Autor 6467 vizualizări


„Abia când privim spațiul mioritic ca anticameră a fenomenului Pitești, gravitatea chestiunii specificului național este cu adevărat pusă.” (H.-R. Patapievici) 

Despre raportul dintre sistemul închisorilor din România și suferințele îndurate de majoritatea deținuților, s-a scris relativ puțin. Unele ediții au fost publicate pe cheltuiala victimelor, experiențe carcerale care au trecut pe lângă interesul statului român. Unele autorități au invocat deseori motivul nereușirii intrării în arhive și nefacilitarea consultării dosarelor. Avem în față scena unui „gulag românesc”, diferit de cel imortalizat în „arhipelagul Gulag” al lui Soljenițîn. Publicul cunoaște mult prea puține lucruri despre reeducarea care s-a făcut la Pitești. Ba mai mult, se știu extrem de puține amănunte despre reeducarea în închisorile de la Aiud. Pentru cazul experienței Pitești, ne este servită un fel de monografie „PITEȘTI. Cronica unei sinucideri asistate” publicată de istoricul Alin Mureșan, dar despre sistemul concentraționar de la Aiud a scris mai consistent, Demostene Andronescu. 

 Cărții lui Virgil Ierunca, intitulată „Fenomenul Pitești”, i s-a acordat o deosebită atenție și de către intelectualitatea din țară, dar și din exil. Exilatul român la Paris, făcând referire la experimentul Pitești, face următoarele precizări: „...În Arhipelagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Pitești. Acolo a început la 6 decembrie 1949 o experiență de o sumbră originalitate denumită reeducare și tinzând la distrugerea psihică a individului.” Și adaugă că:„Azi ne revine nouă, contemporanii acestei degradări, ai acestui proiect demonic...sarcina de a culege pentru memoria de mâine elementele ce definesc fenomenul Pitești.” Avem datoria de a smulge din uitare, destinul acestui moment nefericit al istoriei noastre. De o „aducere aminte” are dreptul și un deținut pe nume Pop Cornel. Alții ca el au fost, dar acest nume reprezintă o figură emblematică pentru reeducarea de la Pitești.

 Începută în primăvara anului 1962, exact la zece ani de la încetarea celei de la Pitești și continuată pe parcursul a aproape trei ani, reeducarea de la Aiud a fost concepută și pusă în aplicare cu scopul de a ucide din punct de vedere moral pe cei mai înverșunați dușmani ai comunismului.

 Gheorghe Crăciun (1913-2001), colonel de Securitate, cunoscut astăzi mai ales drept comandant al închisorii de la Aiud între anii 1958-1964, coordonând ultima fază a „reeducării”, când teroarea fizică a fost în mare măsură substituită cu teroarea psihică. Colonelul Crăciun este cel care a condus această acțiune, ori de câte ori inaugura un club (colectivele pregătite pentru reeducare erau pretențios denumite „cluburi”), ținea să sublinieze, cu o ironie nedisimulată, acest lucru:„V-am adunat aici, laolaltă, să discutați între voi și să vă spălați rufele în familie. Puteți să folosiți, unul împotriva altuia sau altora, în demascările pe care le veți face, toate cuvintele existente în vocabularul limbii române. Nu aveți însă voie să vă bateți sau să vă omorâți între voi și, mai ales, nu aveți voie să criticați regimul. Noi nu vrem să reedităm aici ce s-a petrecut la Pitești, ci vrem doar să scoatem putregaiul din voi, pentru ca, purificați, să vă redăm societății.”

