Autor 7046 vizualizări


Prima reacţie la provocarea redacţiei „Historia“ a fost aceea că este greu de răspuns în câteva cuvinte, într-o manieră neelaborată, asupra tragismului întreţinut istoric asupra acestui personaj. Ca urmare, chiar şi cu riscul de a părea sofist în cele ce urmează, în opinia mea, Ion Antonescu, dincolo de hagiografiile clasice sau mai moderne, deşi militar de formaţie, a fost un om politic care şi-a asumat un rol important în cursul vieţii politice din România în anii 1940-1944.

El şi-a asumat şi a condus ţara într-o perioadă complexă, dificil de caracterizat în câteva fraze. Totuşi, se cuvin a fi reţinute deciziile care, într-o formă sau alta l-au transformat într-un personaj controversat istoriografic. Ca militar, dar şi ca om politic, şi-a asumat o postură de salvator, de om providenţial, dincolo de limitele impuse de interesele naţionale.

Strategia sa s-a dovedit a fi infirmată de cursul istoriei. Deşi a încercat să găsească soluţii rezonabile şi în acord cu interesul naţional, România a pierdut războiul, iar tactica sa de a negocia sau, mai bine zis, de a amâna soluţia previ­zibi­lă, aceea a salvării a ceea ce mai putea fi salvat, s-a dovedit a fi greşită. Actul de la 23 august nu a făcut decât să confirme acest lucru, iar ceea ce a urmat a fost, pentru Ion Antonescu, un final nu doar tragic, dar şi previzibil.

Excese de limbaj antisemite

Opţiunile sale politice sau ideologice, strategice sau tactice, au fost şi sunt mult valorizate în spaţiul public românesc şi nu numai. Că nu a fost un antisemit manifest în perioada interbelică este un fapt real, că după bătălia de la Stalingrad a fost moderat în soluţionarea problemei evreieşti este, de asemenea, adevărat. Acestea însă nu scuză excesele de limbaj, profund antisemite, şi mai ales consecinţele funeste ale actelor sale administrativ-politice împotriva populaţiei evreieşti şi a celei rrome din anii 1940-1942.

De altfel, persistenţa sa în a susţine alianţa militară, politică şi economică cu Germania, dincolo de opţiunea raţională, derivată din înţelegerea faptului că statul nazist pierduse războiul, rămâne cu atât mai puţin explicabilă din perspectiva interesului naţional. Aceasta şi pentru că, deşi a susţinut, mai degrabă tacit, tatonările iniţiate de Mihai Antonescu pentru ieşirea din război, era în deplină cunoştinţă de faptul că, în conformitatea cu deciziile Marii Alianţe, niciun armistiţiu nu putea fi negociat separat şi înainte de capitularea statului ce participase la război de partea Axei. Exemplul Italiei îi era la îndemână.

Toate acestea însă, opţiuni militare greşite, erorile flagrante din perspectiva politică a interesului naţional, nu îi pot ştirbi din „aura“ de martir în cruciada anticomunistă, una consolidată de producţii istorice comemorative, mai ales începând din anii ’80 ai secolului trecut. Însă această aură nu îl poate exonera pentru opţiunile sale politice eronate, ba dimpotrivă, aşa cum chiar cursul istoriei a demonstrat-o, toţi sau aproape toţi ce îi fuseseră alături – şi în primul rând soldaţii Armatei Regale Române care au acceptat soluţia oferită la 23 august 1944-deşi i-au preţuit conduita şi onoarea, l-au părăsit.
 

Mai citeste:

A fost Ion Antonescu un erou? I

A fost Ion Antonescu un erou? II

A fost Ion Antonescu un erou? III

A fost Ion Antonescu un erou? IV

A fost Ion Antonescu un erou? V

A fost Ion Antonescu un erou? VII

A fost Ion Antonescu un erou? VIII