Acolo unde copacii nu au crengi: Vukovar

Autor 42847 vizualizări


Prin 1991-1992, mass media din întreaga lume privea spre Iugoslavia, spre evenimentele care se desfașurau cu o repeziciune nemaivăzută până atunci. Pentru românii ieșiți recent din bezna celor două ore de televiziune, era primul război transmis „live” în imagini și la radio, primul război în care știrile de dimineață apăreau diferite total față de cele din seara precedentă.

În transmisiuni needitate de la fața locului, având în fundal ruine fumegânde sau coloane de refugiați, se menționau nume precum:Slavonia, Croația, Franjo Tudjman, Krajna, Osjiek, JNA, Slobodan Miloşevici, Vojislav Šešelj, Arkan, Tigrii și, ulterior, Sarajevo, Mostar, Srebrenița, Bosnia… Nume despre care poate mai auziserăm în școală, dar care păreau la fel de îndepărtate precum Mauritania sau Noua Zeelandă. Puțini realizam atunci că unele știri se refereau la locuri aflate la 140km depărtare de România, cam cât de la București la Predeal. Adică de la Jimbolia la Vukovar.

Vukovar, nemenționat în nicio știre importantă timp de 50 de ani, acest oraș liniștit cu cei 65.000 de locuitori de pe malul drept al Dunării, în Iugoslavia, s-a găsit dintr-odată în centrul atenției lumii. Aici, între august și noiembrie 1991, s-a desfășurat cea mai mare bătălie din Europa după cel de-Al Doilea Război Mondial, soldată cu distrugerea completă a orașului și cu evacuarea întregii populații non-sârbe.

Premisele conflictului

Menționat pentru prima dată în 1231, în decursul istoriei, Vukovar – parte din Slavonia de Est – a aparținut succesiv Regatului Croației, apoi Regatului Ungariei, pentru ca între 1526-1687 să fie sub stăpânire otomană, alături de restul Serbiei – Belgradul căzând turcilor în 1521. Krajina – zona militarizată de frontieră, ca limită a Imperiului Otoman – apare menționată pentru prima dată în această perioadă.

Tot de atunci se pare că se identifică Vukovar ca fiind parte din Krajina sârbească, în timp ce croații au ca referință apartenența acestuia la Slavonia. Dupa tratatul de la Karlowitz din 1699, Vukovar apare în regiunea Slavonia din Imperiul Habsburgic.

După Primul Război Mondial, Vukovar intră în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, ulterior numita Iugoslavia, începând cu 1929, ca parte din regiunea sârbească Srijem (Syrmia). În Al Doilea Război Mondial este parte din Statul Independent Croația, după 1945 fiind din nou inclus în Iugoslavia.

Deci unde se află Vukovar, în estul Slavoniei (croate) sau vestul Krajinei (sârbe)?

Dacă cineva ar fi adresat această întrebare în oraș prin 1990, ar fi obținut răspunsuri împărțite, 43%-37%, aceasta fiind, în acea vreme, distribuția populației croate și sârbe, restul fiind etnici germani, maghiari, ruteni, slovaci.

Un lucru e cert:memoria colectivă a ambelor populații, sârbă și croată, păstrează amintiri dureroase a acestor schimbări de autoritate, oricare administrație instalându-se în oraș făcând viața amară celeilalte părți a populației. De remarcat în acest context epurările populației sârbe de către ustașii croați în Al Doilea Război Mondial, când Croația și Serbia s-au aflat în tabere opuse.

Echilibrul populației din zonă a fost alterat după Al Doilea Război Mondial, când germanii (sașii) din satele din jurul Vukovarului au plecat urmând administrația germană în retragere sau, ulterior, au fost deportați de autoritățile comuniste, similar cu situaţia populației germane din Banatul românesc. În locul germanilor plecați sau deportați, începând cu 1945-46 autoritățile comuniste au încurajat instalarea sârbilor din alte regiuni ale Iugoslaviei, făcând astfel să apară sate în întregime locuite de populație sârbă, un exemplu fiind Borovo Selo din nordul Vukovarului. Populația germană din Vukovar a scăzut în procente de la 26% în 1931 la 0, 3% în 1971, în timp ce populația sârba a crescut de la 16% la 33% în același interval de timp.