 O reeducare cu bâta, ca cea de la Pitești, nu mai era eficientă. Și mai ales în circumstanțele existente atunci. S-a ajuns la concluzia că se pot tortura oamenii din punct de vedere psihic, prin metode mult mai subtile și care nu lăsa „urme”. Dar într-o mare măsură, și acest tip de reeducare, parcă pe unii nici măcar nu îi atingea. Rezistența lor fizică și morală era mult prea mare pentru ofițerii închisorii, aidoma inchizitorilor din Evul Mediu. „Cum mama dracului mai puteți, mă, să rezistați atât? Din ce fel de aluat sunteți făcuți, de nimic nu vă atinge? Ne siliți să scornim, pentru a vă veni de hac, fel de fel de pedepse și voi vă comportați de parcă n-ați mai avea instinct de conservare. Nimic nu vă impresionează.” Acestea sunt cuvintele unui supraveghetor al închisorii de la Aiud, iar în fața acestora, un deținut a răspuns:„Nu ne mai impresionează nimic pentru că nu mai avem nimic de pierdut. Ne-ați luat tot și luându-ne tot, ați făcut din noi oameni cu adevărat liberi. Și ne comportăm ca atare.”

 Nevoia de comunicare, de transmitere a informațiilor de la celulă la alta, a făcut ca în această perioadă întrebuințarea alfabetului Morse să atingă apogeul. Adaptat nevoilor situației în care ne aflăm, acesta a a jucat un rol deosebit de important în viața întemnițaților. Mai mult de 90% dintre aceștia au fost nevoiți să-l învețe, pentru că cel ce nu știa Morse, în condițiile respective, era un infirm.

 Tot în această perioadă, a fost născocită „scrierea” cu alfabet Morse pe un fir de ață, printr-un sistem de noduri. Se deșirau mânecile unui pulover, de exemplu, și pe firul astfel obținut se „scria” cu ajutorul alfabetului Morse (o serie de noduri) textul respectiv. Apoi, când totul era gata, se tricota la loc mâneca și era atașată puloverului. Această operațiune, extrem de migăloasă, necesita o atenție deosebită și dura luni de zile. Ea se executa mai ales noaptea, sub pătură, pentru a nu fi surprinși de cei ce ne supravegheau. Această metodă a servit la scoaterea unor materiale, ca poeziile de exemplu, afară.

 O altă figură a reeducării a fost Constantin Gane, autorul cărții istorico-literare „Trecute vieți de doamne și domnițe”, apărute în trei volume în anii 1930 și premiate de Academia Română. Un fost deținut al Aiudului a găsit întâmplător, primul volum din 1932 la un anticariat în anul 1970, care avea o dedicație-autograf a autorului pe care o reproduc aici, pentru faptul că relevă crezul literar și intelectual al acestei personalități:„Peste scheletul Istoriei- flori. Deasupra exuberanței literare- adevăr…”

 Una dintre marile „neputințe” era foamea. Nichifor Crainic suferea cumplit de foame. Și în libertate el fusese un mare gurmand, așa că, în foamea Aiudului de la sfârșitul anilor 1950, el era dispus să se batjocorească pe sine sau chiar să-L renege pe Dumnezeu pentru un „blid de terci”. Unii dintre reeducatori a profitat la maxim de această „neputință” pe care și-o decela în poezia „Foamea”. Se amuzau punându-l să joace ca ursul sau să conteste existența lui Dumnezeu în schimbul unei porții consistente de mâncare. Unii când îl întâlneau în curtea închisorii, i se adresau:„Măi popo, ia spune tu, există Dumnezeu?” Iar el le răspundea:„Nu există, domnule șef.” Apoi își aștepta umil porția promisă. După alții, el ar fi răspuns într-un chip iezuit:„Nu, există Dumnezeu.” Gardianul nu ar fi sesizat virgula pusă acolo unde trebuie.

