A fost Alexandru Ioan Cuza un dictator? (I)

Autor 4919 vizualizări


Asupra domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a planat mereu suspiciunea unei guvernări autoritare. Domnul Unirii a fost mereu sub semnul provizoratului, un simplu depozitar al unei funcţii ce nu-i era destinată, iar încercarile sale de a guverna deasupra fracţiunilor politice și a se purta ca un monarh constituţional au eșuat. De aceea, domnia sa a fost subiectul unei vii controvese în istoria românilor:a fost sau nu Alexandru Ioan Cuza un dictator?

Un răspuns la această întrebare depinde, până la un anumit punct, de definiţia termenului de “dictator”, însă un răspuns scurt ar fi “nu”. Cuza nu este un dictator în sensul dat de conceptul de totalitarism al sec. XX. Suficient de mulţi conducători, înaintea primului război mondial, şi-ar fi dorit puterea absolută, lucru imposibil din punct de vedere tehnologic şi în general imposibil datorită particularităţii eticii creştine, chiar şi acolo unde aceasta nu era respectată în practică.

De la Cuza la Stalin şi Hitler

După cum scria recent Robert Gellately:“Dictatorii sovietici şi nazişti erau ei înşişi produse ale schimbărilor structurale generate de Marele Război. Înainte de 1914, aceştia reprezentau figuri marginale, care nu ar fi putut accede la viaţa politică. Dar odată cu declanşarea Primului Război Mondial în 1914, criza socială şi politică care s-a răspândit în toată Europa a deschis oportunităţi pentru radicali şi utopici.

Supuşii principelui Cuza nu împărtăşeau spaima popoarelor din sec. XX supuse regimurilor dictatoriale de a putea fi lichidate sau de a dispărea pur şi simplu  sau de a reprezenta ţintele unor acţiuni complet arbitrare şi capricioase.

Şi nici Cuza nu a fost un dictator în sensul clasic al conceptului. Dicţionarul Universal Oxford defineşte termenul de dictator ca pe “acel conducător sau legiuitor al cărui cuvânt devine «lege»;un conducător absolut al unui stat…”. Deşi avea tendinţe autocratice şi „o nerăbdare specifică militarilor, cuvântul lui Cuza nu a fost niciodată «lege» şi el era departe de a fi un conducător absolut”. Domnia sa (1864-1866) a fost destul de oligarhică prin natura sa, dar oligarhia reprezenta  pentru viaţa politică a României de la sfârşitul sec. al  XIX-lea şi începutul sec. XX regula şi nu neapărat excepţia. Iar termenul de “oligarhie” diferă substanţial de cel de “dictatură”.

Mai mult decât atât, personalitatea lui Cuza nu pare să-l fi predispus la instaurarea unei dictaturi. A. D. Xenopol afirma că principele era “ foarte mândru şi nu pleca capul în faţa nimănui”. Pe de altă parte, era un om relaxat, căruia îi plăcea să se simtă bine. Deşi era extrem de perspicace, nu era foarte perseverent, preferând  să iniţieze lovituri îndrăzneţe, dar să-i lase pe alţii să se ocupe de detalii. Aceştia din urmă, din nefericire, erau dintre apropiaţi săi şi nu erau tocmai cei mai sinceri oameni din lume.

Aparent, Cuza nu era un avar, ci era chiar dezinteresat de acumularea bogăţiei, ceea ce nu se poate spune însă şi despre camarila sa. Cred că lipsa lui de ambiţie personală-oarecum incompatibilă cu ambiţia de a fi un dictator – a fost demonstrată de refuzul său de a încerca să se reîntoarcă la putere după expulzarea sa în 1866 (când ar fi avut ocazia să le facă viaţa grea succesorilor săi).

Aproape de linie, niciodată peste

Constantin C. Giurescu a scris despre voinţa de putere a lui Cuza, cea care a provocat lovitura din 2 Mai, ca trăsătura a personalităţii sale. Când devine puterea de voinţă, voinţă de putere? Răspunsul este oricum o concluzie subiectivă, dar opinia mea este că Principele Cuza a reuşit să ajungă la limita dintre aceste două stadii, însă nu a reuşit niciodată să depăşească graniţa. Probabil pentru că domnitorul nu era, într-un sens bun, fundamental lipsit de ambiţie.

