Autor 2523 vizualizări


Clasicul discurs antropologic a fost vreme îndelungatã dominat de conceptul unei bipolaritãţi a sexelor. Conceptul de “masculinitate” a început sã fie analizat în bunã parte datoritã mişcãrii feministe, care s-a concentrat pe probleme precum sexismul, patriarhatul şi masculinitatea ca expresie a puterii şi opresiunii. Apare o diferenţã importantã:cea dintre sexele din punct de vedere biologic şi sexele ca un construct social.

Postmodernismul (reprezentat de filosofi precum Michel Foucault sau Judith Butler) pune accentul pe analiza construcţiei şi deconstrucţiei ideilor uneori pretenţioase de feminitate şi masculinitate. În cadrul a ceea ce se numeşte “gender studies” se naşte un domeniu secundar numit vag “masculinity studies”. Când îl folosim pentru studiul istoriei trebuie sã reţinem în primul rând cã paradigmele care definesc masculinitatea nu sunt niciodatã neutre din punct de vedere cultural, ci sunt parte din viziunea colectivã asupra realitãţii.

Sã vedem, de pildã, ce însemna în lumea greco-romanã masculinitatea, o problemã de identitate deloc neglijatã în ciuda aspectului anacronic, ba chiar destul de complexã. Sã comparãm de exemplu doi bãrbaţi foarte diferiţi de la cumpãna veacurilor I şi al II-lea:Favorinus din Arles şi Polemo din Smyrna.

Favorinus s-a nãscut într-o familie bogatã, dar cu defecte majore. În pofida diformitãţilor, a ajuns un copil-minune al culturii clasice. Ambiguitatea sa sexualã era notorie, dupã cum povesteşte Philostrat, s-ar fi nãscut hermafrodit, pentru cã nu i-a crescut barbã niciodatã şi avea o voce stridentã ca de eunuc. Inamicul sãu principal era Antonius Polemo, nãscut în Laodiceea, întruparea idealului de bãrbat din perspectivã romanã, care îl criticã acerb pe Favorinus din pricina obrajilor moi, pulpelor groase, mersului îndoit sau vocii efeminate. Polemo reprezintã masculinitatea hegemonicã, Favorinus fiind doar o variantã nefericitã. Aşadar exsitau în lumea greco-romanã noţiuni elementare de “gender studies” care se aplicã şi în studiile moderne.

Corpul uman este unisex, diferind doar din punctul de vedere al organelor genitale. În literatura medicalã greceascã femeia nu este altceva decât un bãrbat inversat. Conform medicului Galenus, toate pãrţile masculine pot fi regãsite şi la femei, dar în poziţie inversatã, cu orientare spre interior. Embrionul era un fel de amestec de genuri, iar pruncul nu avea nici el un sex bine determinat. Masculinitatea era mai degrabã o stare dobânditã decât uan determinatã anatomic. Pe lângã aceste precizãri medicale mai avem şi tot felul de naraţiuni mitice cu referire la sexe:Phlegon din Tralles a adunat în “Peri Thaumasion” (Cartea Minunãţiilor) multe legende despre hermafrodiţi şi fiinţe care îşi pot schimba sexul;de altfel mitul androginului primordial nu e strãin nici de religia greceascã, nici de interpretãrile ebraice ale mitului genezei.

Aceste model unisex al umanitãţii creeazã o situaţie in care polaritatea masculin-feminin nu mai este predeterminatã. Masculinitatea trebuie câştigatã, ceea ce echivala cu dobândirea umanitãţii înseşi. În multe culturi din spaţiul mediteranean, calitatea de “mascul” era asociatã cu modul de prezentare în public;era ceva supus mereu unui proces de negociere, pentru cã prestigiul se putea mãri sau diminua. Cele mai importante areale culturale unde se dobândea masculinitatea erau câmpul de luptã, gimnaziile, şcolile şi, în general, viaţa publicã în care se încerca câştigarea legitimitãţii.