În 1988-1990, în întreaga Iugoslavie se făceau simțite tensiunile naționaliste între diversele popoare. Pe acest fond, Slovenia îşi declară independența la 25 iunie 1991, urmată imediat de Croația. Guvernul central de la Belgrad, condus pe atunci de Slobodan Miloşevici, privește aceste evenimente ca pe niște amenințări teroriste la adresa statului iugoslav și intervine cu Armata Populară (Naţională) Iugoslavă (JNA – Jugoslovenska Narodna Armija). JNA, care are în mână întreaga infrastructură militară națională:unităţi militare, armament greu și ușor, depozite de muniţii, tancuri, transportoare blindate, aviaţie și marină, nu va ezita să folosească aceste efective în faţa noilor create state independente Slovenia și Croația.

În contrast, statul embrionar croat (re)înființat în vara anului 1991 dispunea de foarte puțin armament greu și ușor împreună cu muniția aferentă. În primele zile de după declararea independenței, principala sursă de echipament militar au fost unii croați din JNA, care răspundeau în unitățile militare de depozitele de armament și muniție. Cu ajutorul acestora, care ulterior au și dezertat din JNA, au fost subtilizate materialele atât de necesare în contextul conflictului care se preconiza.

Această discrepanță între dotările celor două armate a fost foarte vizibilă în bătălia pentru Vukovar.

Peisaj apocaliptic în Vukovar, în 2001 (la zece ani de la încheierea asediului care a transformat oraşul în ruine)

Asediul

În vara anului 1990, populația sârbă din Krajina, organizată în cadrul unor miliții locale, sprijinite mai mult sau mai puțin vizibil de Belgrad, își declară secesiunea față de Croația, în cadrul statului iugoslav, formând Republica Sârbă Krajina. Până în luna mai a anului următor, tensiunile nu s-au manifestat vizibil în zonă, ambele populații aflându-se în așteptare, coordonându-se în secret cu liderii naționaliști de la Zagreb și respectiv Belgrad. Inițial, în primăvara anului 1991, sârbii din satele din jurul Vukovarului încep să ridice primele baricade în jurul orașului, blocând drumurile principale de acces din și către oraș.

În Borovo Selo, la nord de Vukovar, se instalează un grup paramilitar sârb condus de Vojislav Šešelj, care se alăturase JNA. Primele focuri de armament sunt trase pe la jumătatea lunii aprilie din Vukovar către câteva case din Borovo Selo, fără a face victime. Două săptămâni mai târziu apare și primul conflict soldat cu victime – o ambuscadă în Borovo Selo – în care au fost prinse două autobuze cu polițiști croați. Incidentul se soldează cu 12 morți și încă 20 de răniți. Ecoul acestui incident se face resimțit imediat în întreaga Slavonie, escaladând acțiunile ostile dintre cele două populații.

Guvernul tot mai vocal de la Zagreb, condus de Franjo Tudjman, declarativ se arată foarte puțin tolerant față de populația sârbă, ceea ce face să confirme temerile acestora, care vedeau în declarațiile de independență reinstaurarea Statului Croat din 1941. Pe acest fond, în luna mai 1991, se exportau practic la vest de Dunăre, în noua Republică Sârbă Krajina, conflictele care deja izbucniseră în alte părți ale Iugoslaviei, armata JNA intervenind în favoarea sârbilor.

În cursul lunii mai, unități ale armatei JNA se instalează în Borovo Selo, inițial și formal pentru a aplana conflictul dintre sârbi și croați. Aceștia din urmă au remarcat imediat că acțiunile poliției proprii împotriva paramilitarilor sârbi sunt împiedicate de JNA, instituind practic o blocadă împotriva orașului. Participarea activă a JNA în favoarea uneia dintre părți va bascula rapid balanța conflictului, agravându-l.

Toate șoselele importante care legau Vukovar cu exteriorul sunt blocate, orașul fiind accesibil numai pe câteva drumuri peste câmpuri, spre sate locuite majoritar de croați.

În interiorul orașului croații efectuează și ei schimbări în conducerile unor instituții, cei de origine sârbă fiind îndepărtați;de asemenea, sârbii sunt hărțuiți, chiar cu violență.

Punctul culminant al tensiunilor îl constituie data de 19 mai 1991, când guvernul de la Zagreb organizează un referendum pe întreg teritoriul Croației pentru declararea independenței, boicotat de populația sârbă. Imediat după referendum se înregistrează numeroase acte de violența între cele două populații. Numeroși cetățeni non-sârbi sunt expulzați din satele majoritar sârbe, aceștia găsindu-și adăpost în Vukovar.

În decursul lunilor iunie și iulie începe bătălia pentru Vukovar;zilnic se înregistrează focuri de artilerie din satele locuite predominant de sârbi către periferiile orașului. Accesul către oraș este tot mai dificil, pe măsură ce efectivele JNA în zonă sporesc, acoperind zone tot mai întinse în jurul orașului. În această perioadă, totalul trupelor sârbe aflate în zona din jurul Vukovarului se estima la 36.000 soldați, 110 tancuri și numeroase piese de artilerie. În comparație, efectivele apărătorilor orașului par total anemice, câteva mii de combatanți civili, fără experiență militară și dotați cu armament ușor, organizați în niște unități simbolice.

