A produs revoluţia franceză un genocid modern? Cazul Vandeea

Autor 4844 vizualizări


Unul dintre cele mai sensibile subiecte ce ţin de clarificarea problemelor istorice o reprezintă încadrarea unei acţiuni drept genocid. Nu este de mirare că sângeroasa revoluţie franceză oferă un astfel de episod controversat;dacă cea mai mare parte a istoriografiei franceze alege să îl ignore, cei ce îl analizează atrag atenţia asupra ororilor produse în cadrul acestuia.


Este vorba de răspunsul guvernului iacobin la adresa unei rebeliuni generale pornite în regiunea vestică Vandeea(fr. Vendée) în 1793. Cu un număr de victime nedeterminat, variind în funcţie de surse între 118.000 şi 250.000, episodul este cunoscut pentru masacrarea sistematică a civililor din regiune de către armata  revoluţionară. În 2007 a fost adus în atenţia publicului de membrii partidului de extremă dreapta „Mouvement pour la France”, ce au propus pentru dezbatere în Parlamentul Francez o lege pentru recunoaşterea evenimentului din Vandeea drept genocid, fără succes.

Conform legii internaţionale, stabilite prin Convenţia pentru Prevenirea şi Reprimarea Genocidului adoptată de Consilul de Securitate al ONU în 1948, sunt stabilite două elemente constituante ale crimei de genocid:existenţa intenţei şi executarea acesteia. Genocid poate fi considerat orice acţiune executată cu intenţia de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios precum omorârea membrilor, daunele aduse integrităţii fizice, supunerea intenţionată la condiţii de existenţă ce antrenează distrugerea totală sau parţială ş.a.m.d. . Vom trece acum la prezentarea conflictului pentru a vedea posibila lui încadrare în aceste norme.


 Cauzele rebeliunii vandeene

Revoluţia franceză este cunoscută mai ales pentru natura întortocheată a evoluţiei acesteia;pornită iniţial împotriva monarhiei, aceasta a văzut ascensiunea la conducerea statului francez a diverse grupări ce au excelat în a-i acuza pe predecesorii lor de activităţi contrarevoluţionare. Apogeul a fost atins în timpul regimului terorii, început în septembrie 1793;tânara republică franceză tocmai intrase în război cu aproape toate puterile Europei concomitent, iar gruparea iacobinilor, proaspăt ajunsă la putere, a decis instaurarea unui regim autoritar pe parcursul războiului.  Acesta a fost caracterizat pe toată durata sa de suprimarea oricărei ameninţări asupra revoluţiei şi de exercitarea unei puteri centralizate prin intermediul unor instituţii speciale create în acest sens.


Revoluţia a avut de asemenea un vădit caracter laic;în 1789 terenurile aparţinând bisericii au fost naţionalizate, iar în 1790 a fost adoptată Constituţia Civilă a Clerului, ce viza desprinderea clerului francez de sub influenţa papală, autoritatea totală trecând sub egida Adunării Constituante, preoţii fiind nevoiţi să ofere jurământ de credinţă Constituţiei Civile. Sub regimul terorii acesta s-a transformat într-o represiune împotriva catolicilor;apogeul a fost atins printr-o lege din octombrie 1793 ce făcea pasibili toţi membrii clerului ce nu depuseseră jurământul de credinţă de execuţie pe loc.


Aceşti factori nu a putut decât să antagonizeze populaţia tradiţionalistă din Vandeea. Neavând un centru urban puternic în zonă pentru a asigura o puternică răspândire a spiritului revoluţionar, şi fiind relativ departe de Paris – centrul revoluţiei – zona rămăsese una tipică vechiului regim, având drept clasă conducătoare mica nobilime. Începerea persecuţiilor religioase a creat nelinişte în zonă – populaţia refuza să se prezinte la slujbele ţinute de preoţii constituţionali, iar o lege din martie 1793 ce a închis efectiv bisericile catolice a lăsat locuitori fără opţiuni în ceea ce priveşte participarea la viaţa religioasă.
Picătura care a umplut paharul a fost însă legea conscripţiei naţionale adoptată în 1793 – prin care Vandeea trebuia să contribuie cu 300.000 de oameni la armata revoluţionară. Ideea de a lupta pentru un guvern ateu şi represiv pentru o cauză destul de străină şi îndepărtată de lumea Vandeei – precum era răspândirea internaţională a revoluţiei – era de neacceptat pentru locuitorii acesteia, ce au început o rebeliune deschisă împotriva guvernului revoluţionar.


