Autor 56194 vizualizări


La începutul secolului al III-lea, Imperiul Roman suferea o criză ce risca să distrugă întreg statul. Armata se străduia să păzească granițele de hoardele popoarelor migratoare. În plus, o epidemie făcea ravagii printre populația romană. Asasinarea împăratului a cauzat un război pentru putere între generalii romani.

Treizeci și cinci de ani mai târziu, împăratul Aurelian a reușit să pacifice situația, chiar reunind imperiul care, la momentul respectiv, era împărțit în trei. Totuși, el a renunțat la un teritoriu, considerându-l prea greu de menținut: Dacia Traiana, provincia romană formată 170 de ani mai devreme după victoria lui Traian împotriva regelui dac Decebal. În schimb, împăratul Aurelian a format o nouă Dacie la sud de Dunăre.

Criza Imperiului Roman  

Mai mulți factori au contribuit la criza imperială, dar principalul punct de plecare a fost asasinarea împăratului Alexandru Sever. Acesta a încercat să facă pace cu triburile germanice pentru a-și concentra eforturile militare împotriva Imperiului Sasanid. Trupele romane au considerat această tactică un semn de slăbiciune și s-au revoltat împotriva împăratului. Sever a fost omorât în anul 235 și înlocuit cu generalul Maximin Tracul. Istoria îl menționează ca fiind primul împărat soldat și totodată primul împărat roman de origine barbară. El va fi doar primul dintre peste 20 de împărați care vor ocupa tronul Romei în următorii 50 de ani, cauzând o perioadă de maximă instabilitate politică.


Începând cu anul 250, Imperiul Roman a fost devastat de ciuma Sfântului Ciprian, numită după un episcop din Cartagina care a fost martor și a descris ravagiile cauzate de boala neidentificată (posibil variolă).

Convulsiile interne ale imperiului au făcut ca în anul 260 două teritorii considerabile să se desprindă, declarându-se state autonome: Imperiul Galic, ce conținea foste provincii romane din Germania, Britannia, Germania și Țara Galilor; și Imperiul de la Palmira, format din teritoriile romane în Estul Mijlociu.

Dacia Romană până la Aurelian 

După ce Traian l-a înfrânt pe Decebal în 106, o parte din Dacia a fost transformată în provincia romană Dacia Traiana și capitala mutată la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. După moartea împăratului, provincia a fost martoră la nenumărate răscoale, cât și invazii din partea vecinilor precum sarmații și carpii. Dacia a rămas sub conducere romană timp de 165 de ani, dar mereu a fost considerată una dintre cele mai problematice posesii romane, pentru că se afla peste granița naturală a imperiului făcută de Dunăre.

Pentru a înlesni administrația regiunii, împărații romani au reorganizat teritoriile de mai multe ori. Întâi provincia a fost împărțită în Dacia Superioară și Dacia Inferioară. În timpul Războiului Marcoman, Împăratul Marcus Aurelius a reorganizat provincia în Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis și Dacia Malvensis.

Conform istoricului got Iordanes, situația în Dacia Traiana s-a înrăutățit cel mai rău în timpul domniei lui Gallienus. Iordanes afirmă de mai multe ori că provincia romană a fost complet pierdută în fața tracilor.

Cum preia puterea Aurelian 

În anul 270 a avut loc o luptă pentru tronul Romei care exemplifica perfect instabilitatea politică din timpul crizei imperiale. Pe de o parte era Quintillus, fratele împăratului antecedent, Claudiu al II-lea, și care beneficia de suportul Senatului, iar de de cealaltă parte era Aurelian, un comandant sub Claudiu, care era plăcut de armată.

Quintillus a devenit noul împărat, dar domnia lui a durat doar câteva luni, până când acesta a murit și a fost urmat de Aurelian. Împăratul era deja confruntat cu o nouă criză: teritoriile romane din Anatolia, Egipt și Siria Palestina s-au desprins din Imperiul Roman și au format Imperiul de la Palmira, sub conducerea Reginei Zenobia.

Aurelian a inițiat o campanie militară agresivă împotriva tuturor celor care amenințau granițele romane. Întâi a gonit triburile germanice, iar apoi a învins goții care ocupau teritoriile dace. Totuși, acestea erau considerate victorii mărunte, pentru că Imperiul de la Palmira era principala țintă.

În ciuda successului, Dacia Traiana rămânea o regiune greu de apărat și menținut fără legiuni romane. Aurelian, însă, avea nevoie de întreaga armată pentru a-și asigura triumful în Asia și nu își permitea să lase în urmă soldați valoroși pentru a continua să apere Dacia. Astfel, împăratul a decis să abandoneze complet provincia și să formeze Dacia Aureliana, la sud de Dunăre, unde putea fi fortificată mai ușor datorită granițelor naturale.

O nouă Dacie  

În anul 271, Dacia Traiana nu mai făcea, deci, parte din Imperiul Roman. Armata împreună cu o parte din populație s-au relocat în noua Dacie Aureliana, cu capitala la Serdica (azi Sofia). Această provincie se afla în Moesia Superior, pe teritoriul ocupat astăzi de Bulgaria și Serbia.

Încă se dezbate dacă Aurelian a abandonat Dacia permanent sau dacă plănuia să fie o migrație temporară, reintegrând-o în imperiu odată ce ar fi recuperat celelalte teritorii pierdute. În 272, Aurelian a atacat Imperiul de la Palmira și a reușit să recucerească toate orașele fără prea mare efort. A recuperat Imperiul Galic la fel de ușor, după ce a convins pe conducătorul galic Tetricus să se predea în schimbul unei poziții înalte la Roma.