Practic, începând cu luna august, Vukovar este un oraș asediat în adevăratul sens al cuvântului, dar fără totuși a fi încercuit complet. Abia la sfârșitul lunii septembrie, cercul se va închide, până la capitularea orașului, în 18 noiembrie.

JNA începe să utilizeze întreg armamentul din dotare, folosind cu preponderență tirurile de tunuri și mortiere. În 23 august, la rândul lor, croații doboară două avioane de luptă JNA folosind lansatoare de rachete portabile.

O zi din orașul asediat

La 14 septembrie, pe întregul teritoriul Croației se lansează o ofensivă împotriva unităților militare ale JNA, în vederea capturării de echipament militar. În destule locuri din Croația acțiunea a avut succes, dar nu și la Vukovar, unde cazarma JNA, întărită de unități militare sosite în zonă încă din vară, a rezistat. Strada din fața unitații militare a fost scena unor lupte acerbe, pierderi importante înregistrându-se de ambele parți ale combatanților. Imposibilitatea cuceririi cazărmii JNA a făcut ca aceasta să fie o permanentă amenințare pentru apărătorii orașului, pe toată perioada bătăliei. Din cazarma JNA se ajungea relativ ușor direct pe străzile orașului, o ofensivă putând avea loc oricând. Croații au trebuit să imobilizeze în permanență efective importante de apărători pentru supravegherea continuă a acesteia.

Viaţă cotidiană în oraşul asediat:bere şi grenade în septembrie 1991, într-un bar din Vukovar

Astăzi, în unitatea militară este organizat un muzeu al bătăliei de atunci, unde, pe 87 de scânduri formând un gard simbolic, reprezentând fiecare zi a asediului, sunt așezate câte o fotografie semnificativă din data respectivă, însoțită de o scurtă povestire a întâmplărilor din acea zi. „În mașina asta a murit vărul meu…”, îmi spune pe un ton relativ neutru interlocutorul meu. Eram la scândura cu nr. 2 – 25 august 1991. M-a făcut sa tresar. Neutralitatea tonului nu se potrivea cu descrierea evenimentului. Nu mai eram în muzeu;eram în familia lui.

„Bătălia a început la 8:45 AM. Convoiul de camioane JNA a părăsit unitatea militară pentru a ajunge în Borovo Selo. Când au ieșit de pe drumul care duce la Borovo Selo au intrat în câmpul de mine, iar un camion a lovit o mină. Acesta a fost pretextul pentru JNA de a trimite tancuri și transportoare blindate din unitatea militară către străzile din Vukovar și Borovo Naseljie….”

„…După cinci ore de luptă a intervenit un armistițiu și s-a agreat retragerea tancurilor JNA către unitatea militară. Comandantul JNA a promis că încetează atacurile și a cerut liber acces către cele două tancuri lovite pe drumul dintre Vukovar și Bogdanovci…”

„…La 3:10 PM, două avioane JNA au tras în zona Opatovac...”

„…La 5:45 AM a avut loc un alt raid aerian, trăgându-se rachete asupra silozului Dergaj… S-au tras 30 de rachete aer-sol. Silozul conținând grâu a fost distrus”

În ziua a 14-a a asediului se înregistrează lupte puternice în zona centrului, unul dintre simbolurile orașului, turnul vechi de apă, fiind atins.

…Şi cele 87 de scânduri se închid, formând un gard simbolic în jurul privitorului captiv, precum au fost înconjurați și locuitorii orașului acum exact 22 de ani.

Crucea Roșie împușcată

Pe măsură ce ofensiva grupărilor paramilitare susținute de JNA se intensifică, în luna septembrie se închide complet cercul în jurul orașului. Apărătorii sunt supuși tirului de armament greu practic în permanență;în aceste condiții, ei se deplasează printr-o rețea de canale, prin șanțuri și subsoluri de clădiri. De asemenea, ei organizează adăposturile orașului pentru a primi la nevoie pe locuitorii care nu au părăsit localitatea. În fiecare adăpost existau un medic, o asistentă și persoane care ajutau la transportarea alimentelor și răniților.

