Autor 12163 vizualizări


Deși își propunea să fie despre viitor, despre rolul alianței împotriva diverselor fațete ale terorismului, accentul primului summit NATO al lui Trump s-a concentrat mai mult ca niciodată pe trecut. Cumva s-a revenit la o discuție fondatoare care ține de încrederea în articolul 5 și de geometria variabilă a diverselor formule de apărare colectivă. 

Era de așteptat ca prima participare a președintelui Trump la un summit NATO să se concentreze pe temele foarte dragi ale campaniei sale de anul trecut: problema burden-sharing-ului, a nivelului contribuției financiare făcută de fiecare stat membru al alianței și lupta împotriva terorismului. Rezultatele concrete ale întâlnirii consacră instituțional Alianța ca membru oficial al coaliției anti-ISIS fără ca asta să însemne că întregul efort devine o misiune NATO sau că forțe aflate sub umbrela NATO vor participa efectiv în operațiuni de luptă.

Cel mai probabil, rolul alianței rămâne unul de eșalon doi, dimensiunea principală a efortului său fiind concentrată pe activități de antrenament, consolidare a capacităților instituționale din regiune precum și intelligence sharing (prin crearea unui departament de colectare și integrare a informațiilor dedicat punctual terorismului). În același timp, noutatea absolută ține de introducerea unor rapoarte anuale de monitorizare a progresului fiecărui stat membru în atingerea țintei asumate în 2014 în Țara Galilor de alocare a 2% din PIB apărării.

Pe de altă parte, inaugurarea noului cartier general al NATO (ceea ce consacră simbolic intrarea Alianței în secolul XXI) ar fi trebuit să prilejuiască un moment de reconciliere între Trump și Alianță. Și asta tocmai pentru că în campania sa de anul trecut, Trump a catalogat Alianța ca fiind demodată și a pus în discuție în mod repetat aplicabilitatea clauzei de apărare colectivă, esența NATO. De exemplu, întrebat într-un interviu al New York Times din iulie 2016 dacă ar veni în ajutorul lor în cazul în care Rusia ar ataca statele baltice, Trump a spus că “avem o mulțime de state NATO care nu-și achită facturile. Și-au îndeplinit obligațiile față de noi? Dacă își îndeplinesc obligațiile față de noi atunci răspunsul este da”.

Cu alte cuvinte pentru Trump angajamentul de apărare colectivă care în timpul Războiului Rece a descurajat URSS să întreprindă vreo agresiune împotriva Vestului, devine acum unul condiționat de statutul de bun platnic. Iar din această perspectivă Trump nu a făcut nimic pentru a-și clarifica poziția. Dimpotrivă a amplificat îndoiala statelor membre că Statele Unite sub președintele Trump rămân un partener de încredere, pe care poți să te bizui în cazul unui scenariu de articol 5. Practic prin eșecul de a-și asuma explicit, cu subiect și predicat garanția cuprinsă de articolul 5 (“toți pentru unul, unul pentru toți”) el slăbește capacitatea NATO de a-și descuraja adversarii. În plus, simbolistica momentului nu poate fi ignorată. Președintele SUA evită reafirmarea esenței NATO chiar cu ocazia inaugurării unui memorial dedicat primei activări a articolului 5 din istoria alianței, imediat după atentatele de la 11 septembrie 2011 (foarte probabil o coregrafie premeditată care să îl pună pe președintele SUA în fața unui fapt împlinit).

La nivelul comunității euroatlantiste de analiză, imprudența lui Trump a fost primită cu “șoc și groază”. “Este unul dintre cele mai dăunătoare lucruri pe care un președinte american le-a făcut vreodată NATO. Echivalează cu o abandonare a alianței”, conchide Constanze Stelzenmüller, fellow la Brookings Institution.

Unii aliați asumă deja că Statele Unite nu vor veni în ajutorul lor dacă Rusia va întreprinde ceva impulsiv pe teritoriul lor. Literalmente, Moscova nu ar fi putut spera într-un rezultat mai bun din moment ce obiectivul său de lungă durată este subminarea credibilității NATO și a SUA, dar și a unității transatlantice”, spune Julie Smith, directorul programului de securitate transatlantică de la Center for a New American Security.