Pentru victoriile sale, Aurelian a primit titlul de „restitutor orbis” – restauratorul lumii. Totuși, împăratul nu a apucat să arate ce planuri avea pentru Dacia. În 275 a fost trădat și asasinat în drum spre Persia.

Dacia devine dioceză  

Pentru un timp, părea că moartea lui Aurelian va reînnoi criza imperială. Acesta a fost urmat de cinci împărați cu domnii foarte scurte, care au exacerbat instabilitatea politică ce stătea la baza crizei. Totuși, în anul 284, Dioclețian a devenit împăratul Imperiului Roman. Acesta a stabilit o tetrarhie cu alți trei conducători, fiecare responsabil pentru un sfert din imperiul împărțit în patru prefecturi pretoriene. Strategia a funcționat – cei patru cezari au reușit să pună capăt uzurpărilor interne și să protejeze granițele romane de agresiunile barbare. Reformele lui Dioclețian sfârșesc oficial criza imperială în anul 284.


Când a urcat acesta pe tron, Dacia Aureliana fusese divizată deja în două provincii: Dacia Mediterranea și Dacia Ripensis, cu noua capitală la Ratiaria (azi Arcear, Bulgaria), un fost castru roman fondat de Traian.

Eforturile de reorganizare ale noului Cezar Augustus au inclus multe reforme, printre care și o nouă divizie administrativă, numită dioceză, menită să facă legatura între provincii și prefecturi. Inițial, Dacia Aureliana făcea parte din Dioceza Moesia. Totuși, pe timpul împăratului Constantin cel Mare, această regiune a fost împărțită în două: Dioceza Macedonia și Dioceza Dacia. În afară de Dacia Aureliana, noul ținut dac includea și teritoriul ocupat azi de Albania, Muntenegru, Macedonia și Kosovo.

Ce s-a întâmplat cu Dacia Traiana?  

Imediat după ce au fost înfrânți de Aurelian, vizigoții s-au retras din Dacia Traiana. Totuși, douăzeci de ani mai târziu, cu forțele refăcute, au invadat din nou. De data asta, însă, nu au mai avut de înfruntat legiunile romane, căci acestea fuseseră retrase în noua Dacie la sud de Dunăre. Vizigoții au învins cu ușurință triburile care ocupau teritoriile dace și s-au stabilit ca noua putere locală. Sesizând o ocazie să asigure pace în zonă, Roma i-a recunoscut ca foederatus – aliat al Romei care primește beneficii în schimbul asistenței militare.

Au urmat câteva decenii pașnice, timp în care vizigoții și-au consolidat puterea. După anul 320, aceștia au început din nou incursiuni pe teritoriile romane, atacând Dacia Aureliana. Drept răspuns, împăratul roman Constantin cel Mare a construit un pod peste Dunăre, legând Oescus (azi Ghighen, Bulgaria) cu Sucidava (azi Corabia, Olt). Constantin a transformat Sucidava într-un punct strategic important în luptele sale împotriva goților. Cetatea din oraș se remarcă și azi printr-o fântână subterană secretă ce putea să aprovizioneze aşezarea cu apă pe timp de asediu.

În 336, Constantin a condus legiunile romane pe teritoriul fostei Daciei Traiana și a zdrobit vizigoții în luptă. Pentru succesul său, Senatul i-a acordat împăratului titlul de „Dacicus Maximus”. Goții au fost forțați să semneze un tratat de pace cu romanii. O parte din fostul teritoriu got a fost restabilit de sarmați ca răsplată pentru asistența lor în timpul războiului. Alți sarmați au ales să traverseze Dunărea și au fost aduși în Dacia Aureliana.

Constantin a murit la scurt timp după victoriile sale împotriva vizigoților, dar acestea au avut un impact semnificativ asupra istoriei României de mai târziu. Fiind primul împărat roman creștin, Constantin a transformat creștinismul în religia dominantă a imperiului. Incursiunile sale la nord de Dunăre au permis creștinismului să se răspândească și în Dacia.

Soarta Daciilor  

Romanii și goții și-au reînnoit războiul în 367. O serie de lupte a culminat, în 382, cu o victorie decisivă pentru vizigoți și cu moartea șocantă a împăratului roman Valens. O pace favorabilă goților le-a permis acestora să se stabilească pe teritoriul roman. În același timp, ei erau împinși afară de pe pământul dac de o nouă amenințare: imperiul hun.

Sub conducerea lui Atilla, hunii deveniseră cel mai de temut inamic al Romei. Aceștia au ocupat fosta Dacia Traiana, au traversat Dunărea și au cucerit și dioceza romană Dacia, dar au fost opriți la Constantinopol. Între timp, vizigoții au profitat de slăbiciunea romanilor și au prădat Roma în anul 410 sub conducerea Regelui Alaric I, născut în Dobrogea.

În următoarele secole, teritoriile ocupate odată de daci și romani au ajuns sub conducerea triburilor nomade precum hunii, gepizii și avarii. Imperiul Roman de Apus căzuse, dar cel de Răsărit încă exista, cunoscut retroactiv ca Imperiul Bizantin. Dacia Aureliana a rămas parte din imperiu până când a fost invadată de triburile protobulgare din regiunea râului Volga la sfârșitul secolului al VII-lea. Aceștia au cucerit majoritatea teritoriului din Moesia și au stabilit Țaratul Bulgar.