Odată cu intensificarea bombardamentelor, atât ca număr de proiectile, cât și ca durată, apar tot mai mulți răniți. Spitalul – Bolnica – deși are afișată crucea roșie, este supus în permanență tirului. În scurt timp devine de nefolosit, cu excepția subsolului, construit cândva ca adăpost antiatomic. Aici se instalează întreg personalul spitalului care primește și tratează răniții, aici se organizează și o sala de nașteri. În permanență alături de răniți s-a aflat și doamna doctor Vesna Bosenac, o persoană ale cărei abnegație și devotament au salvat multe vieți în acele zile. În plus, ea a fost foarte activă în a capta atenția lumii internaționale, adresând scrisori și mesaje liderilor importanți ai acelor ani, atrăgând atenția asupra distrugerii totale la care este supus orașul, în centrul unei Europe a civilizației, în secolul XX.

24 noiembrie 1991:o bătrână croată părăseşte Vukovarul, sub supravegherea unei puşti sârbe

Pe holuri pacienții răniţi stăteau în toate paturile disponibile aduse de deasupra. Fiecare loc era ocupat, tot ce se transporta se ținea în mâini, suspendat pe deasupra paturilor alăturate. Azi această zonă este amenajată ca muzeu, spitalul funcționând în restul cladirii de deasupra, reparate. Sălile în care se făceau operațiile sunt păstrate la fel ca atunci, cu aceleași echipamente, cu aceeași dispunere a paturilor. Doar că acum „pacienții” sunt manechine din gips și fașă.

Pe hol fac loc unei asistente care trece împingând un cărucior cu aparatură medicală, semn că spitalul de deasupra și-a regăsit funcționalitatea. M-am întâlnit cu ea exact sub o gaură din tavan, păstrată așa, spre aducere aminte. Într-una dintre zilele asediului, în timpul unui raid aerian, o bombă lansată din avion cade, străpunge vreo trei plafoane de deasupra subsolului, găurește și tavanul de aici și aterizeaza între picioarele unui pacient, zdrobindu-i patul, dar fără a-l răni. Se zice că pacientul era sârb, dar cine mai poate să verifice azi… Cert e că bomba era defectă și n-a explodat la impactul cu ultimul etaj al spitalului;prin propria greutate a ajuns până în subsol, dar fără a exploda.

Puțin mai încolo pe culoar, încă o urma vizibilă păstrată, de data aceasta a unei explozii puternice care a avut loc deasupra;betonul s-a fărâmițat, armătura s-a îndoit, dar plafonul în ansamblu a rezistat, ferindu-i pe cei dinăuntru.

Pe hol remarc, iarăși, un jurnal al evenimentelor celor 87 de zile de asediu, de data asta scris pe plăci de faianță. La capăt, multe plăci negre și gri, amintind de cel mai tragic episod al asediului.

Ovčara

În cifre publicate la ceva vreme după căderea orașului, ambele tabere își numără pierderile. Surse diferite avansează valori care variază semnificativ. Croații, din diverse cercetări, susțin că în decursul asediului și-au pierdut viața între 1.798 și 3.700 de persoane – luptători și civili. În jur de 1.000 de morți se înregistrează în zonele croate din jurul Vukovarului – Vinkovci și Osjiek. Alte cifre avansate sunt în jur de 2.000 căzuți în luptă, 800 dispăruți, 3.000 prizonieri și 42.000 refugiaţi din întreaga Slavonie în alte regiuni din Croaţia.

Cum nu ne propunem aici să validăm exact din punct de vedere istoric aceste cifre, un alt lucru este de subliniat:că la căderea orașului numeroase persoane dintre cele ulterior dispărute sau găsite moarte erau prezente, erau în viaţă. Altfel spus, odată căzuţi în mâinile inamicilor de la JNA, aceştia nu au fost trataţi ca prizonieri de război, cărora să li se aplice prevederile Convenției de la Geneva. Tatăl interlocutorului meu a fost prizonier șase luni de zile la sârbi, trecând prin diverse lagăre de prizonieri. Guvernul de la Belgrad, identificându-i pe croații luptători drept „teroriști” care „complotează împotriva statului de drept (iugoslav)” – parcă am mai auzit asta undeva... – i-a tratat pe captivi ca atare. Unii au fost judecați și condamnați în tribunale din Belgrad la închisoare pe viață pentru terorism. Li se repeta în permanenţă:„Convenția de la Geneva nu e pentru voi, teroriștilor”. Nu se va şti niciodată numărul persoanelor decedate în captivitate sau în zilele imediat următoare căderii orașului. Un asemenea episod s-a petrecut în Vukovar.

