Autor 4579 vizualizări


Cine a votat pentru Partidul Nazist (NSDAP) în perioada de maximă criză economică, 1930-1932, când a ajuns prima forţă politică a Germaniei? În 1930, 18,3% din electorat (6,5 milioane de oameni) au votat în favoarea naziştilor. În iulie 1932, cifra a ajuns la 37,3% (13,7 milioane de oameni). De unde au venit aceste voturi?

Mulţi specialişti susţin că la victoriile electorale ale naziştilor au contribuit mulţi dintre cei 3 milioane de tineri alegători care au venit la urne între mai 1928 şi iulie 1932. În timpul crizei economice, dorinţa de a participa la alegeri a crescut constant. E limpede că rata uriaşă a şomajului şi promisiunile lui Hitler de eradicare a acestuia au atras simpatia alegătorilor din rândul celor fără ocupaţie. Naziştii au creat o reţea de organizaţii care reprezentau interesele clasei de mijloc (fermieri, mici comercianţi, funcţionari, studenţi şi femei, dar şi medici, profesori sau avocaţi), cu care şi-au atras voturile unei pături sociale extrem de sensibile la pericolul unei revoluţii venite de la extrema stângă a spectrului politic.  

În general, NSDAP a fost mai popular în zonele protestante din nord şi în zonele rurale, dar mai puţin în marile oraşe şi în zonele catolice. În orice caz, naziştii au câştigat voturi din toate sectoarele societăţii. Din analizele specialiştilor, circa 40% din alegătorii nazişti erau muncitori. Într-o perioadă dominată de lipsuri şi de sărăcie, un partid care promitea locuri de muncă şi o nouă comunitate naţională, fără clase sociale, au fost mai atrăgătoare decât lupta de clasă a extremei stângi. Dar succesele electorale nu ar fi fost suficiente pentru accederea lui Hitler şi a Partidului Nazist la putere. În 1930, elita conservatoare considera numirea lui Brüning în funcţia de cancelar drept un preludiu pentru înlocuirea Republicii de la Weimar cu un regim autoritarist. Ca să realizeze acest lucru, aveau nevoie de sprijinul poporului, pe care doar naziştii îl puteau oferi. Dar Hitler nu era dispus să facă jocurile altora; avea propriile sale idei şi concepte pentru statul totalitar. A refuzat orice compromis care să-l pună în poziţia de „vioară secundă”.

Alegerile din 6 noiembrie 1932 au reprezentat o lovitură pentru nazişti. Au pierdut două milioane de voturi, iar locurile în Parlament s-au redus de la 230, la 196. Electoratul era tot mai dezamăgit de aparenta incapacitate a lui Hitler de a prelua puterea. Refuzul lui de a servi sub von Papen a dus la demisia acestuia şi la numirea lui Schleicher în postul de cancelar, la data de 3 decembrie 1932. Acesta spera să obţină susţinerea social-democraţilor (SPD), cât şi pe aceea a sindicatelor, propunând un pachet de reforme economice şi de proiecte pentru crearea de noi locuri de muncă.

În egală măsură, a urmărit şi divizarea Partidului Nazist, oferindu-i lui Gregor Strasser, unul dintre liderii aripii de stânga din partid, posturile de vicecancelar şi prim-ministru al Prusiei. Aceste propuneri au provocat un adevărat cutremur în interiorul NSDAP, care a intrat într-o criză asemănătoare cu cea din 1925. Când Hitler le-a respins, Strasser şi-a dat demisia din partid, în semn de protest, fără însă a se alătura Cabinetului. Hitler a făcut eforturi serioase ca partidul să nu se scindeze; nu l-a iertat niciodată pe Strasser, arestat şi împuşcat în timpul „Nopţii cuţitelor lungi” din 1934. „Dacă soarele ar mai străluci o dată asupra economiei Germaniei, atunci alegătorii lui Hitler s-ar topi ca fulgii de nea”, remarca, încă din 1930, analistul politic Helmuth Gerlach. Perspectivele erau întunecate pentru nazişti. Redresarea economică avea să le îndepărteze pentru totdeauna şansele de a obţine puterea în mod democratic. Au fost salvaţi de baronul Kurt von Schroeder, un bancher din Köln, şi de ultra-catolicul von Papen, fostul cancelar conservator.

În ziua de 4 ianuarie 1933, Schroeder a aranjat, din proprie iniţiativă, o întâlnire între Hitler şi Papen, care avea să pecetluiască soarta Cabinetului. Când Hindenburg i-a refuzat propunerea de a dizolva Reichstagul, Schleicher şi-a dat demisia (28 ianuarie 1933). Hitler a profitat de ocazie şi a pretins funcţia de cancelar, cerând pentru Partidul Nazist ministerele de Interne, inclusiv cel din Prusia. Papen era convins că va reuşi să îl ţină în frâu pe Hitler, punând în subordinea acestuia personalităţi conservatoare. Ceea ce, în mod evident, a fost departe de a se întâmpla. A fost numirea lui Hitler în funcţia de cancelar inevitabilă? Categoric, nu. Republica de la Weimar era în colaps în 1930-1932, dar elitele conservatoare din Germania, spre deosebire de cele din alte ţări centraleuropene sau din Peninsula Iberică, nu aveau forţa să instituie un regim autoritar. Aveau nevoie de o mişcare de mase, opusă socialiştilor şi comuniştilor, cu care să echilibreze balanţa. L-au subestimat însă dramatic pe cel pe care bătrânul mareşal Hindenburg îl numea dispreţuitor „acest caporal ceh”.

Acest text este un fragment din articolul „Germania și Europa. 1919-1939”, publicat în revista Historia Special nr. 28, disponibilă în format digital  pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum