lipsa unui ajutor din partea statelor democratice, acţiunile eroice au eşuat. Totuşi, tulburările puteau să provoace o deteriorare a imaginii regimului comunist şi comandantul Legiunii de jandarmi Argeş, I. M. Popescu, a efectuat un control finalizat prin nota informativă 494 din 3 iulie 194725. Documentul oficial surprinde prin detalii care înfierează pe vecie pe cei care patronau instituţia de detenţie.

 Chiar dacă penitenciarul nu era prea mare ca suprafaţă, adăpostea în condiţii jalnice de trai 460 de deţinuţi, dar până la 22 iunie 1947 au fost circa 520. Cifra pare mică, dar, raportată la populaţia oraşului Piteşti (după datele recensământului din 1948), se obţine un procent de 1,58%. Dacă ne raportăm doar la populaţia masculină a României, un bărbat din fiecare 16.678 se afla închis la Piteşti. Iniţial, procentul a fost şi mai mare, dar trebuia şi Aiudul să-şi ridice faima de osuar al inteligenţei româneşti. Se pare că unii oameni nu suportă ideea superiorităţii intelectuale şi trec la exterminarea fizică a adevăratelor valori. Autorităţile se grăbeau să depăşească faima înfieratelor regimuri burghezo-moşiereşti şi, mai ales, pe cea a criticatului regim Antonescu. Arestaţii erau catalogaţi în funcţie de ideile politice şi de atitudinea faţă de regimul din închisoare. Cei cu convingeri politici erau de neclintit în părerile lor, dar ceilalţi erau derutaţi de arestare sau iresponsabili din cauza vârstei, bolilor sau rănilor26. Comandantul jandarmilor era uimit de prezenţa unor deţinuţi cu vârsta de peste 70 de ani şi a celor atinşi de sifilis cerebral în ultimul stadiu de evoluţie, adică nu mai puteau să raţioneze. Nicolae Grădinaru era într-un astfel de stadiu. Nici eroii de război nu erau cruţaţi, chiar dacă erau invalizi în « procent de sută la sută ». Nu mai exista respect măcar pentru curajul dovedit pe câmpul de onoare prin ploaia de gloanţe şi obuze. Nici comuniştii nu erau cruţaţi de maşina revoluţionară de arestat. Patru oameni erau închişi, G. Molnar, pantofar din Oradea Mare, considerând că nu există diferenţe între autorităţile horthyste şi cele comuniste. Probabil că şi-a dat seama prea târziu despre falsitatea sloganurilor roşii şi utopia ideilor elaborate de Karl Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Procentul nu era prea mare (0,86%), dar arată adevăratele intenţii ale comuniştilor instalaţi pe fotoliile confortabile de la Bucureşti.

 Închisoarea de la Piteşti era considerată totuşi ca fiind prea aproape de oraş şi 60 de deţinuţi au fost expediaţi în penitenciarul de exterminare de la Aiud. Comandantul legiunii de jandarmi constata că deţinuţi calmi, I. Dumitrescu-Muscel şi profesorul Guşetoiu din Vâlcea, au avut aceeaşi soartă cu « instigatorii ».

 Abuzurile autorităţilor erau mari şi se refereau la deţinerea de peste patru luni fără acte (celebra arestare administrativă fără temei legal îşi începea cariera), măsuri excesive de control având drept consecinţă alterarea alimentelor trimise de rude, arestarea din răzbunare, distribuirea rară a alimentelor trimise de prieteni (doar pe 1 şi 15 ale fiecărei luni)27.

 Comandantul I. M. Popescu a propus să se dea alimente deţinuţilor, să se verifice situaţia celor iresponsabili şi să se rezolve cererile celor internaţi28. Soluţiile de bun simţ nu se potriveau cu cele ale conducătorilor forţelor represive şi temniţa de la Piteşti a rămas un loc cu care să rivalizeze infernul descris de Biserică.

 S-a discutat mult dacă trebuie condamnat pentru vecie comunismul şi practicile totalitare. S-au găsit unii apărători care n-au avut o viziune istorică sau care au profitat din plin de suferinţele semnilor. Marele sociolog francez Gustave Le Bon remarca faptul că de-a lungul istoriei orice idee greşită a găsit adepţi din belşug. Condamnarea unui regim se poate face foarte simplu printr-o simplă comparaţie, cea mai eficientă armă a unui istoric. Foametea era descrisă drept un mijloc permanent de tortură în lagărele germane de exterminare29. Dacă aceeaşi metodă era utilizată şi de gardienii din temniţele regimului roşu, atunci se poate trage concluzia că semnul egalităţii trebuie să existe între cele două regimuri şi ambele ideologii trebuie să fie scoase în afara legii. Orice istoric cu simţ de răspundere trebuie să scrie clar că regimul roşu şi-a câştigat o tristă reputaţie în lumea civilizată prin generalizarea foametei şi transformarea României într-o închisoare completă. Experimentele din 1945 – 1947 n-au fost suficiente pentru a demonstra cruzimea fără limite a noilor stăpâni şi metodele de tortură au fost împinse la extrem prin transformarea deţinuţilor în torţionari.