Memorialul de la Ovčara

Plăcile negre de faianță de pe holul spitalului reprezintă numele pacienților și ale personalului medical care se aflau în subsolurile spitalului în momentul în care soldații JNA au intrat acolo. Răniții sârbi au fost separaţi de cei croați, majoritari. Aceștia din urmă, împreună cu personalul medical, au fost urcați în autobuze și transportați 5 km la o fermă din apropiere, un CAP – Cooperativă Agricolă de Producţie. Grajdurile acesteia, cu porți mari și grele, se potriveau perfect scopului ales. Paramilitarii și soldaţii JNA care îi aveau sub supraveghere i-au bătut sistematic timp de două zile, aplicându-le cele mai barbare metode de tortură.

Printre torționari s-a remarcat în mod deosebit și primarul sârb al oraşului, Slavko Dokmanovici, care îi bătea cu mare zel pe foștii săi alegători. Ulterior, acesta a fost arestat, judecat pentru implicarea în acest masacru și s-a sinucis în închisoare, în 1998, înaintea aflării verdictului final.

Patru prizonieri și-au pierdut viața din pricina bătăilor îndurate în aceste două zile. La 20 noiembrie 1991, la două zile după căderea orașului, arestații au fost scoși din grajduri și transportați încă un kilometru, la un șanț lângă o pădurice. Aici au fost executați cu toții și ulterior acoperiți cu pământ, cu un buldozer. Toți cei împușcați, cu vârste între 16 și 72 de ani, erau în marea majoritate răniți și personal medical din spitalul de la Vukovar.

În septembrie și octombrie 1996, 200 de corpuri au fost exhumate din această groapă comună și până în iulie 2006 fuseseră identificați 192 dintre aceștia, în baza testelor ADN. În paralel, în total în districul Vukovar-Syrmian au fost descoperite în 52 de gropi comune și în câteva sute de morminte izolate rămășiţele a 1.980 de victime (dintre care 1.973 au fost identificate).

În prezent, Agenția pentru Persoane Deținute și Dispărute se află în căutarea a încă 500 de persoane dispărute din zona Vukovar-Syrmian. Printre ei, și cei ale căror nume se află pe plăcuțele gri din subsolul spitalului.

Astăzi, la Ovčara, în grajdul de unde au plecat răniții este amenajat un memorial cu numele tuturor celor 196 de prizonieri identificați și unele obiecte personale, iar în locul unde au fost descoperiți se află un monument sobru, din marmură neagră, spre aducere aminte.

Și ambii mei interlocutori, în discuții separate, susțin că sârbii din oraș știu unde sunt cei încă dispăruți.

„Hrvatski Branitelj”

Cei care au apărat orașul nu erau militari de profesie. Erau civili. Erau prezenți tineri de la liceu, profesori, medici, lucrători în fabrici, la căile ferate, toate profesiile pe care le poți găsi într-un oraș. Printre ei erau și câțiva ofițeri dezertori din JNA de origine croată, care au trecut de partea apărătorilor și care au contribuit la organizarea apărarii și la stabilirea tacticilor de folosit. Aceștia au alcătuit Brigada 204 Vukovar, care a dus greul luptelor din oraș și care în decursul luptelor a pierdut 60% dintre combatanți.

Pentru recunoaşterea meritelor în războiul pentru patrie participanții poartă titlul de „Hrvatski Branitelj” – luptători croați, apărători croați, eroi croați.

Pe stradă nu realizezi că practic fiecare bărbat de la 40 de ani în sus pe lângă care treci poate avea această distincție:„Hrvatski Branitelj”. Din păcate, cel mai bine înțelegi ce înseamnă asta la monumentul din cimitirul de la marginea orașului.

După căderea orașului, noii locatari sârbi au adunat pe toți cei morți de pe străzi și i-au îngropat cu buldozerul pe un câmp la marginea orașului. La săpăturile din 1997 au fost găsite și identificate aici 960 de persoane. În imediata vecinătate a gropii comune – marcată azi cu 960 de cruci albe – se află un cimitir în care odihnesc toți cei care și-au găsit sfârșitul în timpul asediului. Morminte cu marmură neagră pentru „Hrvatski Branitelji”, cu marmură gri pentru civili, morminte deschise pentru persoanele încă dispărute.

La loc de cinste se afla Blago Zadro – o figură legendară a apărătorilor orașului, erou decorat și avansat post mortem la gradul de general maior. Odihnește împreună cu alt „Hrvatski Branitelj”, Robert Zadro, fiul său de 23 de ani. Plimbându-te pe alei afli ce înseamna „Hrvatski Branitelj” – cei patru frați Soljic:Mato, Mijo, Ivo, Niko cu vârste între 39 și 49 de ani, Nikolic Josip-tatăl, 49 de ani, și Karlo, fiul de 18 ani. Slavka și Nikola – soț și soție – „Hrvatski Branitelj” la 62 și 67 de ani... Undeva, o doamnă așezată pe marmura rece privește în gol către fotografia soțului sau poate a fratelui dispărut la 36 de ani. 08.02.1955-14.09.1991.