 Numărul din 20 iunie 1963 a Glasului Patriei, organ al Comitetului Român de Repatriere, publica un articol „scris” de Radu Gyr, intitulat „Ochii se bucură și inima cântă. Mărturiile unui fost comandant legionar.” Acest articol este o adaptare după scrisoarea pe care colonelul Crăciun i-ar fi smuls-o din mâna lui Radu Gyr la Aiud, dar este de fapt o înscenare și o trecere în revistă și pus el ca și autor. A fost încropită de redacție și atribuită lui Radu Gyr. Redăm câteva fragmente:„Am pus în slujba legionarismului condeiul, entuziasmul și tinerețea mea. Am vorbit și scris în sensul ideilor legionare. Unele din versurile mele au exaltat pe legionari. În ce mă privește, găsesc în cugetul meu limpezit întru totul suficientă tărie pentru a spune că am greșit.” În continuare, scriem fragmentul despre „crimele” legionare:„Stigmatizez pe ucigașii lui Duca, Armand Călinescu, Iorga…” sau „Cu oroare legitimă mă desolidarizez de toți cei care au sfârtecat cu gloanțe ori au spânzurat în cârligele abatorului din București trupuri de oameni în loc de animale.” Iar despre Horia Sima, se scria că „e un om nefast, asasin și cioclu, personaj sinistru clădit pe spiritul de aventură, de ură, de răzbunare.” Și încheie cu următoarele cuvinte: „Aș vrea să se știe de către toți că Radu Demetrescu-Gyr se desolidarizează complet și pentru totdeauna de legionarism. Am pus un lacăt mare și greu la ușa trecutului meu politic. Desprins de trecut, înțeleg să mă integrez noii ere socialiste.”

 Cineva care a stat într-o celulă alăturată cu cea a lui Gyr, în perioada când asupra acestuia se făceau presiuni pentru a semna scrisoarea cu pricina, relata că, zile și nopți de-a rândul poetul s-a frământat și zbuciumat, trăind, din motivele arătate o cumplită dramă sufletească. Cine ar avea dreptul să-l judece? Nimeni. Mai ales nimeni dintre cei care nu au trecut prin temnițele comuniste și nu au trăit experiențe de duritatea celor pe care le-a trăit el.

 După o jumătate de an de astfel de regim, detinutii au început să moară pe capete. Unul câte unul. Mai întâi cei mai bătrâni. Vârsta lor nu permitea o astfel de încordare.

 Fenomenul mortii se manifesta astfel: începea o umflare a picioarelor care crestea treptat, începea să se umfle si burta, si fata, de parcă erai pompat cu aer. Era distrofia, edemul. Inima, slăbită, neputincioasă, nu mai putea pompa apa din tesuturi si asa se producea moartea. Nu stiu numărul mortilor din Aiud din acest timp. „Probabil din 5.000 au dat ortul popii jumătate din ei. În anul 1950 au început să dea un regim special celor umflati si unii au mai putut fi salvati. Doctorul oficial făcea dese vizite să vadă starea sanitară a detinutilor. Cred că în aprilie-mai toti erau umflati sau cu semne de umflare. În iunie au început să mi se umfle si mie picioarele. Dar nu m-au băgat în regimul celor umflati, pentru care se făcea încercarea de a fi salvati ci, considerându-se oficial de la Bucuresti că au murit destui, a început la Aiud o îmbunătătire a regimului alimentar pentru toti detinutii. Îmbunătătirea era usoară, dar totusi suficientă pentru a opri procesul de umflare a detinutilor si a produce lent revenirea.”

 Cei cu regim erau mentinuti la regim, căci cu această masă generală nu si-ar fi putut reveni. Scăzu si asuprirea. Iesirile la plimbare pentru aer si destindere deveniră normale, adică zilnice. Ne vedeam unii pe altii. Puteam afla cine s-a stins. Erau mai ales bătrâni, dar erau si tineri. Moartea i-a luat de-a valma după criteriile ei necunoscute.

 Concluzia înfometării la Aiud: prăpăd. Jumătate morti, cealaltă jumătate foarte slăbită si cu puterile reduse. Am aflat că si în alte locuri regimul fusese aspru în acest timp, dar nu de proportiile celui de la Aiud.

Bibliografie: 

Andronescu, Demostene Reeducarea de la Aiud. O radiografie memorialistică, Editura Manuscris, Pitești, 2018.

Andronescu, Demostene Reeducarea de la Aiud. Peisaj launtric - Memorii si versuri din inchisoare.

Grigore Caraza, Gheorghe Calciu, Aiud însângerat, Editura Vremea, București, 2004

Ursu, Dragoș Ursu, Ioana Aiudule, Aiudule, editura Renașterea.