Răspunsul dur al guvernului iacobin – masacrarea prizonierilor

Armata vandeeană nu s-a dovedit a fi o ameninţare serioasă pentru ceaanceză. După ce a pierdut o bătălie la Cholet în octombrie 1793, armata vandeeană a fost nevoită să se retragă împreună cu populaţia, traversând râul Loire înspre Nantes. Urmărirea efectuată de către armata revoluţionară s-a soldat cu o serie de episoade tragice:după capturarea de către aceştia a unui spital de campanie la Yzernay, peste 2.000 de vandeeni aflaţi în incinta acestuia au fost executaţi. După o altă bătalie pierdută de rebeli la Savenay, peste 6.000 de prizonieri au fost masacraţi instant, iar alţi 5.000 au fost duşi la Nantes, dezbrăcaţi, încărcaţi în ambarcaţii improvizate şi scufundaţi în Loire.

Scrisoarea trimisă de unul din generalii armatei franceze Francois Westermann către Comitetul Siguranţei Publice (în acel moment instituţia centrală de conducere a republicii) este elocventă asupra atitudinii faţă de rebelii vandeeni:

„Vandeea nu mai există ... am îngropat-o în pădurile şi mlaştinile din Savenay... Conform ordinelor voastre, le-am zdrobit copiii sub  potcoavele cailor noştri;le-am masacrat femeile, pentru a nu mai da naştere altor tâlhari. Nu mai există nici un prizonier care să poată reproşa ceva.  I-am exterminat pe toţi. Drumurile sunt pline de cadavre. La Savenay, tâlharii apar într-una pentru a se preda, iar noi îi împuşcăm fără oprire... Mila nu este un sentiment revoluţionar.”

Dincolo de tonul rece arătat faţă acţiunea de exterminare a prizonierilor vandeeni, scrisoarea arată clar faptul că această primă exterminare sistemică a venit ca urmare a unui ordin dat de guvernul revoluţionar. Aceaste acţiuni însă pălesc atunci când vor fi puse faţă în faţă cu evenimentele de la începutul lui 1794.


Exterminarea sistematică a vandeenilor

Dacă în fazele incipiente ale războiului scopul a fost masacrarea vandeenilor în urma confruntărilor militare, un plan devizat de generalul Louis Marie Turreau în ianuarie 1794 şi ratificat de Comitetul Siguranţei Publice în februarie prevedea eliminarea sistematică a întregii populaţii rămase în Vandeea. Asigurându-i-se o armată de 100.000 de soldaţi împreună cu câteva divizii de artilerii, Turreau a împărţit armata în 12 coloane – denumite „colonnes infernalles” – ce urmau să traverseze toate aşezămintele din regiune şi să execute toţi locuitorii acestora, indiferent dacă aceştia participaseră sau nu la răzvrătire. Posturi militare de frontieră au fost construite în jurul regiunii pentru a evita eventualele tentative de fugă a localnicilor. Poate şi mai important de atât – ordinele trasate generalului nu specificau distincţii privind vârsta, sexul sau starea de sănătate a celor ce urmau să fie executaţi, vizând omorârea în masă a acestora.