În cimitirul acesta, pe morminte nu este trecută data morții, ci ultima zi în care persoana a mai fost văzută în viață, atestată de cunoscuți, de familie sau de alți „Hrvatski Branitelj”.

„...De fapt, nu există familie în oraș care să nu aibă pe cineva aici...”, vine constatarea concisă a celui care mă însoţește. Apoi îmi arată mormântul unui văr, al unui prieten din liceu, al unui unchi... Nu uită să îmi arate și locul unui sârb de 20 de ani – și el tot „Hrvatski Branitelj” – care a luptat de partea croaților. El făcea parte din acei puțini sârbi care doreau să apere orașul lor, așa cum îl cunoșteau, tolerant cu cei de dinăuntrul lui. Făcea parte din acea categorie de sârbi a căror familie străveche era în oraș de secole și care dintotdeauna a trăit în pace alături de alte nații. Au fost și din aceștia printre apărători, sârbi care și-au apărat orașul cosmopolit, și care ulterior capitulării au fost căutați în mod special de către cuceritori pentru răfuială.

Azi

La o plimbare la pas prin oraș esti marcat de numărul de clădiri (încă) distruse, prezente la tot pasul. Sau de case lipsă, din șiruri de locuințe unitare cândva.

La zece ani de la finalul asediului, în 2001, Vukovarul păstra încă la vedere toate cicatricile războiului

În 1996 s-au semnat acorduri între guvernele de la Zagreb și Belgrad, prin care se stabilea o trecere graduală a orașului și a zonei la Croația. Inițial, croații au avut permisiunea de a intra în oraș doar pe timpul zilei, abia după 1999, și pe timpul nopții. Cu timpul au început să revină la casele lor, sau la ruinele rămase din acestea. Constatarea lor generală era aceea că regăseau orașul în exact aceeași stare ca în urmă cu 8 ani, în ziua plecării în exil sau în prizonierat. Când, în ziua capitulării, civilii au ieșit din adăposturile în care își petrecuseră ultimele săptămâni încontinuu, au fost șocați de amploarea distrugerilor din oraș. Nu mai exista nicio casă cu acoperiș, niciun geam, ușă, nimic, doar cărămidă și moloz pretutindeni. Copacii arătau scheletic, cu crengile spulberate de suflul exploziilor. Și au plecat în exil cu această imagine a distrugerii totale, absolute.

La revenirea din pribegie, croații vedeau că sârbii nu făcuseră nimic în oraș, nu reparaseră străzile, iluminatul, nimic. Într-o Serbie care își revenea greu după un război din care ieșise fără jumătate din teritoriu și după ani de embargou, numai de refacerea unui oraș care oricum urma să treacă la „inamic” nu aveau de gând să se ocupe.

“...Au trait ca șobolanii toți anii aștia...”, o singură afirmație de la trei persoane, în discuții separate.

Guvernul croat a alocat bani pentru refacerea orașului, a dat ajutoare locuitorilor pentru a-și face casele locuibile, dar nu suficienți și pentru repararea fațadelor. De aceea încă se văd la tot pasul urme vizibile ale trecutului. În special în centrul locuit mai mult de sârbi ajutoarele au fost minimale, aici, în sfârșit, și croații și sârbii având aceeasi părere, că aceștia din urmă sunt pedepsiți astfel de guvern pentru bătălia câştigată din războiul pierdut.

După ce au trecut prin reconstrucția (parțială) a orașului, viața a reînceput în Vukovar. Departe de mândria de altădată, acum Vukovar este un oraș fără mari investiții, fără mari perspective. Cei 26.000 de locuitori – 45% din cei de dinaintea războiului – se zbat să demareze mici afaceri, să atragă investitori care să le creeze locuri de muncă. De partea cealaltă a Dunării e Serbia. Aici e UE.

„NE Cirilici”

În prezent, după o perioadă de liniște, viața interetnică este agitată din nou în Vukovar. De la 1 iulie 2013, Croația a devenit stat membru al Uniunii Europene;ca urmare, trebuie să aplice solidar legile comunitare. Una dintre aceste legi – cea care a stârnit tensiuni noi – prevede ca în localitățile cu o minoritate semnificativă, denumirile de pe clădirile oficiale și străzi să fie afișate ȘI în limba minorității respective.

