Autor 84600 vizualizări


Nostalgia după România interbelică e un sentiment întâlnit în rândul multora, existând tendința de a idealiza acea epocă, a României mare, considerată adevărata Epocă de Aur din istoria națională.

Dintr-o anumită perspectivă, poate că așa a fost:efervescența culturală din acei ani, cu marii oameni de cultură care s-au afirmat în vremea aceea, e cu siguranță un element de luat în considerare. Din punct de vedere politic, România interbelică e idealizată deoarece e văzută ca o epocă a democrației. Însă trebuie să recunoaștem că democrația interbelică a avut foarte multe lipsuri, și ea poate fi privită cu nostalgie doar în comparație cu ceea ce a urmat după război. Din punct de vedere social, situația era cu totul deplorabilă, iar economia a cunoscut grave probleme.

La momentul respectiv, criticile la adresa țării în ansamblu, a guvernului, a oamenilor politici, a obiceiurilor românilor în general sunt abundente. Chiar și acele personalități care ne fac să ne gândim că, poate, ar fi fost mai bine să trăim pe vremea lor, aduc aspre critici societății românești. Citindu-le, ajungem să ne întrebăm dacă perioada interbelică a fost într-adevăr Epoca de Aur a României?

Mircea Eliade:”nici un om politic de la 1918 încoace n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnă un stat”

”Imoralitatea clasei conducătoare româneşti care deţine puterea politică de la 1918 încoace nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţământ, că s-au deznaţionalizat profesiunile libere-toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea după marea victorie finală-să fie iertate. [...]

Dar piloţii orbi stau surâzători la cârmă, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla. Şi aceşti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt uneori cumsecade, sunt uneori oameni de bună credinţă şi cu bunăvoinţă;numai că, aşa orbi cum sunt, lipsiţi de singurul instinct care contează în ceasul de faţă, instinctul statal, nu văd şuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc;nu aud vaietul claselor care se sting, burghezia şi meseriile care dispar, lăsând locul altor neamuri. [...]

Democraţia de la război încoace a izbutit să zădărnicească orice încercare de redeşteptare naţională. Prin piloţii orbi de la cârma ţării, democraţia ne-a adus astăzi acolo unde suntem. Democraţia a zdrobit definitiv instinctul statal al cârmuitorilor noştri. Că s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor, puţin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic de la 1918 încoace n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnă un stat.

Şi asta e destul ca să începi să plângi...”

Vremea, din 19 septembrie 1937

„Toamna trecută, într-un vagon în trecere prin Polonia, se vorbea despre România ca:Ţara lui bacşiş – bacşiş. Expresia, cât ar fi fost ea de umilitoare, nu mi s-a părut prea aspră.”

Văzută de departe, politica noastră culturală şi propaganda noastră în străinătate se dovedeşte o creaţie de inconştienţi sau de demenţi. Nici nu vom şti pe cine să tragem la răspundere. Se fac greşeli atât de grave şi întreaga noastră  propagandă este atât de ridicolă încât generaţiile viitoare ne vor taxa, pe toţi, drept inconştienţi, tâlhari sau demenţi. Încercaţi şi vă imaginaţi ce ar fi ţara românească după ce Liviu Rebreanu şi Papadat-Bengescu ar fi traduşi şi lansaţi în toată lumea;după ce universităţile noastre ar fi încăpute în mâini tinere;după ce ataşaţii de presă din străinătate ar fi înlocuiţi cu oameni harnici şi pricepuţi, imaginaţi-vă toate acestea şi veţi înţelege ce vor crede generaţiile următoare despre noi. Ar fi atât de simplu ca roumain, rumenian, rumane şi rumenosă nu se mai lege în memoria europenilor numai de Skoda, de ”bacşiş – bacşiş”, de incapacitate politică şi de conştiinţă ieftin de cumpărat, ci şi de opera unui Rebreanu, Blaga, Brâncuşi sau Enescu. Ar fi atât de simplu... Un ministru inteligent ar înţelege că, în starea de lucruri de astăzi, singura ofensivă ieftină şi eficace împotriva insultelor legate automat de numele neamului nostru ar fi ofensiva valorilor maxime şi specifice. Dar nimeni nu înţelege. Şi pe fiecare zi noroiul ne stropeşte mai direct şi numele de român e mai compromis.”

Mircea Eliade, Profetism românesc. Vol. II. România în eternitate

Grigore Gafencu

”Lipsesc oamenii cuminţi, firile cumpătate şi care să opuie noilor doctrine credinţa lor în prefaceri mai puţin radicale, dar cu atât mai sănătoase, şi grija lor faţă de adevăratele lipsuri ale aşezământului nostru de stat-nerânduiala finanţelor, nepregătirea armatei, lipsa unei munci stăruitoare în toate domeniile producţiei, necinstea care se întinde în administraţie;lipsuri pe care curentele revoluţionare şi făuritoare de o nouă organizaţie de stat, departe de a le îndrepta, nu pot decât să le agraveze şi mai mult. 

Grigore Gafencu, Însemnări politice. 1929-1939

Emil Cioran

Doamne, ce vom fi făcut o mie de ani?! Toată viaţa noastră de un secol încoace nu este decât procesul prin care am ajuns să ne dăm seama că n-am făcut nimic... Comparaţia cu ce s-a îndeplinit în alte părţi ne-a relevat neantul trecutului propriu şi inexistenţa culturii noastre.”