Unul din modurile prin care se putea afirma masculinitatea era prin aparenţã şi gesticulaţie. Polemo din Smyrna susţine cu tãrie cã sexul masculin nu este dependent de condiţii anatomice, ci de felul în care personajul se mişcã, priveşte, vorbeşte. În orice bãrbat existã o dozã de feminitate şi viceversa, dar calitatea de bãrbat sau femei se obţine în funcţie de caracteristicile comportamentului dominant. Bãrbatul are avantajul puterii fizice, este mai puţin expus defectelor, mai înclinat spre loialitate şi sinceritate şi mai vrednic de respect. Femeia este înşelãtoare, îi lipseşte curajul, ascunde ce gândeşte. Cu toate acestea, autorul acceptã cã aceste trãsãturi pot migra de la un sex la altul, dar improbabil.

Totodatã, în lumea anticã masculinitatea era asociatã cu viaţa activã, fie cã este vorba de politicã, rãzboi, oratorie sau sexualitate, bãrbatul este cel aflat în controlul situaţiei. În logica acestui fapt, eunucii, bãieţii, barbarii, impotenţii şi sclavii nu beneficiau de auspiciile masculinitaţii. Exista totuşi un domeniu în care sexele erau bine definite:dreptul roman. Pentru a garanta statutul legal al unui individ era de ajuns o privire la organele genitale, iar legiştii romani nu erau interesaţi de subtilitãţi.

O noţiune filosoficã fundamentalã, şi anume eudaimonia (fericirea adevãratã), obţinutã prin practicarea virtuţii, îşi are rãdãcinile în moralitatea bãrbatului adult liber. A fi virtuos înseamnã a fi un bãrbat perfect. Conceptul grecesc de arete se referã la excelenţã şi perfecţiune, parte a eroismului tradiţional. Una dintre virtuţile cardinale este curajul, sau andreia, cuvânt care derivã din aner (bãrbat). În latinã conexiunea este mai clarã din moment ce romanii au tradus termenul de arete cu virtus, derivat direct din vir (bãrbat).

În plus, faptul cã dominarea şi controlul sunt cele mai pregnante caracteristici ale masculinitãţii permite o definire a masculinitãţii ca voinţã de putere.

Dialogul Gorgias al lui Platon face dovada unor concepte alternative de masculinitate:pe de o parte avem versiunea ahileanã, dominatoare, a curajului, violenţei şi controlului absolut;pe de altã parte avem o versiune care implicã disciplina, anduranţa şi sacrificiul de sine. Discursul greco-roman atribuia pasiunile şi lipsa autocontrolului tãrâmului feminitãţii, în vreme ce masculinitatea se impunea prin austeritate şi stãpânire de sine. Idealul masculin se putea rezuma la un personaj capabil sã reziste cu succes oricãrui fel de emoţii.

Dacã este adevãrat cã nimeni nu se nãştea bãrbat, ci devenea bãrbat, atunci adolescenţa trebuia sã fie perioada hotãrâtoare a acestei deveniri. Perioada transformãrii începea la 14-15 ani, odatã cu îmbrãcarea togae virilis şi putea sã dureze pânã la 30 de ani, momentul asumãrii responsabilitãţii politice. Era o adevãratã şcoalã a masculinitãţii. Cheia transmiterii valorilor virile era tatãl, model de demnitate, control, moderaţie şi perseverenţã. Autoritatea sa de pater familias era absolutã şi de netãgãduit.

O ultimã remarcã:separaţia dintre spaţiul public şi cel privat echivala cu separaţia dintre masculinitate şi feminitate. A fi bãrbat înseamnã a acţiona în public, a fi vãzut, remarcat. Aceasta nu se rezumã doar la o chestiune convenţionalã de divizare a spatiului, ci este explicatã şi în termeni anatomici. Natura, ne spune Philostrat, este cea care ar fi decis cã bãrbatul este destinat vieţii publice (“politikos”), în vreme ce femeia trebuie sã se dedice vieţii domestice (“katoikidios”). Şi logica argumentului ne duce înapoi la mentalitatea lumii greco-romane, care vizualiza femeia ca pe un “bãrbat inversat”, iar bãrbatul ca pe o expresie supremã a potenţialului uman.