Diferențele de limbă între croați și sârbi sunt minime, gramatica e ceva mai simplă la sârbi, pronunția diferă cumva, cam cum e graiul ardelenesc pe lângă cel oltean. Oricum, ei își pot înţelege unii altora limba foarte uşor, trăiesc și lucrează împreună, diferențiind totodată ușor naționalitatea. Pe timpul statului iugoslav se vorbea despre limba sârbo-croată, cu reguli mixate din cele două limbi, care să fie vorbită unitar de toată populația. Din acest punct de vedere, aplicarea legii europene nu ar fi nicio problemă, toate denumirile se scriu la fel, dar... diferenţa o face alfabetul. Croații folosesc alfabetul latin, sârbii pe cel chirilic.

În vară, inițial în Zagreb și apoi în alte orașe din Croația au avut loc demonstrații împotriva aplicării acestei legi în Vukovar. Ea este în vigoare în Croația, sunt localități unde se scrie în două alfabete, dar NU în Vukovar.

De la începutul lui septembrie, în Vukovar sunt demonstrații aproape zilnice, locuitorii dorind ca orașul lor să fie exceptat de la aplicarea acestei legi. În 14 septembrie a fost cea mai mare demonstrație „NE Cirilici” de până acum, câteva mii de oameni în tricouri negre mărşăluind ca formă de protest împotriva celui de-al doilea alfabet.

În orașul în care fiecare familie are pe cineva căzut în luptă, ei își pun întrebarea:„Pentru ce au murit Ivo și Josip, și Zadro... şi atâția mii ca ei?”

„Decât să văd chirilice pe stradă, mai bine mai mor și eu odată!”, cam asta e fraza zilei.

„Morții noștri nu vor chirilice!”

Și cum toate sunt un simbol în Vukovar, coloana manifestanților trece pe lângă turnul (nou) de apă, cea mai înaltă clădire din oraș, azi păstrat în starea sa din 1991. În timpul asediului pe el a fluturat tot timpul steagul Croației, astfel atrăgându-și numeroase lovituri care să îl pună jos, cu urme foarte vizibile azi.

Şi coloana cu steaguri continuă spre ieșirea din oraș, pe aceeași stradă pe care, la 18 noiembrie 1991, „Hrvatski Branitelji” și civilii șocați ieșiți de prin subsoluri se predau către JNA, drumurile lor despărțindu-se către exil, către prizonierat... La marginea orașului familiile își luau rămas bun;bătrâni, soții și copii plecând într-o parte, tați și fii mai mari către lagăre sau gropi comune.

Politicienii

În timpul asediului luptătorii au făcut apeluri disperate în exterior pentru a primi ajutor, dar prea puțin a ajuns la ei. Ulterior capitulării a fost făcută publică o transcriere a unei convorbiri telefonice în care conducătorul defensivei croate, Mile Dedaković, cerea ajutor președintelui Franjo Tudjman, prea evaziv și pasiv în circumstanțele acelea. În realitate, chiar și după aceste apeluri, în orașul asediat nu a ajuns aproape nimic.

Sunt două opinii aici:

-statul croat nou înființat era prea slab pentru a susține un efort de aprovizionare către un oraș aflat la limita frontierelor și asediat de forțe importante. În același timp, eforturile de război ale Croației se direcționau către Bosnia-Herțegovina, unde croații și bosniacii musulmani se pregăteau de luptă împotriva sârbilor bosniaci. Din punct de vedere militar, pierderea Vukovarului, în 18 noiembrie 1991, nu a reprezentat o mare catastrofă, noua zonă de ocupație întinzându-se nu foarte adânc în interiorul locuit de croați.

-politica internaționala;pe de alta parte, există suspiciunea că Franjo Tudjman, căutând recunoașterea internaționala a țării, să fi fost mai puțin dispus să ajute Vukovar, astfel martirizându-l. În acest caz, existența unui oraș martir ar fi sensibilizat opinia internațională, recunoașterea noului stat înființat Croația fiind mai aproape.

Vinovații (ne)pedepsiți

Mulți se întreabă cum de a fost posibil un asemenea conflict în secolul XX. Cum de unii și-au pierdut rațiunea și au acționat de o asemenea manieră sângeroasă? După război, mai multe persoane cu poziții semnificative au fost judecate pentru diverse acuzații precum:genocid, crime de război, violarea legilor războiului, încălcarea Convenției de la Geneva, deportări, tortură, crime.

Dintre figurile remarcabile ale perioadei amintim pe liderul grupărilor paramilitare sârbe, Vojislav Šešelj;printre altele, el și gruparea lui s-au implicat activ în masacrul de la Ovčara. S-a predat în 2003 autorităților Tribunalului Internațional pentru Crime în Fosta Iugoslavie (ICTY). După nenumărate întreruperi, apeluri și tergiversări, procesul său este în desfășurare și azi, un verdict nefiind emis încă.

