Absintul, licoarea artiştilor

Autor 60442 vizualizări


Controversata “zânã verde” (La Fee Verte), foarte tare şi cu gust amar, era odinioarã sursa de inspiraţie a artiştilor. Se zvonea cã îţi poate lua minţile, dar nu puţini au fost aceia care şi-au gãsit sursa de inspiraţie în licoarea magicã. Oscar Wilde spunea aşa:“Dupã primul pahar vezi lucrurile cum ai vrea sã fie. Dupã al doilea, vezi lucrurile aşa cum nu sunt. La sfârşit vezi lucrurile aşa cum sunt şi asta este cel mai rãu lucru din lume”.

Absintul aşa cum îl stim acum a fost distilat prima data în secolul al XVIII-lea şi întrebuinţat ca medicament pentru afecţiunile stomacale. Este un alcool foarte tare, care conţine extract de pelin (Artemisia absinthium), anason, fenicul, angelicã şi alte ierburi. Claritatea de smarald a bãuturii se datoreazã clorofilei abundente. Cum se bea? Nu ca azi, la shot. Metoda clasicã francezã cerea o lingurã perforatã. Se turna absint pe fundul paharului, lingura se punea deasupra şi pe lingurã se aşeza un cub de zahãr nerafinat. Peste zahãr se picura apã rece pânã ce acesta se dizolva şi picura în pahar. Se puneau de obicei trei pãrţi de apã şi una de absint. Procedura avea deci ceva din calitatea unui ritual…Lingurile însele erau uneori adevãrate opere de artã, acoperite cu flori şi stele în filigran sau în formã de scoicã.

Multã vreme s-a crezut cã absintul provoacã halucinaţii şi chiar moartea, din cauza unei substanţe numite tujon, aflate într-un procent de 50-60% în pelin, care poate acţiona asupra creierului. Conţinutul de tujon este însã prea slab (20 mg/l) pentru a produce alte efecte decât cele care apar în urma consumului excesiv de orice fel de alcool. Halucinaţiile se instaleazã la o concentraţie de tujon mai mare de 35 mg/l. Este foarte probabil ca în secolul al XIX-lea concentraţia substanţei sã fi fost mai mare, analizele epocii estimând undeva la 260 mg/l. Sursã de inspiraţie sau de nebunie, absintul a fãcut parte din destinul artiştilor. Charles Baudelaire, Paul Verlaine, Vincent van Gogh, Arthur Rimbaud, Ernest Hemingway sau Guy de Maupassant sunt doar câţiva dintre cei care adorau starea de extaz indusã de licoare. Tot Oscar Wilde povesteşte:“La început nu se deosebeşte prea mult de o altă băutură, dar după un timp începi să vezi monştri şi alte lucuri fioroase. Dacă perseverezi, vei intra într-o lume în care vei vedea exact ce îţi doreşti, lucruri absolut minunate (…) Un pahar cu absint este cel mai poetic lucru din lume. Ce diferenţă este între el şi un apus de soare?”. Sã ne întoarcem însã puţin în timp cu stimulul creativ…

Relatãrile din textele antice vechi de chiar 3500 de ani menţioneazã proprietãţile medicinale şi religioase ale pelinului, precum şi existenţa unei bãuturi care ar avea la bazã extractul de Artemisia absinthium. Cine a realizat prima distilare nu se ştie. Prima descriere detaliatã cu privire la uzul terapeutic al pelinului  o aflãm la Gaius Plinius Cecilius Secundus (23-79 p.Hr.), marele enciclopedist care scrie în Naturalis Historia:“Existã mai multe feluri de pelin:cel numit Santonic de la un oraş din Gallia, cel pontic din Pont, cu care se hrãnesc vacile şi de aceea au probleme cu fierea;nu e altul mai fin ca acesta;cel Italian e mult mai amar, în vreme ce ponticul are un gust mai dulce. Cât despre folosinţa lui toţi sunt de accord cã este o plantã foarte comunã şi foarte de trebuinţã;ba mai mult, este preţuit în riturile romanilor întrucât la festivalul latin când carele cu patru cai se întrec pe Capitoliu, învingãtorul bea pelin, pentru cã, cred eu, strãmoşii noştri erau de pãrere cã este un beneficiu considerabil pentru sãnãtate.