După aceste precizări, există motive evidente pentru a adresa întrebarea “A fost Alexandru Ioan Cuza un dictator?” după 150 de ani. Motivele, istoric vorbind, provin din două direcţii. În 1864, după cinci ani de domnie, secondat de primul ministru, Mihail Kogălniceanu, Cuza a înscenat ceea ce este numit astăzi “lovitura din 2 Mai”. Pentru mulţi oponenţii ai lui Cuza, acest eveniment era începutul unei dictaturi îndelung pregătite de domnitor.

În al doilea rând, evenimentele petrecute între 1859-1864 au dus la crearea unei coaliţii anti-Cuza, care a provocat răsturnarea regimului său, în 1866, prin “lovitura de la 11 februarie”. Deoarece opozanţii lui Cuza au dominat politica românească o bună parte din următorul secol, interpretările lor asupra înlăturării lui Cuza (ceea ce ar putea fi numit mitul “dictatorului Cuza ”) au dominat şi ele cercurile culturale şi academice din România.

Monstruoasa coaliţie şi mitul “dictatorului Cuza ”

Dificultăţile lui Cuza erau, parţial, un rezultat al improvizării alegerii sale din 1859. Astfel, Cuza a pierdut din puterea sa politică:eforturile sale de a aduce ordine în haosul politic intern de după 1859 au generat critici vehemente din partea conservatorilor şi liberalilor deopotrivă, care l-au acuzat de instaurarea unei dinastii sau chiar a unei dictaturi. Şi totuşi, atunci când nu încerca să conducă, Cuza era acuzat de ambele părţi atât de slabiciune, cât şi de ineficienţă.

Într-o încercare de a-şi modera sau diminua dilemele sale politice, Cuza a ajuns să se bazeze din ce în ce mai mult pe elementele de centru ale Cabinetului său. Nesusţinuţi nici de facţiunile conservatoare şi nici de cele liberale, miniştrii lui Cuza erau vulnerabili la atacurile opozanţilor. De aceea, Cuza a fost nevoit să adopte o poziţie de “activist” printr-o serie de măsuri administrative, care au dus la şubrezirea sistemului şi au dat credibilitate adversarilor săi în a-i critica tendinţele dictatoriale. În ianuarie 1863, Cuza a anunţat că îşi asumă răspunderea personală în faţa Guvernului;este dificil de imaginat o acţiune care să confirme mai mult decât cele mai sumbre suspiciuni ale liberalilor şi conservatorilor. Ion Brătianu a sintetizat răspunsul liberal din februarie 1863 astfel:“Există două tabere:prima doreşte un guvern constituţional, iar cea de-a doua un guvern personal …doar două forme de guvernământ sunt posibile:guvernarea constituţională, cea în care naţiunea domneşte cu înţelepciune, şi despotismul, adică guvernarea unui singur om şi a cohortelor sale” (Din scrierile şi cuvântările lui Ion C. Brătianu, 1821-1891, Volumul I:  1848-1868)

În cele din urmă, Cuza a ajuns la concluzia că sistemul din 1859 era disfuncţional şi a apelat la propriile sale pârghii. Parţial, cauza era legată de aşa-zisele profeţii adeverite venite din partea oponenţilor lui, care îi sabotau iniţiativele pentru a critica apoi lipsa lui de acţiune. Aceşti adversari răspundeau apoi activismului domnitorului deplasându-se către o coaliţie ciudată (poate chiar “monstruoasă”), formată din liberali şi conservatori cu scopul de a se opune principelui. Această coaliţie a fost o urmare naturală a dezvoltării politicii româneşti în timpul primilor patru ani de domnie a Principelui Cuza.