Slobodan Miloşevici, între multele capete de acuzare a fost acuzat și de ofensiva JNA (al cărei comandant suprem era) împotriva Vukovar-ului. S-a sinucis în închisoarea ICTY în martie 2006.

Trei ofițeri – Veselin Šljivančanin, Mile Mrkšič și Miroslav Radič – au fost acuzaţi în special de participarea la selectarea, organizarea transportului, torturarea și lichidarea evacuaților de la Bolnica către Ovčara. Colonel Mrkšič, comandant în zona Vukovar al forțelor sârbe – JNA, Apărarea teritorială și forțele paramilitare – a primit o condamnare de 20 de ani în august 2012;în prezent ispășește pedeapsa la o închisoare din Portugalia. Veselin Šljivančanin – condamnat iniţial la 5 ani, ulterior la 17 ani și în final la 10 ani de închisoare – a fost eliberat în 2011. A fost găsit vinovat că a retras trupele JNA care îi păzeau pe deținuții de la Ovčara, lăsându-i astfel la discreția paramilitarilor. Radič, deși prezent la spital în ziua capitulării, s-a stabilit că nu a participat la trierea și evacuarea raniților și a fost achitat.

„Arkan” – Željko Ražnatović, liderul paramilitarilor sârbi, a fost asasinat în anul 2000.

Propaganda

Pentru mașinăriile de propagandă de la Belgrad și Zagreb episodul Vukovar a fost o pepită de aur. Ziarele și televiziunile din ambele tabere au prezentat imagini, articole despre barbaria celorlalți. Nu de puține ori, aceleași victime neidentificate erau arătate ca fiind ba sârbi, ba croați, în funcţie de interese.

Televiziunea sârbă a mai prezentat jurnale despre „masacrarea sârbilor din Vukovar” şi la ceva vreme după ce orașul capitulase.

Croații, pe lângă suspiciunea de a fi martirizat întregul oraș pentru a atrage simpatia și recunoașterea internațională, la un moment dat, atunci când sloganul „Vukovar nu va cădea” era evident depășit, au început sa bruieze transmisiunile radio din orașul încercuit. Până atunci, vocea legendară a lui Siniša Glavašević îmbărbătase ascultătorii în lupta lor, le adusese speranța. În 16 noiembrie, cu patru zile înainte să își găsească sfârșitul la Ovčara, Siniša Glavašević deja prevestea că va urma o evacuare a întregii populații croate.

Mass media din Croația fost ultima care a relatat despre capitularea orașului, la câteva zile după ce ziarele și televiziunile internaționale începuseră relatările „Breaking News” despre acest subiect.

În Serbia, în afară de opiniile radicalilor naționaliști, populația afișa păreri diferite asupra importanței victoriei, precum și a căii de urmat. După 18 noiembrie, dezertările din JNA s-au înmulțit, opoziția față de noi încorporări înarmată a crescut. Per ansamblu, JNA s-a ales cu un moral clătinat și cu mândria știrbită.

Epilog

„Locuim împreună, dar trăim separat”, îmi spune o doamnă (croată) de-a locului, descriindu-mi situația orașului. (Sârbii) „nu vor să se integreze cu noi, au grădinițe separate, școli separate, unele magazine, cafenelele lor... ar fi cel puțin ciudat dacă un sârb ar intra într-un bar croat”. Poate are dreptate în cele ce spune despre sârbi, dar din tonul ei nu reiese vreo părere de rău asupra segregării...

Orașul – mic de altfel, îl faci la pas ușor în 45 de minute – pe lângă cicatricile războiului prezente la tot pasul, este brăzdat de linii mult mai adânci, ale conștiințelor de sârbi sau de croați. Linii invizibile, dar pe care ei le știu foarte bine, nu le trec și nici nu vor să le treacă. Și invizibile cum sunt, sunt cu atât mai profunde, pentru că nu se repară cu o mână de ciment și cu un strat de var.

Pe faleza Dunării este un monument croat – o cruce pentru comemorarea celor căzuți la Ovčara, un subiect pentru care sentimentul de vinovăție este prezent în comunitatea sârbă. Un copil sârb de 13 ani mărturisea că trece în fiecare zi în drum spre școală pe acolo, dar nu se apropia niciodată de monument. Și gândul îl obseda, să vadă ce scrie pe cruce. Așa că într-o seară, pe furiș, s-a apropiat, a citit câteva secunde și apoi a fugit apoi minute în șir...
 

""