 Informatorii erau infiltraţi pretutindeni şi aveau abilitatea de a se camufla sub aparenţa unor anticomunişti înrăiţi. Rapoartele curgeau în valuri către Legiunea de Jandarmi Argeş. O notă informativă din 6 august 1947 se referă la discuţiile purtate la primăria Jiblea cu ocazia unei şedinţe a organizaţiei PNL Tătărăscu la care au fost prezenţi deputatul Dr. Dogaru şi Romulus Teodorescu. S-a afirmat că liberalii nu sunt bine văzuţi de partidele Blocului, dar ştie liderul ce face. Orice om poate să ceară ajutor de la demnitarii liberali din ministere. Mult mai grave erau afirmaţiile legate de moneda naţională. De asemenea, au mai făcut afirmaţia că bancnotele de lei 5.000.000 s-au bătut de Ministerul de Finanţe nu pentru a se face o nouă inflaţie, ci pentru că Monetăria Naţională avea lipsă de bani şi nu avea cu ce să plătească cerealele cumpărate30. După siguranţa cu care afirma comandantul Legiunii că ştirea este sigură, informatorul sau informatorii erau persoane de încredere, verificate.

 Armata şi forţele de ordine au executat cu fidelitate ordinele primite de la guvern şi au devenit un eficient instrument în lupta pentru lichidarea oricărei forme de opoziţie. Generalul Septimiu Pretorian, vicepreşedinte în Comisia Electorală în Armată, era mândru de faptul că votul oştirii a fost liber exprimat în favoarea blocului comunist în proporţie de peste 90%31. Limbajul comandanţilor se transformase radical până-n 1946, căpătând caracterele specifice limbii de lemn. Astfel, lt-colonelul N. Nicolescu, preşedintele Secţiei de votare nr. 57, Depoul CFR Piteşti, raporta că Numărul mare de votanţi mi l-am explicat din dorinţa cetăţenilor de a-şi exprima dragostea şi devotamentul faţă de acest regim care le-a făcut numai bine şi se afirmă cu ideile cele mai sănătoase şi înfăptuirile cele mai mari cari s-au făcut vreodată în ţara noastră32.

Note. Situaţia armatei în anii 1945-1947

1. AN, DJ Ag, fond Legiunea de Jandarmi Muscel, dos. 50/1945-1948, f. 608.

2. Ibidem, f. 606.

3. François Châtelet, Evelyne Pisier, Concepţiile politice ale secolului XX, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 574.

4. AN, DJAg, fond L.J.M, dos. 50/ 1945-1948, f. 570 şi verso. Se eliminau şi cãrţile publicate în indexul Monitorului Oficial din 21 martie 1946.

4a. AN, DJ Ag, fond Prefectura Judeţului Argeş, dos. 2/1947, f. 20. Tot la Cicăneşti, la secţia de votare nr. 38, inginerul Predescu a vorbit în faţa cordonului de ostaşi că un alt guvern ar aduce mai multe avantaje ţării decât cel care pune în faţa oamenilor armament rusesc. Se mai vorbea despre introducerea colhozurilor, dar şeful secţiei considera că actualul guvern este singurul care poate să ne conducă spre binele ţării (Ibidem, dos. 58/1946, f. 93/94).

5. AN, DJ Ag, fond LJM, f. 261.

6. Ibidem, f. 314.

7. Ibidem, f. 376.

8. Ibidem, f. 376.

9.La fel s-a procedat în 1986 când nu s-a spus nimic despre dezastrul de la Cernobîl şi, mai grav, nu s-au luat mãsuri de protecţie. Conta doar victoria socialismului, o ideologie născută moartă încă d ela imprimarea primelor idei.

10. AN, DJ Ag, fond PJAg, dos. 8/1946, f. 54.

11. AN, DJ Ag, fond Legiunea de Jandarmi Argeş, dos. 18/1946, p. 76.

12. Ibidem, p. 307.

13. Ibidem, p. 52.

14. Ibidem, p. 359.

15. Doi ţărani din satul Bădeşti au fost ucişi cu o grenadă (Ionescu, Zicu, Remus Petre Cîrstea, Martiri argeşeni şi musceleni 1939-1989, Editura Tiparg, Piteşti, 2006, p. 127).

16. România. Viaţa politică în documente 1946, p. 504.

17. Zicu Ionescu, Remus Cîrstea, op. cit., p. 123.

18. Ionel-Claudiu Dumitrescu, Câteva aspecte din timpul „Foametei celei mari” (1946-1947), în Argessis, vol. VIII, Piteşti, 1999, p. 270/271.

19. Ibidem, p. 270.

20. Ibidem, p. 271.

21. Ibidem, p. 272.

22. AN, DJ Ag, fond PJ Ag, dos. 94/1947, f. 66.

23. AN, DJ Ag, fond PJ Ag, dos. 9/1947, f. 48.

24. Ibidem, dos. 11/1947, f. 18.

25. Arhivele Naţionale, Direcţia judeţeană Argeş, fond Prefectura Judeţului Argeş, dosar 14/1947, fila 41 şi 41 verso.

26.Ibidem, f. 41.

27.Ibidem, f. 41.

28.Ibidem, f. 41 verso.

29.Oliver Lustig, Limbajul morţii, Editura Alex, Bucureşti, 1990, p. 132 – 133.

30.AN, DJ Ag, fond PJAg, dos. 24/1947, f. 22.

31. DPIMPR 13 mai 1945 – 31 decembrie 1947, p. 329.

32. Ibidem, dos. 58/1946, f. 157.


""