Acţiunea a avut şi scop de confiscare a bunurilor regiunii, estimate la 46.000 de animale de fermă, 153.000 de tone de grâu şi 111.000 de livre de diferite metale. Problema principală a fost însă găsirea unei metode eficiente de efectuare a exterminări;deşi aceasta a fost planificată pentru a dura şase zile, ea s-a extins până în luna mai a anului 1794. O cauză a fost reprezentată de excesele realizate de armata franceză, ce s-a „distins” în moduri cât mai groteşti de a realiza execuţiile:de la crucificări şi înjunghieri repetate cu baioneta la arderi ale populaţiei înghesuite în hambare sau biserici. Se estimează ca această perioadă(februarie-mai 1794) ar fi însemnat moartea a până la 50.000 de civili vandeeni în interiorul regiunii;alţi circa 9.000 de fugitivi au fost omorâţi în apropiere de Anjou(numarul real ar putea fi unul total diferit, deoarece autorităţile franceze nu au păstrat statistici referitoare la masacre). Sfârşitul acestei campanii de execuţie în masă a însemnat, după unele surse şi aplanarea temporară a conflictului în regiune, odată cu înlesnirea regimului autoritar după mazilirea lui Robespierre. Alţi istorici, precum Theodor Dodge susţin că zona a rămas una conflictuală până în 1799, urmând a se revolta din nou spre sfârşitul epocii napoleoniene, în 1813.


Controverse istoriografice

Anumite porţiuni privind desfăşurarea evenimentelor sunt disputate între istorici. Subiectul a fost larg evitat de istoriografia franceză, dar a fost adus în actualitate în 1986, anul în care Reynald Secher a publicat cartea „Un genocid francez:Vandeea”, ce susţine faptul că masacrarea populaţiei vandeene a reprezentat „primul genocid modern”.


El este criticat de alţi specialişti ai revoluţiei franceze precum Claude Langlois, Peter McPhee sau Hugh Gough, ce susţin că prezintă o viziune diformă asupra conflictului. Ca argument adus împotriva acuzaţiei de genocid este susţinut faptul că armata franceză ar fi colaborat cu o parte din susţinătorii regimului aflaţi în Vandeea, şi că planul lui Turreau nu ar fi vizat exterminarea totală a populaţiei regiunii, ci doar a elementelor ce ar fi putut susţine în continuare revolta vandeeană. De asemenea este adus în discuţie şi faptul că războiul şi uciderile au fost oprite odată cu înfrângerea definitivă a armatei vandeene.
Susţinătorii lui Secher consideră că cel puţin la nivel ideologic scopul a fost unul de genocid;numărul mare de victime făcute în rândul populaţiei civile într-un timp scurt ar sta drept dovadă pentru această afirmaţie.


Cert este faptul că un număr destul de însemnat de civili au fost omorâţi de armata franceză în afara confruntărilor militare, iar acest lucru a avut la bază ordine primite de la organisme de conducere ale republicii franceze. Încadrarea acestui eveniment drept genocid depinde deci de stabilirea intenţiei acestora – s-a dorit exterminarea populaţiei vandeene sau, ca şi în cazul ulterior al folosirii bombei atomice în al doilea război mondial, slăbirea inamicului prin atacarea elementului civil? Răspunsul este poate important pentru imaginea per ansamblu al revoluţiei franceze, al cărei oarecare simpatie cu care este privită de istorici ar putea primi o lovitură importantă. Acesta însă păleşte undeva în zona destul de gri reprezentată de nevoia umană de catalogare a acţiunilor – neclasificarea sa drept genocid nu poate oferi o scuză pentru organizarea de acţiuni militare de către o putere statală împotriva populaţiei civile.
Bibliografie


1.    M. Levene – Genocide in the Age of the Nation State:The Rise of the West and the Coming of Genocide
2.    R.R. Palmer, J. Colton – A History of the Modern World to 1815
3.    R. Secher – A French Genocide:Vendee
4.    Convenţia privind Prevenirea şi Reprimarea Crimei de Genocid, preluat de pe http://www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=89&inline=
5.    http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/france/3964724/Vende-French-call-for-revolution-massacre-to-be-termed-genocide.html





 

""