Sãrind un pic în timp, absintul modern este creaţia lui Pierre Ordinaire, un doctor francez care se autoexileazã în orãşelul elveţian Couvet. Se spune cã i-ar fi venit ideea cu pelinul în timp ce cãlãtorea spre Val-de-Travers. Amestecã pelin cu alte ierburi şi elaboreazã al 136-lea sãu elixir…Il foloseşte ca tratament, pacienţii recunoscându-i calitãţile deosebite. Devine un fel de remediu universal. Se mai spune şi cã doctorul ar fi vândut reţeta surorilor Henrod din Couvet, care au promovat medicamentul în farmacii. Asta se petrecea pe la 1792. Doi ani mai târziu, Abram-Louis Perrenoud, distilator, noteazã reteta pentru absint în jurnalul sãu. De la Perrenoud reţeta ajunge la Daniel-Henri Dubied, un negustor care împreunã cu copii sãi începe sã producã absint sub marca “Dubied Pere et Fils”. Fiul lui Perrenoud, în 1805, îşi schimbã numele în Pernod şi îşi întemeiazã propria distilerie în Pontarlier, numitã Maison Pernod Fils. Evoluţia absintului de la doctorie la drog e de cãutat în armatã.

Cererea de absint creşte dupã rãzboiul algerian (1844-47), când soldaţilor li se furnizeazã absint ca agent antibacterian. Apoi popularitatea sa ia amploare şi mai mare în momentul în care culturile de viţã-de-vie sunt compromise din cauza invaziei de phylloxera din 1870-1900. Clasele de mijloc gãsesc alternativa vinului în licoarea verde. Consumul de absint dupã-amiaza se impregneazã atât de bine în cultura francezã încât oamenii inventeazã sintagmade “l’heure verte”, cafenelele fiind pline de la ora 5 cu admiratori ai bãuturii. Absintul este “beaverage du jour” pentru scriitori, pictori, muzicieni, liber-cugetãtori, intelectuali, spiritele boeme ale culturii, sau mai bine zis, anti-culturii. Artiştii credeau cã “zâna verde” stimuleazã creativitatea, cã le oferã experineţe emoţionale care erau cu neputinţã la nivel conştient. Toţi se afundã cu entuziasm dincolo de limitele minţii şi într-adevãr, multe dintre creaţiile produse sub oblãduirea licorii romantice abundã în idei şi trãiri originale. Dar odatã cu extazul creator îşi fac loc şi alcoolismul şi halucinaţiile. Absintul este foarte apreciat şi de cãtre femei, fascinate de ritualul de pregãtire a acestuia. Din Franţa absintul ajunge în New Orleans, unde vechea absinterie încã este pe lista celor mai importante atracţii turistice.

La începutul secolului al XX-lea se organizeazã o mişcare (susţinutã mai ales de producãtorii de vinuri) împotriva licorii verzi, consideratã responsabilã pentru rata mare de alcoholism, degenerare rasialã sau instabilitate socialã. În 1910 absintul este interzis în Elveţia, iar câţiva ani mai târziu şi în SUA şi Franţa, pe motiv cã ar cauza nebunie şi cã ar impinge consumatorii la acte criminale. Efectele bãuturii sunt însã cele ale alcoolismului în general…Abia în anii ’90 ţãrile din Europa încep sã autorizeze din nou producţia şi comercializarea absintului. SUA ridicã interdicţia abia în 2007.

Moştenirea absintului se întrevede în impactul cultural puternic, deşi efectele sale psihoactive şi halucinogene sunt puse sub semnul întrebãrii. Misterioasa bãuturã îşi lasã totuşi amprenta în impressionism, suprarealism, modernism sau cubism. Este subiectul a numeroase picturi semnate Edgar Degas (“L’absinthe”), Henri de Toulouse-Lautrec (“Monsieur Boileau au café”), Paul Gauguin, Edouard Manet (“Le buveur d’absinthe”) sau Picasso care îl reprezintã chiar şi sculptural. Nu numai artele vizuale s-au împãrtãşit din savoarea sa amãruie. Nici literatura nu s-a lepãdat de el. În afarã de deja menţionatul Oscar Wilde, care adesea îl punea în legãturã cu procesul creativ, absintul mai apare ca laitmotiv şi la Hemingway (“For Whom the Bell Tolls”, “Hills Like White Elephants”), Paul Verlaine care şi pe patul de moarte avea sticle ascunse sub pernã, Rimbaud care şi-a consumat relaţia cu Verlaine tot pe fundalul verde, Ernest Dowson, poet englez care dedicã un poem întreg bãuturii (“Absinthia Taetra”), Maupassant sau Alfred Jarry, care în piesa “Ubu Roi” vorbeşte despre licoare ca despre mijlocul perfect de a îmbina visul, realitatea, arta şi viaţa…

""