În mod ironic, campania dusă împotriva domniei personale a lui Cuza nu a făcut altceva decât să o încurajeze, deşi ar fi prea mult să o numim dictatură. Putem afirma că activismul lui Cuza a depăşit limitele unei monarhii constituţionale, dar nu se poate concluziona că a fost un dictator. Cuza şi-a limitat unele acţiuni datorită consilierilor săi (Costache Negri, Nicolae Kretzulescu).  Totuşi, în mai 1863, el a preluat personal conducerea armatei şi a avut o atitudine dură faţă de liderul liberal C. A. Rosetti, acuzat de instigare la dezordine. A fost o greşeală politică majoră. Rosetti a fost achitat cu uşurinţă şi cel mai bun publicist politic s-a transformat într-un adversar permanent. În acelaşi timp, hărţuirea lui Rosetti a reînviat o coaliţie  slăbită.

Atitudinea obişnuită a lui Cuza faţă de libertăţile cetăţeneşti, în special a libertăţii presei, a stat la baza conflictului cu Rosetii, pe fondul eforturilor lui Cuza de a restricţiona libertăţile presei în 1863. Imaginea dominantă a conducătorului, reflectată în discursurile şi opiniile adversarilor săi, este cea a unui conducător dictatorial şi despotic, fără respect faţă de drepturi şi Constituţie.  Şi totuşi, liberalii şi conservatorii s-au opus loviturii lui Cuza nu din acest motiv, ci pentru că acesta le bloca drumul lor către putere.

Lovitura de stat din 2 Mai 1864

Mitul “dictatorului Cuza” a devenit mai credibil în 1864, odată cu refuzul acestuia de a demite încă un cabinet (avusese mai mult de 18 prim-miniştri în patru ani) şi mai apoi cu “lovitura din 2 Mai”. O consecinţă imediată a fost desfiinţarea ziarului lui Rosetti, „Românul“, în iulie. Însă acest lucru nu l-a oprit pe Rosetti din a înfiinţa un alt ziar,   „Libertatea“, al cărui nume era menit să accentueze contrastul dintre dictatură şi înăbuşirea libertăţilor civile.

Din pricina acestor acţiuni şi a multor reforme iniţiate, Cuza ar fi putut să lase impresia că se îndreaptă spre un regim dictatorial, dar, spre finalul anului 1865, el a părut din ce în ce mai puţin interesat de guvernare, permiţând camarilei sale să capete tot mai multă influenţă. În ciuda decretelor de lege, ineficienţa administrativă şi birocratică a condus la criza financiară. Cuza a iniţiat energic reformele majore, dar a nu fost interesat de administraţia internă, lăsând libertate camarilei sale fără scrupule.

Un aspect interesant la Cuza în 1865 este adulterul prelungit cu Maria Obrenovici. Deşi românii erau oarecum indiferenţi faţă de moralitatea personală, ei au considerat aventura lui Cuza ofensatoare. Pare îndreptăţită afirmaţia că voinţa de putere a lui Cuza începuse să scadă rapid între 1865-1866. În septembrie 1865, domnitorul îi trasmitea semnale lui Napoleon al III-lea despre o posibilă întoarcere la “viaţa privată, la renunţarea la un tron pe care nu l-am visat niciodată şi pe care nu l-am căutat”. Cinci luni mai târziu, dorinţa i s-a împlinit. Când conspiraţia liberalo-conservatoare l-a surprins în primele ore ale dimineţii de 11 februarie 1866, el nu a încercat deloc să se opună. Unul dintre militarii implicaţi în conspiraţie s-a uitat pe fereastra unui palat şi l-a întrebat pe C.A. Rosetti, “Unde este poporul?” Poporul dormea.

A fost Cuza dictator? Nu. A făcut greşeli politice şi personale importante? Da. Domnia sa a adus o contribuţie importantă la modernizarea României şi el merită mai mult decât o propagandă negativă. Pe de altă parte, şi „curăţarea” regimului său de orice greşeală este o eroare. De altfel, domnia lui Cuza poate servi şi ca un barometru pentru istoriografia românească:în momentul în care Cuza este demitologizat, când avem un consens mai echilibrat cu privire la contribuţiile şi eşecurile sale, abia atunci studierea istoriei României a făcut un pas înainte important.

(traducere Melina Panaitache)

""