O mie de ani s-a făcut istoria peste noi:o mie de ani de subistorie. Când s-a născut în noi conştiinţa, n-am înregistrat prin ea un proces inconştient de creaţie, ci sterilitatea spirituală multiseculară. Pe când culturile mari pun omul în faţa creaţiei din nimic, culturile mici în faţa nimiculuiculturii. Din punct de vedere istoric, am pierdut o mie de ani, iar din punct de vedere biologic, n-am câştigat nimic. Atâta vreme de vegetare dacă n-a consumat efectiv substanţa vitală a neamului, n-a întărit-o şi n-a dinamizat-o în nici un fel. Trecutul României nu mă flatează deloc şi nici nu sunt prea mândru de strămoşii mei lipsiţi de orgoliu, că au putut dormi atâta timp, în aşteptarea libertăţii. România are un sens întrucât o începem. Trebuie s-o creăm lăuntric, pentru a putea renaşteîn ea. Plăsmuirea acestei ţări să ne fie singura obsesie.

Orice om care vrea sau este chemat să joace un rol profetic în viaţa României trebuie să se convingă că în ţăra aceasta orice gest, orice acţiune, orice atitudine este un început absolut, că nu există continuări, reluări, linii şi directive. Pentru ceea ce trebuie făcut nimeni nu ne precede, nimeni nu ne îndeamnă, nimeni nu ne ajută.

[...] Fiecare din noi este în situaţia lui Adam. Sau poate condiţia noastră este şi mai nenorocită, fiindcă nu avem nimic înapoi, pentru a avea regrete. Totul trebuie început, absolut totul. Noi n-avem de lucrat decât cu viitorul. Adamismul în cultură nu înseamnă altceva decât că fiecare problemă de viaţă spirituală, istorică şi politică se pune pentru întâia oară, că tot ceea ce trăim se determină într-o lume de valori nouă, într-o ordine şi un stil incomparabil. Cultura românească este o cultură adamică, fiindcă tot ce se naşte în ea n-are precedent.

Misiunea României trebuie să ne fie mai scumpă decât toată istoria universală, deşi noi ştim că trecutul României este untimp fără istorie.

                          Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României

Mihail Manoilescu

”În vremea noastră, năzuinţa spre viaţă largă şi spre trecerea zilei de azi înaintea zilei de mâine a fost favorizată poate şi de experienţele repetate şi atât de rele pe care le-au făcut cei care au agonisit, în raport cu cei care au cheltuit. Inflaţia excesivă de la războiu încoace, diferitele feluri de conversiune ca şi împro-prietărirea însăşi care a însemnat o lovitură mare dată spiritului de acumulare au creat un anumit scepticism faţă de garanţiile pe care le poate oferi averea.

Din tot ce s-a petrecut de la războiul mondial şi până  acum în România, înţeleptul a putut trage concluzia că rentează mai bine să fii risipitor decât economşi că debitorului i se rezervă bucurii şi surprize plăcute, care nu-l aşteaptă niciodată pe creditor. Cei din urmă douăzeci de ani au fost desigur la noi mai mult era greirilor decât a furnicilor.

Fără a voi să facem elogiul risipei, putem să relevăm şi unele aspecte simpatice, în uşurinţa cu care se cheltuiesc banii în România.

Românul vorbeşte cu o admiraţie neeconomisită de omul care ştie să trăiască, iar băiatul de vieaţă tip specific românesc este desigur mai simpatic, mai uman şi mai nevinovat în toată fiinţa lui, decât tipul pe care francezul îl numeşte bon vivant, iar germanul Lebemann.

Concepţia estetică a vieţii, pe plan vulgar, înseamnă a înţelege traiul ca o petrecere. Cât de caracteristică şi cât de românească este noţiunea intraductibilă de chef, care nu poate fi transpusă exact, nici prin cuvântul francez la noce, nici prin cel german Bummel! Cheful este o manifestare, în acelaşi timp egoistă şi generoasă;el înseamnă ignorarea pentru o clipă a grijilor şi răspunderilor;el exprimă în chip culminant şi simbolic psihologia lui Petronius în ediţie populară românească. Românul adevărat nu este niciodată meschin şi îşi râde de aceea dintre compatrioţii lui cum sunt unii ardeleni care arată deprinderi raţionale şi cuminţi în administrarea cheltuielilor lor. Ideea românului despre avere şi venit este epicuriană;scopul acestora este consumul cu toate bucuriile lui.

Năzuinţa spre lux şi confort este irezistibilă, nu numai în burghezie, ci chiar şi în clasa mijlocie şi în ţărănime. De câte ori poate, românul se aruncăspre îmbrăcăminte de mătase, spre case frumos mobilate şi mai ales spre automobile.

Dar o burghezie care imită boierimea de altădată şi trăieşte o vieaţă de stil supra-burghezşi supra-dimensionat faţă de mijloacele sale creiază o mare nestabilitate socială şi prezintă un mare procent de căderi individuale.

Iată de ce burghezia românească nu este burghezie în una din trăsăturile cele mai esenţiale;pe când Occidentul pune preţ pe agonisire, pesiguranţă şipeviitor, burghezia noastră pune preţ pe cheltuială, pe satisfacţiişi pe prezent.Pe când burghezii din Apus lucrează pentru copiii lor, burghezii români lucrează prea adeseori numai pentru ei înşişi.”

   Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti

""