Și liderii marilor think-tank-uri, de obicei personalități care s-au aflat în poziții cheie ale guvernului american au reacționat în aceeași notă. Spre exemplu, Richard Haass, președintele Council on Foreign Relations și fostul director de policy planning al lui Colin Powell (poziția creată și deținută la nivelul Departamentului de Stat de către arhitectul doctrinei de containment- George Kennan): “cei care îl felicită pe președinte că și-a încheiat primul turneu extern fără să facă vreo gafă majoră ratează esența: turneul a slăbit elemente centrale ale ordinii de după cel de-al doilea război mondial.”

Efectul fundamental al omisiunii lui Trump ține de diluarea pilonilor care conferă articolului 5 credibilitate, într-un moment în care încercările explicite de a coagula o ordine post-Vest și în care puteri precum Rusia lucrează activ pentru fragmentarea Vestului prind tot mai mult contur. În definitiv credibilitatea articolului 5 nu se rezumă doar la capabilități și hardware militar. Poate și mai importante sunt dimensiunile intangibile precum voința politică și solidaritatea dintre aliați.

Și în aceste dimensiuni a lovit cel mai mult Trump. Când acestea nu există, de fapt întreaga arhitectură de apărare colectivă se clatină, devine incertă. Și nu există un exemplu mai bun decât cazul Uniunii Europei Occidentale (UEO) a cărei clauză de apărare mutuală a fost treptat absorbită de UE, dar care deși pe hârtie oferă garanții de securitate mult mai cuprinzătoare decât cele oferite sub umbrela NATO, totuși puține sunt statele care văd în Uniunea Europeana un furnizor credibil de apărare colectivă.

Poate cel mai grav este că toate aceste concluzii par să devină premise operaționale la nivelul marilor cancelarii europene. Și este un bun pretext pentru reimaginarea fundamentală a peisajului securității europene, prin căutarea unor formule alternative, potențial în afara NATO și fără participarea Statelor Unite. Să ne amintim că una dintre mizele fundamentale ale NATO a fost ancorarea puterii americane în Europa.

Reacția cancelarului german Angela Merkel, oricât de îmblânzită a fost ulterior, rămâne din această perspectivă edificatoare: “vremurile în care puteam conta pe deplin pe alții au luat oarecum sfârșit. Tot ceea ce pot să spun este că noi europenii trebuie să ne luăm destinul în propriile noastre mâini. Sigur că trebuie să avem relații prietenoase cu SUA și UK, și cu alți vecini, inclusiv cu Rusia. Dar pentru viitorul nostru trebuie să luptăm noi înșine”, a spus Merkel la un miting electoral din Munchen.

Strobe Talbott, președintele Brookings Institution și unul dintre arhitecții transformării NATO în anii ’90, remarca sec: ”președintele a abandonat leadershipul comunității atlantiste, iar cancelarul i-a acceptat demisia”.

Însă aspectul esențial al confesiunii cancelarului german ține de distanța pe care tinde să o afișeze în raport cu anglo-sfera și în același timp de convergența pe care o arată față de noul președinte al Franței, Emmanuel Macron. Mai mult Merkel folosește exact coordonatele pe care Macron le creiona în ianuarie în discursul pe care l-a susținut la Universitatea Humboldt unde reinventa vechea pledoarie pentru “L’Europe de la puissance” prin apelul la o “Europă a suveranității” și care în linii mari propunea dezvoltarea unei capacități europene de acțiune autonomă (inclusiv un cartier militar european, un fond comun de apărare care să finanțeze programe de cercetare precum și capacități comune de apărare).

Ulterior, Macron publica în paginile Financial Times un veritabil manifest despre emanciparea Europei de sub tutela americană: “lumea de ieri a dispărut. (…) În lumea de ieri, securitatea europeană era responsabilitatea Americii.. (…) Dar acum noi europenii suntem pe cont propriu. Putem închide ochii și pretinde că încă trăim în lumea de ieri. (…) A venit timpul ca europenii să devină suverani”.

Iar în construcția unei Europe suverane (decuplată de anglo-sferă) relația franco-germană este nucleul central. Probabil că este o chestiune de timp până când, pe acest fond, o să se reactiveze dezbaterea despre prezumtiva “armată europeană”.